Brexit este unul dintre punctele de cotitură din istoria UE

La 23 iunie 2016, populația Marii Britanii și a Irlandei de Nord va vota pentru a de­ci­de viitorul statutului de membru al Uni­u­nii Europene al țării lor. La 43 de ani du­pă aderarea Regatului Unit la UE, la 1 ianuarie 1973, începe o etapă extrem de importantă și, deși nu a fost întotdeauna o con­vie­ţuire ușoară, ar putea mar­ca sfârșitul unei relații de succes care a durat mai mul­te decenii. Sau ar putea fi începutul unei noi ere pentru apartenenţa bri­ta­nică la UE. Fără îndoială, referendumul va fi un punct de cotitură și va face istorie.

Deși semnificația istorică a re­fe­rendumului este deja cu­nos­cu­tă, totuși, rezultatele și con­se­cințele sale sunt încă neclare. Ad­versarii și susținătorii re­fe­rendumului au aproximativ aceeaşi pro­porţie în sondaje, circa 40% fiecare, ceea ce face imposibilă o predicție serioasă a re­zultatelor votului. Totodată, nimeni nu va putea să prognozeze modul în care re­la­țiile dintre UE și Marea Britanie vor evo­lua în viitor - fie în interiorul Uniunii, fie în afara ei, ca parteneri și sub ce formă. De asemenea, rămâne o altă necunoscută: ce va însemna un Brexit pentru existența viitoare a Regatului Unit? Deja în Scoția se vor­bește despre un nou referendum pen­tru separarea de Regatul Unit (și revenirea Scoției independente în UE), iar problema va deveni probabil tot mai importantă și în Țara Galilor și în Irlanda de Nord.

i

David Cameron trebuie să fi fost conștient de toate acestea când a anunțat re­fe­ren­dumul în cazul realegerii sale ca prim-mi­nistru în ianuarie 2013. Cu toate acestea, probabil că nu a făcut acest lucru de bună voie: creșterea succesului electoral al UKIP (Partidul pentru Independența Re­ga­tului Unit) l-a plasat pe premier sub o imen­să presiune. Din acest motiv, o lungă - aproape tradițională - dezbatere a ajuns la apogeu: discuțiile despre retragerea Re­gatului Unit din Uniunea Europeană sunt la fel de vechi ca statutul de membru în UE în sine. Aderarea la UE în 1973 a fost una controversată. Iar odată cu tranziția Comunității Economice inițiale către o uniune din ce în ce mai politică (practic, Uniunea Europeană de astăzi), eu­ro­sce­p­ticismul britanic a crescut. În timp, stra­tegia Partidului Conservator, deși proeu­ro­pean, s-a schimbat. Începând cu mijlocul anilor ’90, perspectiva unui referendum cu privire la ieșirea din UE a început să fie discutată serios în Marea Britanie - deși acest lucru nu era prevăzut în tratatele UE, fiind practic o mișcare politică lipsită de orice temei juridic.

Euroscepticii din interiorul partidului lui David Cameron l-au presat pe acesta până când a anunțat în cele din urmă re­fe­rendumul. Mai întâi, el a vrut să negocieze cu omologii săi europeni un proces de re­formă a UE, care să reflecte ideile bri­ta­ni­ce. La începutul lui 2016, am fost implicat în aceste negocieri, fiind unul dintre cei trei reprezentanți ai Parlamentului Eu­ro­pean. În ciuda dorinței noastre fun­da­men­tale pentru o evaluare serioasă și deschisă a propunerilor britanice, un lucru era foarte clar de la început: reformele ar fi putut avea loc doar în in­te­riorul tratatelor exis­tente.

Cameron a acceptat acest lu­cru pentru ca un com­promis satisfăcător pentru toate părțile implicate să poată fi atins. Acordul ob­ținut este o tranzacție echi­tabilă, care ia în con­si­de­rare atât principiile UE, cât și propunerile britanice. Rezultatele - de exemplu, be­neficiile sociale pentru lucrătorii din alte țări ale UE - sunt pe deplin în con­for­mitate cu tratatele. Cu toate acestea, ele se vor aplica, devenind efective, numai în ca­zul în care Marea Britanie rămâne în UE. Nu va exista o renegociere în cazul unui referendum cu rezultat negativ.

În cazul în care rezultatul referendumului din 23 iunie va fi Brexit-ul, Articolul 50 din Tratatul UE oferă baza legală pentru etapele următoare. Retragerea voluntară a unui stat membru al UE este reglementată aici, ca o consecință a Tratatului de la Li­sabona. Acesta prevede că „orice stat mem­bru poate decide să se retragă din Uni­une, în conformitate cu propriile ce­rințe constituționale“. Articolul 50 al Tra­tatului UE descrie procesul specific de ieșire: Uniunea va negocia cu statul în cau­ză un acord cu privire la detaliile ieșirii, iar Consiliul va decide, după aprobarea Parlamentului European. Din momentul intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în lipsa acestuia, la doi ani de la no­ti­fi­carea intenției țării de a ieși, tratatele UE încetează să se aplice statului în cauză. Astfel, ieșirea este încheiată în mod legal.

