Experiența Cioloș

Consensul general al comentatorilor este că, da­că nu intervine un factor impredictibil, vic­to­ria PSD+ALDE în alegeri este inevitabilă. Cam­pania electorală este un dezastru, așa cum au fost și cele pre­ce­den­te, regulile părând să fie fă­cu­te pentru a nu deranja elec­to­ratul cu o chestiune atât de trivială cum sunt alegerile. În aceste condiții, mulți români nici nu se vor deranja să vo­te­ze și, în consecință, vom avea o prezență redusă. Din nou, cele mai multe analize sunt de acord că o prezență scăzută la urne favorizează PSD și sateliții săi, pentru că greutatea ale­ge­rilor se mută pe aparatul de partid și niciun par­tid nu rivalizează cu PSD în privința or­ga­ni­ză­rii și mobilizării la urne. Dacă Vasile Blaga ar fi rămas la conducerea partidului, poate că PNL ar fi avut o șansă să concureze cu PSD în materie de eficiență a mașinăriei de partid. Fără Blaga, peneliștii nu au nicio șansă. Dacă mai punem la socoteală și campania extrem de proastă dusă de PNL, precum și campania cvasi-inexistentă a USR, șansele acestor două formațiuni de a forma o majoritate par în acest moment doar de domeniul teoreticului. Ca urmare, deși PNL a pus fotografia lui Da­cian Cioloș pe toate materialele electorale - aceasta fiind de fapt singura lor idee de cam­panie -, iar USR pune condiții privindu-i pe mi­niștrii din viitorul Cabinet Cioloș, înainte de a avea măcar speranța că ar putea exista un viitor Cabinet Cioloș, ambele partide con­tri­buie cu toată incompetența lor politică și strategică la sub­minarea șanselor prim-mi­nistrului de a continua.

Ce ar fi trebuit să facă atât PNL, cât și USR era să pre­zin­te public într-o campanie in­teligentă și atractivă de ce es­te important să se deplaseze la secția de votare pentru a continua cu ac­tualul prim-ministru. Ce anume din acest an de guvernare Cioloș este suficient de valoros pentru societatea românească, încât să me­rite să continuăm cu același om? Ce a adus nou Cioloș și ce riscăm să pierdem, dacă PSD revine la guvernare după numai un an?

Dacă e să aplecăm urechea în stânga, dar și în dreapta, auzim cel mai des că guvernarea Cio­loș a reprezentat o anomalie. În primul rând, o anomalie democratică, pentru că, fiind vor­ba de un guvern tehnocrat, i-a lipsit le­gi­ti­mi­ta­tea pe care numai partidele trecute prin pro­ba alegerilor ar putea să o confere. Prin ur­mare, ni se spune, cu cât se restabiliește mai repede ordinea firească a lucrurilor în care vom avea un guvern politic care să fie ex­pre­sia unei majorități alese, cu atât deficitul de de­mocrație va fi surmontat. În principiu, acest argument ar fi valid, dacă realitatea politică românească nu ar fi ea însăși distorsionată de faptul că partidele s-au delegitimat ele însele prin corupție endemică. Partidele românești sunt grupuri de interese care urmăresc ob­ți­ne­rea și menținerea la putere în scopuri per­so­nale și/sau colective. Binele public e ultimul lucru pe agenda partidelor și nu se produce decât în măsura în care servește interesele lor de putere. Nimeni nu le-a forțat să se com­porte ca prădători ai avuției publice, dar exact în acest fel se comportă partidele. Gu­vernarea (iar nu „guvernul“) Cioloș a venit cu o reorientare evidentă a priorităților dinspre interesele unor grupuri restrânse spre binele pu­blic sau, altfel spus, spre interesele cetă­țe­ni­lor. Sub Cioloș (și Ghinea) a fost decuplată re­țeaua Ghiță de la robinetul cu bani publici și bani europeni, un câștig net atât pentru bu­get, cât și pentru cetățean. Sub Cioloș, cel pu­țin de la schimbarea miniștrilor Educației și Să­nătății, au fost adoptate măsuri de reformă în mod clar îndreptate împotriva grupurilor de interese cu conexiuni politice și în sensul îmbunătățirii serviciului public în aceste două domenii vitale. Numai atât să fi făcut gu­ver­nul în acest an și ar fi reprezentat argumente se­rioase să continue. Sub Cioloș s-a lansat o cam­panie agresivă de transparentizare a ac­tu­lui de guvernare și, prin așa-numita comisie de tăiat hârtii, s-a lansat un proces de de­bi­ro­cratizare absolut necesar. E adevărat, mai e mult până departe, dar guvernul are meritul să fi declanșat acest demers care merită con­tinuat. În justiție, lupta anticorupție a con­ti­nuat în pofida presiunilor politice, instituțiile au rămas independente și, în plus, s-a reușit de bine, de rău înființarea Agenției de Ad­mi­nis­trare a Bunurilor Indisponibilizate, ANABI, în condițiile în care bunurile sechestrate au ajuns la valori de sute de milioane de euro, iar României îi lipsesc instituțiile care să va­lorifice aceste bunuri în interes public.

Dacă Guvernul Cioloș ar fi fost unul po­li­tic, ar fi avut poate legitimitate democratică, dar nu şi puterea de a lansa aceste reforme. Să ne amin­tim că, numai cu un an în urmă, România era condusă de Guvernul Pon­ta, cel mai corupt guvern de după decem­brie 1989 (în termeni de miniștri arestați, con­damnați sau trimiși în judecată), un guvern captiv intereselor unor grupuri și unor moguli ușor de identificat.

Ca regulă generală, considerăm că puterea și statul trebuie privite cu multă circumspecție și neîncredere, dar trebuie să admitem că ce­ea ce a încercat și a reușit în parte Cioloș în acest an a fost să demonstreze că statul poa­te fi un izvor de bine public, nu numai de co­rup­ție și abuzuri. Guvernarea Cioloș repre­zin­tă, fără îndoială, o anomalie, după standarde ro­mânești. După standarde europene, re­pre­zin­tă însă normalitatea sau, măcar, un înc­e­put de normalitate, ceea ce e oricum mai mult decât am avut până acum.