Brexit fără „Brexit”?

Se spune că Boris Johnson, prim-ministrul britanic, le-ar fi cerut miniștrilor săi ca, începând cu 1 februarie 2020 (de când Marea Britanie nu mai e parte a Uniunii Europene), să evite folosirea cuvântului „Brexit” în discursul public. Închipuiți-vi-l pe Winston Churchill dând aceeași recomandare în privința cuvântului „victorie” după 8 mai 1945: absurd, nu-i așa? Probabil că Johnson, conștient de adânca divizare a populației Marii Britanii în chestiune și sperând să n-o adâncească și mai mult în lunile și anii ce urmează, preferă să adopte eufemisme care să nu lase impresia unora că au câștigat un război și altora că l-au pierdut. Căci războiul, sau ce a fost, era de data asta civil.

Dar indiferent de explicații, gestul spune și altceva. La prima vedere, sugerează că artizanii principali ai Brexit-ului (și Boris Johnson a fost decisiv în victoria referendumului din 2016), temându-se de cuvântul „Brexit”, în fapt, se tem de Brexit. Într-adevăr, nu știu însă și nici n-au cum să știe dacă nu vor fi consecințe economice negative mai serioase, dacă tendințele autonomiste ale Scoției și Irlandei de Nord vor putea fi temperate, dacă și în ce termeni vor fi negociate tratatele comerciale bilaterale cu țările europene, care să înlocuiască reglementările europene. Pe scurt, vor naviga în mări periculoase și pe care nimeni, niciodată, nu le-a mai străbătut.

Sau poate că, dimpotrivă, se tem nu atât că Brexit-ul va cântări greu, ci că va deveni repede aproape prea ușor. Cineva inteligent și cultivat, în plus, istoric de profesie, precum Boris Johnson, cât și cei din jurul lui cu care se consultă nu ignoră câteva lucruri: știu că globalizarea va continua în mod inevitabil și că orice telefon mobil cumpărat și folosit, orice chat făcut posibil cu o aplicație Google, Amazon, Apple etc., orice vacanță în străinătate, orice multinațională o intensifică. Oamenii, informațiile despre ei, virușii pe care îi transmit, fie biologici, fie informatici, circulă tot mai frenetic într-o lume care devine tot mai mult una singură. Cum să te împotrivești acestui torent? La fel cum după 1492 ar fi fost imposibil să se încerce oprirea explorării și colonizării Americilor, la fel cum în secolul al XIX-lea ar fi fost cu neputință să dai îndărăt dezvoltarea căilor ferate, tot așa, azi, globalizarea e inevitabilă și ireversibilă. Asta înseamnă că „zidurile” pe care artizanii Brexit-ului vor să le interpună între Marea Britanie și Continent (mai ales legate de imigrație, de legislație, de decizii politice) sunt foarte șubrede. Există, prin urmare, multe șanse ca Brexit-ul să nu schimbe nimic pe termen ceva mai lung: Marea Britanie va rămâne un hub, o țară importantă în schimburile internaționale de toate felurile, imigranții vor continua să sosească, chiar dacă mai lent; un timp, dacă economia va avea nevoie de ei, economiile interdependente ale Marii Britanii și ale țărilor europene vor rămâne foarte interdependente, populațiile vor continua să se amestece, interculturalitatea va fi irezistibilă și așa mai departe. Vor exista unele dificultăți temporare și unele pierderi, dar privind lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, fenomenele sociale, demografice, economice (pozitive, negative) care i-au făcut pe mulți englezi să voteze Brexit-ul în 2016 nu vor dispărea, căci însăși natura economiilor și a societăților postindustriale și informatice le stimulează. Fluviul globalizării își va încetini temporar cursul, va ocoli niște obstacole, va evita anumite zone, după care însă își va relua cursul și creșterea, indiferent dacă îl iubim sau îl detestăm. Cine va putea naviga împotriva lui mai mult decât câțiva ani, cine îl va putea întoarce înspre izvoare? Am putea vorbi despre globalizare și despre principalele ei efecte în termenii pe care îi folosea Tocqueville despre democrație, acum aproape 200 de ani, spunând că „e un fapt providențial, are caracteristicile lui principale: este universal, durabil și scapă cu fiecare zi puterii umane; toate evenimentele, ca și toți oamenii, îi sprijină dezvoltarea”.

Cred că nu va trece mult și mulți oameni din Anglia și din Uniunea Europeană se vor întreba: „A folosit la ceva Brexit-ul? La ce, oare, fiindcă nu se prea vede?”. Și e probabil că nu vor ști bine ce să răspundă. Dar nemulțumiți vor fi cu toții: unii, fiindcă au fost împinși într-o aventură pe care n-o doreau, alții, fiindcă din promisiunile făcute prea puține au fost respectate cu adevărat. Și nici n-aveau cum să fie. Brexit-ul – reacția perdanților globalizării, instrumentată de câțiva politicieni ambițioși și demagogi – va rămâne, desigur, consfințit în tratate și acorduri. Am spune că va trăi acolo, între coperțile tratatelor. Dar faptele de viață îl vor anula treptat – mai repede sau mai încet –, însă, oricum, decisiv și definitiv. Și sunt toate șansele ca în manualele de istorie ale viitorului Brexit-ul să treacă drept o păcăleală sau ca „much a do for nothing”.

O veche superstiție, împărtășită de cam toate marile culturi și tradiții, crede că lucrurile capătă cu adevărat ființă atunci când sunt numite; invers, cine sau ce n-are sau nu mai are nume, de fapt, nu mai există. Știe ceva despre asta păcăliciul Boris Johnson? //