De același autor
La exact un an de la amplele manevre militare Zapad-17, care au avut loc în partea de vest a țării, în imediata vecinătate a NATO, Rusia a desfășurat, timp de o săptămână, de data aceasta în extremitatea de est, cele mai mari exerciții militare din istoria sa modernă. Serghei Șoigu, ministrul Apărării, a declarat că sunt comparabile ca dimensiune doar cu cele care au fost organizate de URSS în 1981, într-una dintre perioadele cele mai tensionate ale Războiului Rece. În fapt, ele au fost chiar mai ample decât cele de atunci. Cu 1.000 de avioane, inclusiv dintre cele capabile să lanseze ogive nucleare, cu 80 de vase de război și 300.000 de militari. „Închipuiți-vă 36.000 de vehicule militare mișcându-se simultan: tancuri, blindate, piese de artilerie, în condiții cât mai asemănătoare posibil de cele dintr-o situație reală de conflict“, a mai spus Șoigu mizând pe faptul că o astfel de imagine impresionantă nu are cum să nu producă reverberații globale. Care au fost semnificativ amplificate de un alt element esențial: participarea Chinei, cu 3.000 de soldați și aproape 1.000 de vehicule de luptă. Un mesaj cu o importantă semnificație simbolică. Mai ales că, în mod tradițional, manevrele militare rusești din estul Asiei erau văzute drept un semnal mai degrabă la adresa Beijingului.
Un amănunt interesant este observația unui înalt oficial NATO că Moscova a fost mult mai puțin transparentă în cazul exercițiilor Zapad de anul trecut, deși în cazul acestora avea obligații de această natură în baza unor tratate. Desfășurarea extraordinară de forțe, într-un moment în care țara se confruntă cu reale dificultăți economice, par să indice faptul că Rusia a dorit în primul rând să transmită un număr de semnale majore, la nivel global, atât adversarilor, cât și potențialilor săi aliați. Și asta într-un moment în care Administrația Trump pune serios sub semnul întrebării alianțele tradiționale ale Americii. The Times observa că manevrele militare rusești au loc într-o regiune în care SUA par doritoare să-și restrângă prezența, un exemplu fiind chiar decizia luată de Donald Trump, „spre oroarea generalilor“, de a anula exercițiile militare comune cu Coreea de Sud.
Reacțiile nu au întârziat să apară. Generalul Curtis Scaparrotti, comandantul forțelor americane din Europa, avertizează că „forțele militare modernizate rusești au în prezent o capacitate operațională la un nivel nemaiîntâlnit din perioada Războiului Rece“ și că „în acest ritm, Rusia va ajunge în 2025 să pună probleme serioase Statelor Unite în aproape orice domeniu militar“. Avertismentul e important pentru că el vine pe un teren în care domină percepția că, din moment ce bugetul militar cumulat al țărilor din NATO îl depășește substanțial pe cel al Moscovei, nu există nici un fel de motive de îngrijorare. Însă astfel de comparații sunt înșelătoare. Cu puține excepții, grosul banilor din bugetele militare se duce pe salarii și pensii. De pildă, Germania cheltuiește doar 14 procente pe echipamente militare. În SUA ponderea este de 28% dar evident și acolo sumele alocate pentru plata salariilor, pensiilor și facilităților pentru veterani sunt comparativ mult mai mari decît cele din Rusia sau China unde și serviciul militar este obligatoriu și salariile cadrelor militare permanente sunt net mai reduse. De altfel, dacă se face ajustarea (ppp – „parity purchasing power”) bugetul militar al Chinei (care a crescut între 2008 și 2017 cu 110 procente!) a ajuns deja la 2/3 din cel al Statelor Unite ($435.5 miliarde față de $606 miliarde) cu sumele alocate echipamentelor militare aproape la același nivel.
Dacă ne întoarcem însă la semnalele pe care Kremlinul a dorit să le transmită pe plan mondial, ele au vizat mai multe ținte: 1) să impresioneze, chiar să sperie țările din Europa de Est și să le convingă pe unele din Vest să ia în calcul, în condițiile fracturii transatlantice în creștere, o înțelegere cu Rusia pe zona de securitate; 2) să transmită pe plan global semnalul că America nu mai este singura putere militară majoră și că s-a creat o redutabilă axă Moscova–Beijing al cărei scop principal este acela de a „de-americaniza“ planeta, după cum se exprimă adesea liderii chinezi (Serghei Shoigu a spus despre relația dintre cele două țări că a atins „un nivel de cooperare fără precedent” în timp ce Alexander Gabuev, de la Carnegie Moscow Center, aprecia că „acum China a fost invitată să se alăture manevrelor militare în calitate de prieten și chiar de cvasi-aliat”); 3) să transmită chiar și Chinei un mesaj subliminal, pentru că liderii de la Beijing nu se poate să nu fi fost impresionați și ei de amploarea exercițiului Vostok-18.
