De același autor
În timp s-au numărat minutele petrecute cu președintele Statelor Unite, au fost scrutate atent strîngerile de mînă și mimica facială, s-au analizat pe toate părțile declarațiile părții americane. Și asta pentru că România, una dintre cele mai pro-americane țări din Europa, a văzut în Statele Unite singura putere în măsură să-i asigure protecția în relația cu Rusia.
Ei bine, din toate punctele de vedere, vizita lui Klaus Iohannis la Casa Albă a avut toate ingredientele cerute pentru a fi considerată una de succes. A avut, în plus, o mare vizibilitate internațională, nu pentru că România ar fi devenit brusc un subiect de mare interes peste Ocean ci din cauza scadalului amestecului Rusiei în ultimele alegeri prezidențiale și a crizei din Golf cu Qatarul, teme care au făcut ca mass media americane și internaționale să fie extrem de preocupate de declarațiile lui Donald Trump. Președintele Iohannis a avut, fără discuție, o bună prestație, peste așteptări. O prezență agreabilă și relaxată, o engleză fluentă și accente inteligente ca atunci cînd a pledat pentru o solidă relație transatlantică într-un moment de tensiuni intense pe această direcție.
A fost un adevărat mers pe sîrmă din toate punctele de vedere. Pentru că aproape simultan cu vizita sa la Casa Albă Angela Merkel, aflată în Mexic, făcea trimiteri critice transparente la politicile promovate de către noua administrație americană atunci cînd pleda în favoarea unui spațiu global de comerț liber și se pronunța împotriva "construcției zidurilor". Într-un moment în care Mexicul se află sub intense presiuni din partea Washingtonului în ceea ce privește imigrația și relațiile comerciale bilaterale în cadrul acordului NAFTA declarațiile Angelei Merkel sunt văzute ca provocări deschise la adresa lui Donald Trump. Cancelarul german dorește, inclusiv prin vizitele din America de Sud (înainte de a veni în Mexic a fost în Argentina), să coaguleze un larg front împotriva Washingtonului la viitoarea reuniune G20 (Mexicul și Argentina sunt în G20) de la Hamburg, din 6 -7 iulie, pe două direcții aflate în totală opoziție cu opțiunile administrației Trump: 1. sprijinul pentru un spațiu global de comerț liber și 2. sprijin pentru acordul climatic de la Paris. Dacă comunicatul final după reuniunea G7 de la Taormina a evitat să se pronunțe oficial clar pe aceste direcții, datorită blocajului exercitat de americani, se pare că Angela Merkel este hotărîtă ca la Hamburg să nu mai țină cont de opoziția Statelor Unite și să exprime clar aceste poziții de principiu în comunicatul final. Se estimează ca va fi un scor de 18 la 2, doar Arabia Saudită rămînînd alături de America, cu China, Rusia și Europa, de partea cealaltă, ceea ce va fi umilitor pentru Trump și va escalada și mai mult tensiunile existente în relația transatlantică.
Această realitate indică cît este de critic acest moment și cît de delicată este situația unei țări ca România nevoită să navigheze între partenariatul strategic cu Statele Unite, în principal din rațiuni care țin de securitate, și o Europă de Vest tot mai pronunțat anti-americană, după ce întotdeauna din 1990 încoace ne obișnuisem să privim Occidentul la pachet. În acest context Klaus Iohannis s-a descurcat onorabil. Însă, pe de altă parte, tocmai din această cauză, impactul real al întîlnirii de la Casa Albă e greu de evaluat. Motiv pentru care comentariile euforice ar trebui totuși ponderate. E adevărat, Trump și-a declarat sprijinul pentru Articolul 5 din Carta NATO, la o întrebare a Ramonei Avramescu, de la TVR. Și cum de regulă întrebările sunt agreate anterior nu a fost o scăpare de moment, sau o întîmplare.
Însă nu suntem într-o situație normală. De aceea acest sprijin nu trebuie minimalizat dar nici supraestimat. În primul rînd pentru că Trump este Trump, se contrazice adesea chiar de la o zi la alta. În al doilea rînd, pentru că după ce se știe că în ciuda eforturilor făcute de generalii Mattis și McMaster președintele a renunțat în ultimul moment să sprijine Articolul 5 la summit-ul NATO de la Bruxelles, se pare că la sugestia "talibanilor" din administrație, Steve Bannon și Stephen Miller, adversari declarați ai oricăror alianțe și aranjamente intrenaționale, acest gen de asigurări trebuie privite cu precauție. Ecuația de securitate din Europa riscă să fie grav afectată de ruptura transatlantică și de Brexit așa că există pericolul real ca NATO în sine să devină tot mai puțin relevantă ca organizație.
