De același autor
(fata de 5 în 2001 si 7 în 2002). România îsi propune sa închida ultimele 8 capitole în anul urmator, pentru a semna Tratatul de aderare în 2005, în vederea unei integrari la 1 ianuarie 2007. La 4 ani dupa propunerea ei de catre Petre Roman, aceasta data a fost în sfârsit asumata, în decembrie 2003, de catre Uniunea Europeana, care a tinut sa precizeze ca ea va deveni efectiva daca România va face reformele necesare. La Sofia, care a închis pâna acum 26 de capitole, decizia ultimului Consiliu European a fost interpretata ca o victorie a Bulgariei ("am scapat în sfârsit de România"), în vreme ce la Bucuresti aceeasi decizie a fost citita într-o maniera diferita ("Bulgaria si România au fost definitiv separate de Turcia si Croatia"). Ramâne de vazut daca efectele intrarii celor noi 10 membri la 1 mai 2004 si, mai ales, negocierea noii arhitecturi politice a Uniunii vor confirma lectura bulgara sau pe cea româneasca.Criza irakiana a plasat România în plutonul aliatilor SUA, într-un moment în care atât Uniunea Europeana, cât si NATO au cunoscut disensiuni majore. Alinierea la pozitiile americane a fost gândita ca o modalitate de a recupera datoria irakiana fata de România, ca si de a participa la reconstructia post-Saddam: deocamdata, nici unul dintre aceste obiective nu a fost atins.
Viata politica interna nu a cunoscut modificari spectaculoase. Singurul eveniment care a iesit în evidenta a fost referendumul pentru modificarea Constitutiei. Daca în 1986, România intra în analele practicilor referendare pentru ca organiza prima consultare de acest tip în care nu exista nici un vot împotriva, în 2003, administratia Nastase a propus o noua inovatie: în locul cetatenilor care merg la urne, acum urna a mers la cetateni. Inovatia a reînviat suspiciunile postrevolutionare legate de corectitudinea votarii, care disparusera în 1996, atunci când PDSR îsi recunostea înfrângerea în alegeri! Noua lege a partidelor politice, intrata în vigoare în ianuarie 2003, a impus reînscrierea formatiunilor existente. Pe 17 iulie 2003, data-limita aleasa, nu mai putin de 27 de partide au depus liste cu cel putin 25.000 de aderenti. Totalul acestor aderenti a dat o cifra impresionanta: 1,7 milioane de români (adica 10% din corpul electoral) sunt, conform listelor de la Tribunal, membri ai unui partid politic.
Pentru PSD, 2003 a însemnat anul unei duble remanieri guvernamentale: prima a însemnat reducerea numarului ministerelor, dar aceasta nu a dus nicidecum la sporirea performantei executivului, ramânând un gest pur birocratic; cea de-a doua a fost legata de acuzele de coruptie aduse unor membri ai echipei Nastase. Toti cei îndepartati în urma celor doua remanieri - Agathon, Puwak, Beuran, Cozmânca, Mihailescu - au fost recuperati de partid, care nu si-a ascuns intentia de a-i folosi în pregatirea viitoarei campanii. Conflictele dintre Adrian Nastase si Ion Iliescu au fost aplanate cu ceva mai multa discretie decât în 2002. În schimb, PSD nu a câstigat nimic din actul cel mai "curajos" pe care a cautat sa-l asume în anul care se încheie, si anume legea declararii averilor, pur si simplu pentru ca procedurile nu au fost respectate sau au fost transformate în ocazii de infatuare grobiana în fata unui public care detesta coruptia, dar care este impresionat de averi.
Membrii coalitiei parlamentare care au sustinut guvernul au avut parcursuri diferite în 2003. PUR a rupt alianta cu Nastase, pierzând astfel câtiva deputati si fiind acum în cautarea unei repozitionari favorabile. În schimb, UDMR a ramas fidel acordului cu PSD, dar a fost macinat de diviziuni care anunta chiar posibilitatea unei separari a radicalilor si a moderatilor la viitoarele alegeri.
Opozitia a fost tot atât de incoerenta ca si în anii trecuti. Colaborarea PNL, PD si PRM a ramas la fel de problematica, în masura în care, prin motiuni comune, prin proiecte de legi asumate împreuna sau prin voturi antiguvernamentale ramase fara efect, democratii si liberalii nu au facut altceva decât sa îsi legitimeze aliatul radical. PNL si PD au încheiat o alianta parlamentara la începutul sesiunii de primavara, dar aceasta a fost lipsita de vizibilitate si mai ales de rezultate, mai cu seama pentru ca liderii nationali ai celor doua partide nu sunt membri ai Parlamentului si nu par sa fie sensibili la activitatea legislativa a propriilor formatiuni. Stolojan si Basescu au încheiat, apoi, o alianta electorala, care nu a fost înca recunoscuta juridic. Din datele consemnate pâna acum de sondaje, Alianta - botezata Dreptate si Adevar - are riguros suma scorurilor obtinute separat de cei doi aliati. Aceasta este de altfel si singura diferenta fata de Conventia Democratica, alianta care reusea, în timpurile ei bune, sa multiplice spectaculos scorurile individuale ale membrilor; altfel, pactul încheiat de Basescu si Stolojan are riguros acelasi scop ca si CDR, si anume constituirea unui pol de putere alternativ la partidul construit de Iliescu. Partidul România Mare a ramas în sondaje la circa 20%; liderul sau, multa vreme izolat de mass media, si-a facut recent o spectaculoasa revenire dovedind, ca si în 2000, o uimitoare capacitate de a mobiliza prin televiziune. Acest fenomen este cu atât mai îngrijorator cu cât, asa cum au aratat si negocierile referitoare la legile electorale, actorii democratici nu par a fi suficient de apropiati pentru a putea gasi împreuna o solutie de limitare a ponderii extremismului în viitorul Parlament.
În ceea ce priveste partidele extraparlamentare, merita notate consacrarea divizarii crestin-democratilor odata cu aparitia Actiunii Populare, încercarea esuata de coagulare a fortelor ecologiste (separate înca în Federatia Ecologista si Partidul Ecologist), ca si "înghitirea" unor mici partide de catre actorii majori ai scenei politice, Partidul Socialist al Muncii si Partidul Socialist al Reconstructiei Nationale fiind absorbite în PSD, iar PNL-Câmpeanu în PNL.
