Acordul nuclear slăbeşte poziţia regională a Iranului

Dosarul iranian şi efectele sale asupra celorlalte probleme ale Orientului Mijlociu predomină în presa de dincolo de Atlantic.

În media din SUA, pe de o parte, sunt cei care (altfel, un segment care rezonează profund cu unele cercuri republicane) văd în acordul cu Iranul asupra capacităţilor sale nucleare o capitulare menită să stimuleze agresiunea re­gi­­onală a Teheranului. În această interpretare, Statele Unite şi John Kerry devin emblemele unui conciliatorism de secol XXI care va plăti scump pe termen lung - asemenea lui Neville Chamberlain, la München, în 1938 - concesiile făcute în speranţa evitării războiului. Ad­mi­nis­traţia Obama „ar trebui să-şi reamintească le­gile neschimbate care vor bântui cu siguranţă Statele Unite mai târziu. (...) Conciliatorismul adu­ce mereu bucurie pe termen scurt, în de­trimentul securităţii pe termen lung. Cham­ber­lain era pacificatorul iubit după Acordul de la München din 1938 doar pentru a fi ri­di­culizat drept un prost vanitos şi naiv, în mai 1940. În câţiva ani - după ce Iranul şi-a fo­lo­sit spaţiul negociat pentru a se reînarma, pen­tru a-şi intensifica operaţiunile teroriste şi pentru a câştiga eventual o bombă pentru a-şi santaja vecinii -, acordul de astăzi va fi re­gre­tat profund. (...) În cinci ani, Iranul va fi mai bine înarmat, mai bogat, mai încrezător şi mai agresiv şi aproape imposibil de de­s­cu­ra­jat fără apelul la forţă“, spune istoricul Vic­tor Davis Hanson, de la Universitatea Stan­ford, în National Review. În acelaşi timp, vic­timele colaterale ale conciliatorismului, la fel ca în interbelic, sunt întotdeauna aliaţii, care de­vin tot mai puţin încrezători în garanţiile de se­curitate primite de la Washington.

Pe de altă parte, totuşi, cât de realistă este tea­ma de o hegemonie regională iraniană? În cele din urmă, statele sunnite nu sunt nici pe departe nişte simple victime lipsite de apă­ra­re. Dimpotrivă, raportul convenţional de forţe este net în favoarea acestora (fără a con­ta­bi­li­za Israelul şi Statele Unite), după cum de­mons­trează, pentru Real Clear World, An­tho­ny Cordesman de la CSIS, unul dintre cei mai re­putaţi analiști ai echilibrelor militare. Doar în 2014 statele Consiliului de Cooperare al Gol­fului (GCC) au cheltuit 114 miliarde de dolari, faţă de cele 16 miliarde cât au revenit Ira­nu­lui, pe apărare. Din 1997 până astăzi, statele GCC au cheltuit de 9 ori mai mult decât Ira­nul, în timp ce doar marea rivală Arabia Sau­di­tă a cheltuit de 5,5 ori mai mult pentru apă­rare. Şi transferurile de armament modern avantajează masiv blocul Arabiei Saudite, ca­re a primit între 2004 şi 2011 sisteme în va­loa­re de 38,5 miliarde, faţă de achiziţiile Ira­nului, ca­re se ridică doar la 4,2 miliarde. Iar în­tre oc­tombrie 2010-octombrie 2014, doar trans­fe­ru­rile americane de armament către Arabia Sau­dită totalizează un pic peste 90 de miliarde.

Sigur, perspectiva se schimbă semnificativ în mo­mentul în care coborâm pe terenul sub­ver­siunii, al insurgenţelor proxy finanţate, an­tre­nate şi orchestrate de Gărzile Revoluţionare Ira­niene. Libanul, Siria, Yemenul, Irakul sunt îm­pânzite de amprentele asimetrice ale Te­he­ra­nului. O eventuală umbrelă nucleară irani­a­nă le-ar putea conferi acestor „filiale re­vo­lu­ţio­nare“ un anumit nivel de imunitate, in­vi­tându-le să devină şi mai agresive, mai pre­dis­puse asumării unor riscuri care acum sunt ţi­nute sub control. Episodul Pakistanului, al că­rui scut nuclear a fost utilizat ca protecţie pentru intensificarea atacurilor teroriste îm­po­triva Indiei, este relevant. Însă tocmai acesta este scenariul pe care Administraţia Obama încearcă să-l evite: să îngheţe perspectiva unei arme nucleare iraniene şi foarte probabil a unui domino nuclear sunnit, păstrând com­petiția în limitele mult mai controlabile ale sferei convenţionale (unde blocul saudit de­ţine deja un avantaj net) şi în planul sub­con­ven­ţional, hibrid. Aici, în această ultimă di­men­siune, trebuie Washingtonul să facă mai mult (pe acest fond şi reasigurările venite re­cent la summitul de la Camp David), pre­gă­tind terenul pentru o pace potenţial fierbinte, la fel cum, în timpul Războiului Rece, acor­du­rile de control al armelor cu URSS nu au în­sem­nat şi abandonarea aliaţilor în faţa insur­gen­ţelor comuniste sprijinite de Moscova.

„Prin semnarea acordului nuclear, Iranul a re­nunţat la umbrela nucleară pentru cel mult do­uă decenii, ceea va permite Statelor Unite să consolideze capacităţile convenţionale mili­tare ale Israelului şi ale GCC. Contrar opiniei criticilor, acordul nuclear a slăbit Iranul, con­so­lidând rivalii regionali“, spune, în Wa­shing­ton Post, Vali Nasr, decanul de la School of Ad­vanced International Studies (SAIS), Uni­ver­si­tatea Johns Hopkins.