Postadevărul lui Tudorel Toader

Pentru a înțelege viziunea lui Tudorel Toader despre adevăr, putem recurge cu folos la un personaj al lui Carlos Ruiz Zafón: „adevărul nu înseamnă altceva decât tâmpeniile spuse de cei care cred că știu ceva“. În consecință, pentru că nu există, adevărul nu contează și poate fi falsificat după cum o cer interesele de partid sau personale. Probabil că acesta este singurul principiu căruia fostul ministru al Justiției i-a rămas fidel.

Șansa domnului Toader - și neșansa noastră ca societate - este că ieșirea sa din guvern s-a produs într-un moment de confuzie, deja definitorie pentru spațiul nostru public, iar dezbaterea privind bilanțul mandatului său a fost blocată de diversiuni generate de el însuși. În ultimele săptămâni de mandat, Tudorel Toader a pozat în dizident care refuză să avizeze OUG dorită de Liviu Dragnea pentru exonerarea infractorilor, iar după revocare, survenită în contextul tensiunilor dintre domnul Dragnea și premierul Dăncilă, fostul ministru, în primul său act de corectitudine, explică pe Facebook că OUG în cauză nu numai că nu era urgentă, dar nici nu fusese redactată la Ministerul Justiției, ci în „alte centre de reflecție“. Atunci de ce nu a semnalat domnul Toader din timp aceste aspecte și de ce nu spune tot adevărul, măcar post factum? De ce nu dezvăluie, de pildă, sediul acelor „centre de reflecție“ alternative? Poate pentru că a acceptat timp de doi ani să execute atâtea alte demersuri dezonorante despre care avem toate temeiurile să presupunem că vin din aceleași „centre“, adică de la PSD.

De fapt, la final de mandat Tudorel Toader a încercat să genereze o perdea de fum care să-i ascundă rolul de gropar al independenței justiției și al anticorupției, la fel de nociv pentru statul de drept și pentru integritatea sferei publice ca Florin Iordache, Eugen Nicolicea și Șerban Nicolae, mai puțin spilcuiți, dar mai onești în mărturisirea crezului lor antidemocratic. Presupunem că, așa cum a semnalat Sebastian Zachmann, ministrul a dorit de fapt să-și repare imaginea în perspectiva revenirii pe postul de rector al Universității „Al.I. Cuza din Iași“, acolo unde numeroși studenți și colegi universitari începuseră să-l conteste public. Tentativele fostului ministru de rescriere a istoriei și de mistificare a rolului nefast jucat de el în promovarea unei restaurații totalitare ne obligă totuși să restabilim adevărul, fie și pe scurt, în toată hidoșenia sa.

Prin recursul compensatoriu, Tudorel Toader a umplut practic străzile cu infractori, eliberați și răsplătiți bănește pentru jafurile, furturile, omorurile, tâlhăriile și violurile comise, sub falsul pretext al evitării unor procese la CEDO. Tot ce trebuia să facă era să construiască mai multe penitenciare, pentru care ar fi obținut și fonduri europene, adică exact ce nu a făcut. Tot lui îi datorăm decapitarea DNA, prin revocarea forțată a Laurei Codruța Kӧvesi, cu concursul CCR și al pasivului și neinspiratului Klaus Iohannis; apoi, la unison cu „centrele de reflecție“ patronate de Dan Voiculescu, sfârșitul carierei fostului procuror general Augustin Lazăr, cel care îi semnalase toate derapajele anticonstituționale din legile și ordonanțele promovate cu concursul MJ. Deși a încercat să se derobeze de răspundere, proiectul de modificare a legilor justiției, dezbătut de Comisia Iordache, era al lui. Nu degeaba MJ a fost mână moartă la dezbaterile din comisie. De la el au pornit de altfel măsurile menite să anuleze independența procurorilor și restrângerea atribuțiilor președintelui în numirea președintelui ÎCCJ și a șefilor de parchete. Dacă nu ar fi fost corecțiile minore ale CCR, președintele ar fi rămas fără nici o atribuție în numirea procurorilor șefi, iar Inspecția Judiciară ar fi intrat complet sub control politic, fiind scoasă de sub coordonarea CSM. Un lucru i-a ieșit însă domnului Toader cum a vrut - și cum au vrut și comanditarii lui politici din Kiseleff, la ale căror ședințe participa frecvent, deși acum se pretinde independent: crearea Secției de Investigarea Infracțiunilor din Justiție, aspru criticată de Comisia de la Veneția, scoaterea acesteia de sub autoritatea procurorului general și numirea în funcția de adjunct al șefului SIIJ a Adinei Florea, zbirul magistraților incomozi pentru putere. De altfel, Tudorel Toader este primul ministru ale cărui decizii au generat proteste îndelungate și ferme din partea magistraților. În sfârșit, deși ar dori să sugereze că s-a opus în final unei OUG care a făcut obiectul unor avertismente dure din partea Comisiei Europene, Tudorel Toader nu are nici un drept să se pretindă apărător al valorilor europene după ce a persiflat constant MCV, Comisia de la Veneția și GRECO, și-a chemat omologii europeni la respingerea candidaturii doamnei Kӧvesi la funcția de procuror european și a tergiversat procedura de numire a unui reprezentant al României la Parchetul European. El este mai degrabă coautor al decăderii României la nivel de paria în UE.

Iată-l însă pe Tudorel Toader revenit în fruntea Universității „Al.I. Cuza“, în ciuda protestelor. Nici nu se putea altfel într-o țară în care, cum spunea Mircea Cărtărescu la Deutsche Welle, „90% dintre cei bogați și-au făcut averea prin corupție“. Într-o țară condusă de corupți, în care instituțiile sunt pervertite, standardele morale scad pe zi ce trece, iar mass-media ilustrează acest din urmă fenomen devenind în covârșitoarea lor majoritate un instrument de propagandă al puterii corupte, prin fake news, postadevăr și linșaje mediatice, un fidel slujitor al corupției nu putea să rămână nerăsplătit. Aceasta este esența societății românești în 2019. Restul e talk show. //