Din perspectivă politică, însă, negocierile privind relația dintre UE și Regatul Unit ar intra într-o nouă rundă. În primul rând, trebuie remarcat faptul că, din momentul ieșirii din UE, nu vor mai exista relații politice sau economice cu UE. Este de așteptat ca, în cazul unui Bre­xit, ne­go­cie­ri­le să înceapă imediat după referendum pentru a se asigura o re­tra­gere lină din UE. Planurile pentru acest deznodământ au fost foarte probabil deja elaborate de guvernul britanic.

Altă problemă care trebuie ri­di­cată este următoarea: în ce mă­sură și în ce formă va avea UE o relație cu un Regat Unit care tocmai a ieșit din Uniune și con­sideră că îi este mai bine pe cont pro­priu? Sunt unii care cred că cel mai bine este de a izola Ma­rea Britanie în afara UE. Şi asta din rațiuni de autoconservare: pentru existența vii­toa­re a Uniunii Europene ar fi dezastruos da­că, după un Brexit, Re­ga­tul Unit ar fi un succes politic și economic mai mare ca în prezent. Acest lucru i-ar ali­menta pe po­pu­liștii de peste tot care mi­litează p­entru retragerea țărilor din UE.

Prin urmare, o uniune de 27 de state membre va trebui să decidă cu privire la modul în care dorește să interacționeze cu Marea Britanie după ieșirea sa din UE. De­sigur, relațiile politice, economice și so­cia­le strânse vor continua. Și vreau să fiu bi­ne înțeles: și noi vrem asta. Dar nu poate fi vorba de faptul că Marea Britanie va continua să fie un beneficiar al relațiilor cu UE, fără a da nimic în schimb. Trebuie să negociem bine acest aspect și vreau să subliniez că acest lucru ar fi un semnal clar pentru adversarii UE din celelalte sta­te membre. Este evident că nu vor exista negocieri noi pentru a obține un acord mai bun. În cazul în care Regatul Unit do­reș­te să rămână în piața unică, de exem­plu, are la dispoziție doar „soluția nor­ve­giană“: britanicii ar prelua în întregime legislația actuală și viitoare a UE, fără ca ei să fie direct implicați în elaborarea ei. Mai mult, britanicii ar trebui, totodată, să participe la finanțarea politicii structurale a UE, așa cum fac Elveția și Norvegia.

SUA joacă un rol important dincolo de relațiile interne europene. În timpul vi­zitei sale la Londra, Barack Obama a ple­dat în favoarea rămânerii Regatului Unit în UE: „Națiunile care își fac simțită pre­zența pe scena mondială în secolul XXI nu sunt cele care merg singure“. Mai mult decât atât, președintele american a su­bliniat faptul că America are nevoie de in­fluența Marii Britanii în cadrul UE. Acest lucru confirmă evaluarea mea că, în ciu­da legăturilor istorice cu britanicii, ame­ricanii se concentrează pe viitor. În ca­zul în care Marea Britanie decide să pă­ră­sească UE, este de așteptat că SUA se va ba­za mai mult pe Berlin și Paris. Dintr-o perspectivă globală, Marea Britanie ar deveni doar o insulă lipsită de importanţă strategică în Atlantic. Cetăţenii britanici ar trebui să fie conștienți de acest lucru pe 23 iunie.

Am încredere în cetățenii britanici că nu se vor lăsa seduși de campania emoțională a susținătorilor Brexit-ului. Sunt în­cre­ză­tor că britanicii recunosc că UE este cel mai bun răspuns la provocările de astăzi, și nu cauza multora dintre problemele ac­tuale. În lumea noastră globalizată, ni­meni nu poate în mod serios contempla un drum exclusiv național ca model pen­tru viitor!

Dacă majoritatea britanicilor vo­tează pentru rămânerea în UE, un lucru ar trebui să fie foarte clar: apartenenţa la Uniune es­te posibilă numai în contextul normelor comune existente. Regatul Unit trebuie să se implice în problemele euro­pe­ne din nou și să participe în mod con­struc­tiv la dezvoltarea UE. Asta include accep­tarea unor măsuri urgente pentru coo­perarea europeană pe mai multe aspecte, precum cooperarea dintre autoritățile de securitate pentru combaterea crimei or­ga­nizate și a terorismului, care include schim­bul extins de informații prin inter­mediul Europol. Pe de altă parte, „statutul special“ în cadrul Uniunii Europene al britanicilor nu mai este permis: „rabatul britanic“ trebuie pus sub semnul între­bă­rii mai devreme sau mai târziu și, de ase­menea, ar trebui reconsiderată chiar ade­rarea la spațiul Schengen.

„Da“ pentru UE sau „Nu“ pentru UE: po­pu­lația britanică are opțiunea de a alege, la 23 iunie - alegerea între un viitor în casa noastră europeană comună și o revenire la secolul XX. Vom respecta votul. Dar, în același timp, afirmăm, în mod clar: UE și majoritatea Parlamentului European vor ca Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord să rămână în UE. Vrem și avem ne­voie de o Mare Britanie puternică, cu un viitor european. Și invers, Regatul Unit are o perspectivă bună pentru viitorul său în cadrul UE. Cei care vor decide acest lucru și cei care poartă în ultimă instanță responsabilitatea deciziei sunt cetățenii bri­tanici. Vom accepta decizia lor, cu toa­te consecințele. Raționamentul susțin­ăt­o­rilor Brexit-ului că va exista un deal mai bun este o iluzie.

* Elmar Brok este europarlamentar german și actualul președinte al Comisiei Parlamentului European pentru Afaceri Externe.