Chirac are dreptate

Cristian Preda 17.03.2003

De același autor

“Cine-a stat cinci ani la rusi nu poate gandi ca Bush!”. Acest refren e prima contributie notabila a partidelor “istorice” la postcomunismul romanesc.

Reinventati dupa colapsul comunismului, liberalii si taranistii cautau în 1990 sa acrediteze ideea ca lui Ion Iliescu accesul la democratie ii este interzis.

Vrand parca sa confirme refrenul opozitiei, Iliescu semna, un an mai tarziu, un tratat cu URSS. Toate acestea par sa tina deja (doar) de istorie. Azi, Iliescu pare sa gandeasca precum Bush.

Ce-i drept, e vorba despre Bush fiul, si nu despre Bush tatal. Azi, URSS nu mai exista, asa ca siguranta de sine cu care ministrul de Externe Nastase si presedintele Iliescu invitau tarile din regiunea noastra sa semneze, dupa model romanesc, un tratat cu URSS, a fost evacuata complet din memoria sociala. Azi, relatia fostului lider comunist Iliescu cu democratia nu mai apare nici ea ca problematica. Azi, cei care aveau rezerve în 1991, dar si în 1999 în privinta NATO, au devenit suporterii neconditionati ai Aliantei.

În fine, azi, ezitarile, suspiciunile, iritarile democratiei si democratilor din Romania nu îi mai privesc pe Iliescu, Bush (tatal ori fiul), NATO sau Adrian Nastase. Nu, inamicul comun este Franta. Suspectul numarul 1 e Jacques Chirac. Problema e Europa. Caci America se arata luminata si lucida, iar Europa - oarba si confuza.

Daca relatia dintre prieten si dusman mai are sens în politica, atunci Statele Unite apar ca amicul, iar Europa ca inamicul Romaniei.

Atmosfera politica de la Bucuresti este, cu siguranta, suprarealista: daca NATO a ajuns perfect compatibila cu cameleonismul politic romanesc, te poti astepta la orice. Strans uniti în jurul Aliantei Nord-Atlantice, romanii au intrat în razboi, cum titreaza gazetele: e un razboi care nu a început si care, tocmai de aceea, pare a ne aduce castiguri certe. Cinismul nu mai are, de fapt, limite: cutare ministru vede în Romania un cap de pod al noii strategii militare americane; un altul declara fericit ca piata muncii va cunoaste o rapida ameliorare de pe urma prezentei soldatilor americani în judetul dotat cu aeroport strategic; în fine, dupa ce a pierdut pariul cu Dracula, ministrul Agathon e încantat ca sezonul de pe litoral s-a deschis mai devreme.

Angajatori potentiali sau turisti în extrasezon, militarii americani au devenit idolii întregii Romanii. Mandria a renascut într-un suflet corupt de tranzitie: sejurul militaro-turistic, tacticile de razboi si afacerile de succes sunt plasate de-acum sub înalta autoritate a politicii romano-americane. Simultan, Europa e concediata, din pricina atitudinii Frantei, care nu sustine punctul de vedere formulat la Washington.

Efectele conflictului americano-francez sunt serios pervertite de contextul local al politicii romanesti. Adevarul e ca acest conflict ofera o buna ocazie de a reflecta la substanta politicii. Exista, desigur, obstacole serioase în fata acestei reflectii. Caci situatiile tensionate, vestile despre razboi produc cu usurinta alinieri si realinieri dramatice.

Mai precis: pasiuni sau luari de pozitie radicale si, uneori, puerile. Faptul ca un ziar american le reamintea francezilor despre debarcarea din Normandia si ca, în replica, francezii le spun americanilor ca fara oameni precum Lafayette, engleza vorbita în America ar fi fost si azi engleza britanica - ei, bine, asemenea incidente ne arata ca lectura trecutului ramane foarte dificila în democratie. Chiar si în democratiile zise consolidate.

