Între două negocieri cu UE, Erdogan pune tunurile cu apă pe presă

Sâmbătă, UE transmitea un comunicat în care își exprima îngrijorarea privind starea presei turce. Din postura de stat candidat la aderare, spunea Bruxellesul, Turcia trebuie să respecte libertatea presei, un standard democratic. Reacția venea după ce, cu o zi înainte, presa transmitea despre preluarea de către guvern a cotidianului Zaman, recunoscut pentru afilierea sa cu clericul islamic Fethullah Gulen, exilat acum în Statele Unite. De largă circulație în Turcia, ziarul a deschis noul număr sub administrația statului cu sediul, pus sub garda poliției și redactorul șef îndepărtat din funcție.

Vineri, poliția a folosit gaze lacrimogene și tunuri cu apă pentru a-și face drum spre redacția cotidianului, acțiune motivată de un ordin judecătoresc pentru plasarea Zaman sub noua administrare a statului.  Acțiunea e bazată pe acuzații față de Gulen privind crearea unei mișcări – față de care Anakara se raportează ca fiind teroristă – având ca scop organizarea unei presupuse lovituri de stat. Guvernul turc acuză, de asemenea, organizația lui Gulen de colaborare cu proscrisul Partid al Muncitorilor Kurzi (PKK), formațiune care se află într-un conflict militar deschis cu Guvernul de la Ankara, în sud estul țării. Ironia e că actualii inamici sunt foști aliați.

La începutul anilor 2000, când partidul lui Erdogan (AKP) își stabilea dominația politică, mișcarea lui Gulen a dat o mână de ajutor în procesul de epurare a birocrației de stat. “După care, relația s-a degradat”, explică Nate Schenkkan. “Gulen și Erdogan erau în dezacord privind relația Turciei cu Israelul; în 2010, premierul de atunci Erdogan a denunțat Israelul și a rupt relațiile diplomatice. Cei doi s-au contrat și mai mult cu privire la modul în care trebuia tratat cu Partidul Muncitorilor Kurzi, formațiune care duce o rebeliune armată antiguvernamentală din 1978”[1].

Atitudinea publică a lui Recep Erdogan pare, în ultima perioadă, din ce în ce mai lipsită de autocenzură, cu tendințe vădite de autoritarianism și un nivel al aroganței politice atât de ridicat, încât presa turcă, alături de cea internațională, l-a citat pe președintele turc spunând la finalul lui Februarie că nu va respecta o decizie a Curții Constituționale a Turciei, privind eliberarea a doi jurnaliști acuzați de spionaj. Can Dundar și Erdem Gul au fost arestați, în Noiembrie 2015, sub acuzația de spionaj și violarea securității de stat. Trei luni mai târziu, Curtea Constituțională a decis că punerea celor doi în regim de detenție le-a violat drepturile.

Decizia magistraților constituționali nu l-a împiedicat pe Erdogan să comenteze: “Voi rămâne tăcut în ce privește decizia Curții. Dar nu trebuie să o accept. Vreau să fie clar. Nu mă supun sau  nu respect decizia”, a spus președintele turc, în fața presei din Istanbul[2]. De altfel, punerea Zaman sub controlul statului e doar un episod din disputa regimului Erdogan cu presa. La finalul anului trecut, mai mulți ziariști au fost concediați de la organizațiile de presă după ce au scris critic la adresa politicilor autorităților şi a partidului prezidenţial Justiţie şi Dezvoltare (AKP). Oameni de presă au fost atacaţi, iar birouri ale organelor de presă pro-opoziţie au fost luate cu asalt cu forţe de ordine şi tunuri cu apă. “E cea mai mare suprimare a presei din istoria Turciei”, spunea atunci Tarki Toros, redactor-şef al postului de televiziune Bugün care, în 28 Octombrie 2015, a ieşit din emisie ca urmare a unui raid al forţelor de ordine. Toros s-a refugiat în camera de control a postului înainte de a fi scos cu forţa de poliţie.

În tot acest timp, Uniunea Europeană se vede forțată să negocieze cu Ankara în contextul crizei migranților. Oricât ar vrea Bruxellesul să reacționeze la situația internă din politica turcă, e forțat să închidă ochii și să emită comunicate de presă cel mult sterile. În această perioadă, UE duce discuții cu Ankara privind un plan comun de combatere a migrației. Iar Turcia are un ascendent, în condițiile în care Europa e deja divizată din cauza politicilor pentru refugiați, iar statul turc a primit în 2015 până aproape de două milioane de migranți, potrivit datelor Înaltului Comisariat ONU pentru refugiați. Dar toată această poveste e departe de a se fi încheiat, în condițiile în care Ankara aspiră la statutul de membru al Uniunii. “UE a fost criticată dur de opoziția turcă - și de voci din interiorul său – pentru că a închis ochii la violarea drepturilor în Turcia în schimbul unui acord privind migrația. Orice va urma după acest acord, ultimele măsuri împotriva presei din Turcia au toate șansele să creeze o presiune psihologică asupra grupurilor media care nu au intrat în linia guvernamentală”, argumentează Murat Yetkin[3].