Paris, 11.13

La Paris, în umbra a atacurilor de vineri, președintele Hollande a vorbit despre un act de război.

Prozelitismul islamic varsă sânge în Europa. Căci despre asta e vorba, în bună măsură, după cum o arată istoria recentă. Zece luni de zile, atât a durat distanța dintre două atacuri teroriste asupra Franței. Primul, la începutul acestui an, a lăsat o amprentă de șoc după ce câțiva indivizi înarmați cu arme automate au intrat în redacția săptămânalului satiric Charlie Hebdo și au tras. Au tras și pe străzi, strigând ”Allah e mare” și clamând o ”răzbunare pentru Profet”. Se întâmpla la Paris, acolo unde vineri, 13 Septembrie 2015, am fost martorii unui terorism care a primit un upgrade în ce priveste modul de operare.

Oficialii zilei au reacționat. ”Un act de război”, a descris președintele Francois Hollande situația creată. Al doi-lea, probabil, după Charlie Hebdo. Și, deși sună bine în încercarea de a tempera tensiunile printr-o declarație belicoasă parcă cerută de public în condițiile date, nu știm încă în ce măsură cuvintele vor fi susținute de fapte. Sau de câte acte de război va fi nevoie pentru a scoate Europa din letargia în care se află.

O simbolistică șubrezită

Ca răspuns la atacurile asupra redacției Charlie Hebdo, în Ianuarie 2015, la Paris a fost organizat un mega-marș cu sute de mii de oameni mergând compact, la pas pe străzile capitalei franceze. A fost doliu național, iar oamenii se adunau în piețe pentru a se reculege. Acum, după ce sute de oameni au căzut secerați în urma unor atacuri concertate, avem parte de ceva asemănător. Cele mai importante monumente de pe glob au fost luminate în tricolorul Franței, iar Parlamentul – reunit în sesiune extraordinară la Versailles – a intonat imnul de stat la finalul unui discurs ținut de președintele republicii.

(Președintele Hollande, în fața Parlamentului francez)

Cam puțin, totuși, în condițiile în care situații de criză precum aceasta cer reacțiuni ceva mai ferme și rapide. Sigur, în weekend-ul ce a urmat atentatelor, atacurile aeriene ale aviației franceze au fost intensificate în Siria, lovind în ceea ce e considerat a fi centrul asa-zisului califat dezvotat de Statul Islamic, Raqqa. Dar, la drept vorbind, de ce ar intensifica francezii o acțiune care deja a dovedit o lipsă de eficiență?

Sigur, la nivel simbolistic, acțiunile de solidaritate manifestate pe manapond și Marseilleza la Versailles dau bine la nivel public, însă e cam puțin pentru o țară aflată în prima linie a coaliției internaționale antiteroriste conduse de americani.

Ciocnirea ideilor

Dincolo de conflictul fizic, cu arme și strategii militare la sol, asaltul terorismului asupra Europei are o implicație mai profundă și mai greu de contracarat. Suntem martorii unui veritabil joc de sumă zero al ideilor. Adică ceea ce îi alimentează pe jihadiști în acțiunile lor împotriva lumii civilizate.

Spre exemplu, liderii europeni ar trebui să aibă în vedere o strategie pentru ceea ce Hirsi Ali de la Harvard Kennedy School numește în Wall Street Journal ”infrastructura de îndoctrinare”. Școli musulmane, moschei, case de editură, toate dețin datele pentru acapararea cetațenilor occidentali în logica vulcanică a Islamului și pentru menținerea în izolare a populațiilor arabe de pe continent, fără asimilarea culturii liberale a Vestului.

”Guvernele europene trebuie să ducă propria muncă de prozelitism în interiorul comunităților musulmane, promovând superioritatea idelor liberale”, argumentează Hirsi Ali. ”Asta înseamnă contestarea directă a teologiei islamiste care e folosită de prădători pentru a corupe mințile și inimile musulmanilor cu intenția de a-i converti în inamicii țărilor care îi găzduiesc”.

Unind punctele. Se poate și mai rău.

Trebuie, totuși, să facem un efort să trecem de impulsul emoției și să conștientizăm că atacurile asupra Franței au potențialul unor implicații mult avansate în timp și dincolo de granițele Hexagonului. Europa se schimbă, o vedem cu toții, chiar dacă mulți încă refuză să accepte acest fapt. Trăim într-o Europă interconectată fizic si virtual. Știm deja că un eveniment produs într-un capăt al continetului poate avea repercusiuni în extremitatea opusă. E o realitate. E lângă noi.

(Barack Obama discută cu Vladimir Putin la summitul G20 din Turcia)
 

În cadrul discursului susținut în fața camerelor reunite ale Parlamentului francez la Versailles, Francois Hollande a subliniat nevoia imperativă de a pune puterea statului în serviciul cetățenilor. ”Poporul francez e hotărât, curajos, nu se resemnează usor și se ridică atunci când e pus în genunchi”, spunea președintele republicii.

Frumos spus, însă poporul francez trăiește și o adevărată nevroză publică în aceste vremuri, așa cum o arată situația din stradă. Un clip care a devenit viral pe Internet arată cum câteva simple sunete de petarde pot isteriza un grup de oameni aflat în reculegere în fața unui altar improvizat în Place de la Republique. Parizieni care țipă și calcă în picioare lumânările aprinse în memoria celor morți. E o imagine puternică, orice s-ar spune la Versailles.

Pericolul e ca, în ritmul actual, moderații francezi – socialiși sau republicani – să fie lăsați în offside de mult mai vocala opțiune ultra-naționalistă. Frontul Național al lui Marine Le Pen stă bine în sondaje și a câștigat intenție de vot cu retorica asumată împotriva imigranților. Trebuie să luăm în vedere că, în această atmosferă de tensiune constantă, cetățenii republicii pot foarte bine decide în cel mai democratic mod o schimbare de macaz politic. Stigmatul dreptei radicale cu multe tente de extremă poate fi reevaluat sub imperiul conflictului constant. Un vot pentru extremiști nu poate fi mai rău decât riscul de a fi secerat de gloanțe la un meci de fotbal sau un concert, ar putea gândi un parizian. Incapacitatea statului francez de a furniza securitate publică pentru cetățenii săi poate schimba radical agenda politică internă.

Și de aici, o afectare a politicii externe. Știut fiind că partidele ultra-naționaliste, eurosceptice și xenofobe care se află pe val în Europa – în Germania, Danemarca, Austria, Italia – au simpatii declarate față de Federația Rusă, iată cum apar premisele pentru coruperea totală a principiilor pentru care Occidentul stă în picioare. Sub presiunea exploziilor care se aud în capitalele europene, Vestul poate decide că o renegociere a relației cu Moscova nu mai pare atât de păguboasă. Dar asta ar însemna abandonarea Ucrainei în ceața Estului și strivirea tuturor aspirațiilor pentru care mii de oameni au murit și au fost bătuți cu brutalitate în piața Maidan de guvernul pro-rusului Ianukovici, în încercarea sa de a se agăța de putere vărsând sângele propriului popor.

Europa se schimbă, asta e clar. Cu fiecare lovitură pe care o încasează, auzim cum continentul crapă pe alocuri. Iar dacă elita politică nu se întrebuințează să contracareze calculat, dar ferm, Europa se poate rupe. A mai făcut-o, iar urmările au fost foarte costisitoare.