Dincolo de memorie, mai e însa ceva: conflictul americano-francez a fost interpretat fie într-o cheie economica de certa inspiratie leninista, fie în termeni de doctrina liberala. In primul caz, interesele capitaliste (“imperialiste”, cum se zicea pana nu demult), interesele legate de petrol sunt atribuite pe rand Frantei pentru a explica opozitia sa fata de razboi, respectiv SUA pentru a explica, dimpotriva, decizia de a declansa conflictul. Spiritul lui Lenin e departe de a fi singura sursa de interpretare a disidentei franceze. Unii comentatori cred, dimpotriva, ca acest episod ar demonstra fragilitatea crezului democratic si liberal al Frantei sau al unei parti importante din opinia publica europeana: monopolul adevarului si al dreptatii s-ar fi cazat în fine în SUA. De fapt, conflictul opune nu interese economice, nu fidelitati doctrinare, ci doua viziuni despre politica. Aceste viziuni au inclus o referinta explicita la Romania, prin vocea presedintelui francez.

Discursul lui Jacques Chirac a fost poate exagerat în forma. În fond, însa, el a pus o problema mult mai importanta (nu doar pentru Romania) decat cea definita de SUA. Chirac a spus raspicat ca Uniunea Europeana este un proiect politic mai ambitios decat orice alt obiectiv al momentului. Inclusiv decat obiectivul democratizarii Irakului pe cale violenta.

Daca Franta are o ambitie politica, SUA nu au decat o ambitie militara. Ideea ca demersul american are o trama politica, si anume una democratica, este o gluma cinica, demna de soldatii excitati de perspectiva confruntarii. Fortele politice disponibile pentru succesiunea dictatorului irakian sunt, riguros vorbind, urmatoarele: comunistii, kurzii si Miscarea Islamica Revolutionara. Care dintre aceste forte poate asuma constructia unui regim democratic la Bagdad? Washingtonul nu a raspuns (pentru ca nu poate raspunde) în mod decent la aceasta întrebare. Singurul adevar pe care jura SUA este instaurarea unui regim democratic, fara resurse si fara proiect, într-o lume care nu a fost niciodata democratica. E evident, de aceea, ca ralierea la pozitia americana e cu atat mai facila, cu cat ea nu presupune decat un angajament militar.

Punctul de vedere francez afirma ca exista un proiect politic al Europei care nu mai face referire la democratia franceza, germana, spaniola sau britanica, dar care angajeaza resursele intelectuale si politice ale tuturor acestor natiuni. Parteneriatul european presupune nu un angajament militar, ci unul în care urmeaza a fi definita o noua forma, o alta substanta politica. Iar Romania a fost invitata sa participe la acest proiect. De altfel, înainte de a fi invitata sa adere la NATO: într-adevar, Romania a deschis negocierile cu UE în decembrie 1999, cu trei ani înainte ca NATO sa ne ia în calcul.

Exista numeroase argumente pentru care Romania ar trebui sa fie sensibila mai degraba la invitatia franceza/europeana decat la cea americana. Franta e un aliat de cursa lunga al Romaniei. În plus, ea nu a intervenit, pentru a ne sprijini, în functie de circumstante. Franta a fost alaturi de Romania si în dosarul UE, si în dosarul NATO, fara a astepta explozia terorismului sau deschiderea succesiunii lui Saddam Hussein. Negocierea dosarului european e desigur infinit mai dificila decat negocierea intrarii în NATO.

Caci Europa e o optiune de civilizatie, si nu o cazarma, fie ea si perfect echipata. Aratandu-se jignita de discursul lui Chirac, Romania spune de fapt ca nu are ambitia de a participa la proiectul politic european. Refuzand o optiune de civilizatie si alegand armata lui Bush, autoritatile romane ne invita sa devenim ordonantele unor bravi sergenti americani. Iar problema nu este aceea ca, dupa razboi, daca va fi unul, ordonantele s-ar putea sa fie concediate.

Problema e ca statutul de cetatean european e mult mai important. Si mai demn decat oricare altul.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22