Un aspect mai puțin discutat, dar cel puțin la fel de important, este acela că manevrele s-au desfășurat în paralel cu un Forum Economic găzduit de Vladimir Putin la Vladivostok la care au mai participat Xi Jinping și, foarte interesant, premierul japonez Shinzo Abe. Cu acest prilej Vladimir Putin și Xi Jinping au ținut să sublinieze că relația bilaterală se extinde pe un palier mult mai larg decît acest tip de cooperare militară, de pildă în plan economic, și că au decis ca în acordurile comerciale să utilizeze monedele lor naționale în locul dolarului american. Ceea ce, în condițiile în care și Europa plănuiește, din cauza tensiunilor transatlantice și mai ales în urma amenințărilor administrației Trump că va recurge la secțiuni secundare împotriva companiilor europene care vor continua să facă afaceri în Iran, să se decupleze cît mai mult de sistemul financiar actual bazat covârșitor pe dolar și dominat de americani, poate constitui o lovitură extrem de dură pentru Washington, element ignorat în mod miop de administrația Trump care acționează instinctiv fără nici un fel de proiecție strategică pe termen lung. Pentru că supremația financiară conferă Statelor Unite un avantaj probabil mai important decît cea militară pentru că le permit să facă presiuni financiare asupra unor terți, state sau corporații, și să-și finanțeze ușor un deficit care a ajuns deja la peste $20 trilioane, egalând PIB-ul Americii. Însă, după cum avertiza în 2016 fostul secretar al Trezoreriei, Jack Lew, aceasta este o armă care nu trebuie utilizată abuziv pentru că atunci restul planetei se va mobiliza pentru a găsi alternative la dolar.
Dacă mai adăugăm la aceste informații și aceea că gigantul Alibaba a anunțat că va coopera pe o serie de proiecte cu cea mai mare rețea socială din Rusia se conturează un tablou coerent: alimentate de interese comune (Rusia este supusă sancțiunilor occidentale iar China se află într-o confruntare economică majoră cu Statele Unite) dar și de resentimente anti-occidentale, cu precădere față de Washington, alimentate de un sindrom de victimizare, cele două țări vor să atace și să erodeze supremația actuală americană pe cele trei componente esențiale: domeniul militar, dominația sistemului financiar mondial și statutul dolarului de monedă de referință a lumii și dominația corporațiilor tehnologice americane. Ele mizează și pe faptul că decuplarea Americii de Europa, sub imboldul declarațiilor și gesturilor agresive ale administrației Trump dar și a unor curente anti-americane în ascensiune, pe valul populist de extremă dreapta și de extremă stîngă, oferă o nesperată oportunitate din acest punct de vedere. Unii analiști chiar remarcă faptul că alegînd să dea această dimensiune enormă unor manevre militare care au loc în Estul Asiei și nu în partea de Vest, în apropierea spațiului NATO - o organizație prezentată oficial drept principala amenințare pentru Moscova, rușii au dorit să evite să ofere motive pentru o refacere a coeziunii occidentale într-un moment, foarte convenabil pentru ei, al unei grave fracturi transatlantice.
E adevărat însă că lucrurile trebuie totuși privite nuanțat. Pe moment, Rusia și China se pot găsi de aceeași parte a baricadei. Dar, așa cum remarca profesorul Graham Allison, de la Universitatea Harvard, Moscova este totuși în situația unui partener junior, forțat de împrejurări să intre într-un partenariat temporar. Realitatea geopolitică, Rusia are un teritoriu enorm pe care are dificultăți majore să-l apere pe linia de separație cu o țară care are în aceeași regiune o populație de zeci de ori mai mare, va fi pînă la urmă determinantă. Alexandr Chramshikin, un cunoscut comentator rus specializat în chestiuni de securitate națională, își arăta cu cîteva luni în urmă îngrijorarea în privința unei apropieri prea mari de China avertizînd Kremlinul că „o cooperare prea strînsă cu Beijingul va crea probleme pe termen lung Rusiei”. Mai mult, era de părere că Moscova a mers prea departe cu abordarea sa agresivă față de țările de pe vechiul continent. „Dacă țelul nostru este să întimidăm Europa atunci este ceva fără sens. Europa este atît de intimidată de noi încît este pe punctul de a leșina... însă ea nu este o amenințare pentru noi”.
Însă, chiar dacă este doar una temporară, îndreptată împotriva dușmanului comun, Occidentul, în particular Statelor Unite, o axă ruso-chineză, riscă să modifice actuala dinamică geopolitică care este pe zi ce trece tot mai nefavorabilă unei lumi occidentale pe care crizele interne în combinație cu fractura alianțelor post-belice o fac vulnerabilă în fața acestui asalt.
