"Așa ceva nu se face":despre noua barbarie în costum

Popoarele europene, mai cu seamă cele încă în negociere cu o cultură politică a statului de drept, sunt vulnerabile în fața ofensivei unei noi forme de barbarie ascunse sub costume scumpe.

„Noi nu criticăm ţări, criticăm politicieni. Ştiţi, ţările înseamnă mult mai mult decât nişte po­liticieni. Din fericire.“ Așa explica poziția Co­mi­siei Europene - extrem de critică față de in­ter­pretarea românească recentă a ideii de imunitate par­la­men­tară ca protecție a corupților în fața justiției - prim-vice­pre­ședintele CE, olandezul Frans Timmermans. Invitat să vorbească pe 25 iunie în fața Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri in­terne (LIBE) a Parlamentului European, Timmermans l-a cri­ticat pe președintele Se­na­tului României, Călin Popescu-Tăriceanu (per­petuu reinventator al democrației) pentru ali­mentarea unui război între două puteri ale sta­tului, legislativul și justiția. „Așa ceva pur și simplu nu se face“, a spus Timmermans, dând glas unei mereu reînnoite stupori - ușor neputincioase - a instituțiilor europene con­fruntate în ultimii ani cu inovatoarele mo­ra­vuri politice ale guvernului de la București. Co­munitatea internațională, partenerii stra­tegici indică periodic marile probleme de co­rup­ție și de reglementare a statului de drept exis­tente încă în România. Ultimul raport al De­partamentului de Stat al SUA, „Human Rights Practices for 2014“, atrage și el atenția (în secțiunea 4 a raportului, dedicată Co­rup­ției și lipsei de transparență a guvernării) asu­pra disfuncționalităților provocate de corupția protejată de imunitatea par­lamentară, la cel mai înalt ni­vel. Oficiali europeni, din Co­misie sau Parlament, au știut să treacă peste propaganda găunoasă desfășurată de eu­roparlamentarii PSD și au atras atenția asupra de­ra­pa­jelor fără precedent ale gu­vernării de la București, în frun­te cu primul ministru.

Cu toate acestea, Victor Pon­ta, un fel de fugar de facto în Turcia, trans­mite mesaje delirante și amenință în dreapta și în stânga. Președintele Senatului analizează democrația (cu ajutorul unei comisii a cărei componență numai spirit democratic nu insuflă) și își ascute talentul epistolar în noi piese de colecție, cum este răspunsul dat pe 26 iunie lui Frans Timmermans.

Puțin mai la sud, la Atena, observând nu nu­mai deriva economică, fiscală, dar mai cu sea­mă pe cea a democrației înseși, devine tot mai limpede cât de fragilă este de fapt cons­trucția europeană și democratică și cât de ex­pusă este derapajelor corupției, ale irațio­na­lu­lui, populismului împins la extrem, cărora tot mai multe popoare ale Europei par să-i cadă victime. Victime cu propriul consimțământ, de vreme ce electoratul însuși aduce la pu­te­re asemenea lideri: servitute voluntară, cum era ea deja diagnosticată în urmă cu mai bine de 400 de ani.

Comunitatea internațională reacționează după regulile și protocoalele stabilite și verificate în raport cu guverne și țări cu un comportament instituțional previzibil. Până acum câteva zile, chiar și în cazul Greciei, acest tip de me­ca­nis­me constrângătoare păreau încă viabile. Ulti­mele decizii ale primului ministru grec nu mai lasă loc de multe speculații: apelul la po­pu­lație într-o speță neconstituțională, de vreme ce legea fundamentală a Greciei specifică lim­pede cazurile excluse de la referendum – iar chestiunile fiscale se numără printre ele (du­pă cum au arătat-o deja mai mulți co­men­tatori) –, arată cât de profundă este, într-ade­văr, criza democrațiilor în chiar interiorul Uni­unii Europene și cât de vastă este vulne­ra­bi­li­tatea popoarelor europene, mai cu seamă a celor încă în negociere cu o cultură politică a statului de drept, în fața ofensivei unei noi for­me de barbarie ascunse sub costume scum­pe. Această nouă formă de barbarie sau de desfigurare a democrației - conform altor formulări utilizate din ce în ce mai frecvent pentru a defini cursul unora dintre regimurile politice europene - e cu atât mai perversă, cu cât se folosește de instrumentele de­mo­crației: arată la fel, invocă aceleași principii, dar reprezintă contrariul. Se împlinesc trei ani de când statul de drept în România a fost luat cu asalt, sub pretextul apărării lui. Trei ani de când un guvern pe vremea aceea încă ne­le­gi­timat de alegeri, ajuns la putere pe valul opor­tunismului politic triumfător în parlament, invoca vocea poporului pentru punerea în aplicare a unei periculoase construcții politice împotriva statului de drept. Vocea comunității internaționale s-a auzit atunci și a contribuit semnificativ la frânarea derapajelor unor po­li­ticieni scăpați de sub control. Dar cât de solid este acest tip de intervenție în fața impre­dictibilului, iraționalului? La București, acum trei ani, la Atena, acum, pe 5 iulie, poporul e fo­losit drept scut. Pentru că apelul la popor, nu-i așa, e cel care legitimează, e vocea de­mo­crației înseși, e recursul decisiv, irevocabil, e voința generală. O capcană a ideilor greșite despre democrația modernă în care cad cu obstinație generații după generații, de vreo două sute și mai bine de ani, care a făcut posibilă instalarea atâtor regimuri totalitare în secolul XX pe valul aclamațiilor populare.

Regimul politic de la București nu e foarte di­ferit de cel de la Atena. Primul nostru minis­tru fugit în Turcia nu e foarte diferit de co­legul său de generație, Tsipras: impe­rmea­bi­litatea uluitoare la orice tip de critică, ob­ser­vație sau protest, național sau internațional, falsitatea imperturbabilă, demagogia agresivă, populismul împins la extrem sunt trăsături comune nu numai celor doi, ci unei întregi noi categorii de politicieni europeni pentru ca­re spectacolul funicularului prăbușit din Zorba grecul pare că a devenit un scop în sine.