Se știe că vizita lui Klaus Iohannis a fost făcută la inițiativa americană, ceea ce și explică viteza cu care s-a perfectat. În plus, un detaliu extrem de interesant, Trump va merge în Polonia înaintea reuniniunii G20. Ceea ce ridică întrebări legitime privind rațiunile care au dus, din perspectiva Casei Albe, la perfectarea în grabă a unor contacte la nivel înalt cu principalele două țări de pe flancul de est al NATO. Se pot face, în mare, trei supoziții din acest punct de vedere.
Prima, cea optimistă, este aceea că Donald Trump, de presupus la presiunile făcute de Mattis și McMaster, a dorit să îndepărteze problemele legate de poziționarea americană incertă față de Articolul 5 și a folosit acest prilej să o facă în sfîrșit alături de liderul unuia dintre aliații cei mai preocupați de acest aspect. Cum însă Trump este de multă vreme un critic vehement al NATO varianta trebuie privită totuși cu circumspecție. Mai plauzibile ar fi rațiunile interne. Aflat sub presiunea constantă a scandalului implicării Rusiei, în favoarea sa, în alegerile prezidențiale de anul trecut, Trump a dorit să arate că nu este nici pe departe "un pion" al Moscovei, mai ales că va avea la Hamburg o întîlnire bilaterală cu Vladimir Putin.
Scenariul cel mai nociv, în ceea ce ne privește, ar fi însă acela în care Donald Trump care nu mai vede în Germania, și în general în Europa, un aliat ci un competitor (punct de vedere exprimat de altfel destul de clar într-un articol din Wall Street Journal sub semnătura lui H.R. McMaster și a Gary Cohn, doi membri proeminenți ai administrației Trump) este tentant să exploateze tensiunile existente între Europa de Vest și cea de Est, impactul viitoarei "Europe cu două viteze", pentru a eroda din interior Uniunea Europeană și a încerca un fel de contra-replică la sfidarea germană, mai ales înaintea întîlnirii G20. O ipoteză deloc confortabilă pentru România care, spre deosebire de Polonia sau Ungaria, a fost destul de atentă să mențină relații bune și cu Bruxelles-ul și cu principalele capitale europene..
Conferința de presă din Rose Garden, de la Casa Albă, a avut și un accent special, legat de sprijinul Washingtonului față de lupta anticorupție din România. O parte a presei a fost entuziasmată și de întrebare și de răspunsul lui Trump. Care în fapt a fost mai degrabă un sprijin pentru Klaus Iohannis, în contextul bătăliei politice interne de la noi, decît de asumare a unor valori. De altfel, în articolul pomenit mai sus, Cohn și Mc Master subliniază deschis faptul că "angajamentul nostru extern nu are în vedere să impunem stilul nostru de viață altora ci pentru a proteja, pentru noi, beneficiile libertății". Atitudine confirmată din plin de lipsa totală de reacție a Americii, spre deosebire de ceea ce vedeam în trecut, față de violări grosolane ale drepturilor omului din țări ca Turcia sau Filipine. E de altfel ironic să discuți chestiunea anticorupției cu Donald Trump, un președinte asupra căruia planează destule semne de întrebare din acest punct de vedere, cu relații de afaceri încîlcite în China, India, Indonezia, Filipine, un președinte care și-a adus fiica și ginerele la Casa Albă pe post de consilieri și care refuză să se disocieze în mod real de imperiul său imobiliar și să-și facă publice declarațiile fiscale (toate, lucruri care ar provoca uriașe strigăte de protest dacă s-ar întîmpla în România!). În plus, nu e sigur că e o idee foarte bună să asociezi atît de dramatic României, în fața unei consistente audiențe internaționale, eticheta de corupție de parcă ar fi unul dintre cazurile cele mai grave, din acest punct de vedere, la nivel global. Impactul de ansamblu, nu poate fi decît unul negativ și contraproductiv. Dar se vede că pasiunile și calculele politice interne ignoră suveran, e drept nu doar la noi, acest gen de considerente.
