De același autor
Boris Johnson ar fi putut rămâne în istorie ca unul dintre marii premieri ai Marii Britanii. (Intenția lui era să-l egaleze pe Churchill, a cărui biografie a scris-o.) E probabil că, după demisia sa anunțată, va rămâne ca un om politic excentric, care și-a dus țara în aventura prostească a Brexitului și și-a sfârșit prematur mandatul de premier, destituit de propriul partid Conservator într-un moment dificil (războiul din Ucraina, criza economică), exasperat de lipsa sa de caracter.
Inteligent și foarte instruit – la Eton și Oxford – unde studiase literaturile clasice și istoria, rubicond, cu claia de păr blond zburlită, amuzant, subiect continuu de scandaluri, inclusiv sexuale, Boris Johnson e o dovadă vie că, în lumea noastră, unde aproape orice năzbâtie a devenit posibilă, caracterul bun și ferm nu prea mai contează, ba chiar aproape dăunează pentru o carieră politică de succes.
Începe cariera ca jurnalist – mai întâi la Times, unde e demis pentru că inventase un citat, apoi la Daily Telegraph și Spectator. De fapt, Johnson n-a prea fost un jurnalist, necum un corespondent la Bruxelles, unde a fost trimis. Căci scopul lui real n-a fost niciodată acela de a investiga adevărul sau de a relata cât de cât obiectiv despre Uniunea Europeană, ci acela de a-și distra sau indigna publicul cu scorneli care să sune plauzibil în urechile unor cititori deja dispuși spre euroscepticism. De exemplu, a scris despre Comisia Europeană că voia să standardizeze curbura bananelor, că exista un plan de a folosi câini care să adulmece gunoiul de grajd, spre a constata dacă miroase la fel în toată Europa, că la Bruxelles s-ar fi decis să se uniformizeze dimensiunea prezervativelor, deoarece italienii ar avea penisuri mai mici decât britanicii, și alte asemenea istorii, care dovedeau cel puțin multă imaginație. În pofida caracterului mincinos al corespondențelor sale, cariera sa nu s-a încheiat – așa cum s-ar fi întâmplat probabil în vremurile lui Disraeli sau Churchill, pe care îi admira. În lumea de azi însă, minciuna publică (rebotezată pudic „adevăr alternativ”) e tolerabilă și chiar lăudabilă, cu condiția să fie amuzantă și să răspundă unor prejudecăți solide ale publicului. Iată de ce cariera lui Boris Johnson a mers înainte, omul ajungând membru al parlamentului, primar al Londrei în două mandate, apoi, după căderea premierului David Cameron, ministru de externe în cabinetul Theresei May și, la urmă, șef al Partidului Conservator și prim-ministru, în 2019.
E indiscutabil că o campanie „Leave” fără aportul lui Boris Johnson ar fi avut foarte puțini sorți de izbândă, iar Brexitul n-ar fi avut loc. Dar aici au intervenit grosolanele sale falsificări, devenite credibile datorită carismei personajului, cum a fost aceea că fiecare zi de prezență în afara UE a Marii Britanii va aduce pentru NHS (serviciul public de sănătate) 350 de milioane de lire sterline sau aceea că zeci de milioane de turci se pregătesc să invadeze insulele britanice. Dar probabil cea mai mare fraudă – pur și simplu scandaloasă din partea unui om de cultura lui Boris Johnson – a fost să pretindă că ieșirea din UE înseamnă „eliberarea” țării, iar ziua referendumului ar fi „Ziua Independenței”, de parcă Marea Britanie a fi fost, până la Brexit, o colonie sau o țară ocupată. Și frauda a avut succes, amăgind o mare parte a publicului, stârnindu-i prejudecățile, temerile și obsesiile.
Merită de remarcat că Boris Johnson n-a căzut de la putere în 2022 din pricină că lumea s-ar fi săturat de minciunile lui sau fiindcă ea și-ar fi dat seama că Brexitul n-a fost ceea ce era de fapt cel mai bine pentru Marea Britanie, sau fiindcă oportunismul premierului ar fi început să scandalizeze marele public. Nu, motivul a fost acela că Johnson a încălcat repetat unica regulă pe care un politician, și mai ales unul populist, n-are voie s-o încalce sub niciun chip: a făcut el însuși ceea ce interzicea poporului. În timpul pandemiei, în pofida regulilor severe de carantină, a participat și a inițiat chefuri private monstru, încălcând toate acele reguli. După ce s-a aflat, situația lui a devenit disperată. Colegii săi conservatori și-au dat seama că electoratul e furios și l-au demis. Dacă însă Johnson ar fi fost „disciplinat”, ar fi putut minți în continuare oricât sau ar fi putut face cele mai extravagante afirmații, fără să fie pedepsit, ba chiar fiind adulat. Căci poporul rabdă orice fals, orice ticăloșie și aproape orice imbecilitate politică, cu condiția ca liderul să nu-i arate că-l sfidează și-l disprețuiește.
Poate că aceasta e unica lecție notabilă a carierei politice a lui Boris Johnson. //
