După trei ani la Cotroceni: cu ce-am rămas din ce-a făcut Iohannis

La trei ani de la alegerea sa, președintele își păstrează în politica externă stilul implicit și aluziv, dar asumat pragmatic. În schimb, în interior a devenit mai implicat, mai tranșant, mai activ, încercând totuși din răsputeri să evite modelul Băsescu de scufundare totală în agitația cotidiană. După primii doi ani iernatici, introvertiți, de tatonare și relativă tăcere, Klaus Iohannis pare să-și fi găsit propriul ritm, lent, lucid, util în drumul său spre al doilea mandat.

Își urmărește scopul cu tenacitate, orice-ar fi, lăsându-i pe social-democrați să facă toate greșelile posibile, dându-le chiar un avans sau un imbold prin suspansul fără cuvinte pe care-l creează. Este tactica lui, de a-i împinge spre marginea prăpastiei, chiar cu riscul unor prejudicii serioase pentru țară sau pentru acea parte din electorat care nu va vota niciodată PSD. De aceea, președintele a vorbit foarte târziu și foarte puțin despre pericolul schimbării legilor justiției și nu a menționat deloc derapajele Curții Constituționale; s-a implicat puțin, dar hotărât în susținerea șefei Direcției Naționale Anticorupție, în așa fel încât să demonstreze că el va fi magnetul în jurul căruia trebuie să se strângă oamenii cinstiți.

Chiar de la începutul anului 2017, când a fost prezent la ședința de guvern pentru a opri cei „doi elefanți“ - amnistia și modificarea codurilor penale -, Iohannis a devenit singura putere care mai putea încetini marșul forțat al PSD & ALDE pentru decapitarea DNA și schimbarea legilor în așa fel încât Liviu Dragnea și prietenii lui politici să scape de dosare penale. Pentru a demonstra susținerea de care se bucură politica anticorupție, dar și ce fel de țară vrea România să fie, președintele a propus un referendum în acest sens: „Ce fel de naţiune vrem să fim? Vrem să fim o naţiune puternică, prosperă, o naţiune care îşi construieşte un stat de drept şi îl respectă (...) sau vrem să fim o naţiune slabă, dispreţuită, care pune totul în joc pentru a-i salva (...) pe câţiva politicieni din situaţii dificile?“.

Ideea lui Klaus Iohannis a fost acceptată în parlament, dar președintele a abandonat-o pentru moment, fiindcă implică unele pericole: dacă nu vor fi suficienți votanți, mai ales că PSD & ALDE nu-și vor scoate electoratul la urne, referendumul ar putea fi un eșec. S-ar putea înțelege, în acest caz, că oamenii, deși sunt pentru anticorupție, nu sprijină viziunea prezidențială în acest sens. De altfel, după ce legile justiției vor fi modificate și președintele va rămâne fără puterea de a-i numi în funcții pe procurorii șefi, s-ar putea ca referendumul gândit la Palatul Cotroceni să vină prea târziu. Șeful Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, militează de mai multe luni încoace pentru suspendarea lui Klaus Iohannis: „ați fost ales de «statul paralel» să câștigați alegerile pentru că sunteți șantajabil cu dosare penale și, deci, ușor de manevrat de cei care controlează cu adevărat «statul paralel»“. În schimb, Liviu Dragnea mai spera în negocieri, până la apariția dosarului care scoate la iveală toată rețeaua creată de el în Teleorman și apoi extinsă prin instituțiile cele mai puternice ale statului.

Lăsat fără principalele pârghii de putere, PSD nici n-ar mai avea motive să-l suspende pe șeful statului, fiindcă oricum se va transforma într-o butaforie. Poate doar pentru a pune mâna pe toate instituțiile statului. Social-democrații știu, însă, că ar putea fi păgubos pentru ei, fiindcă electoratul președintelui, mult mai activ, chiar dacă nu e pe deplin mulțumit de ceea ce a făcut până acum Klaus Iohannis, tot va ieși în sprijinul lui. Mobilizarea ar putea fi, astfel, mult mai mare de partea șefului statului. În plus, cancelariile europene și ambasadorii occidentali vor fi de partea președintelui.

Nu e obligatoriu, însă, ca acest scenariu să funcționeze, mai ales că, pentru prima dată, mai puțin de jumătate dintre români mai cred că apartenența la Uniunea Europeană este un lucru bun. Potrivit ultimului Eurobarometru din octombrie 2017, doar 48% dintre cetățenii români au o opinie pozitivă față de UE, 32% sunt indiferenți și 18% sunt de părere că apartenența la Uniune este un lucru rău. Nu e clar dacă această scădere accelerată a simpatiei față de UE este consecința propagandei interne, demarată de liderii arcului de guvernământ sau dacă la mijloc sunt mai mulți factori care țin de noile trenduri din marile capitale ale continentului: de ideea tânărului președinte francez, care nu mai vrea muncitori ieftini în UE, de filosofia agreată de statele vestice a „Europei cu două viteze“, de felul în care se desfășoară Brexit-ul sau, poate, și de felul în care Klaus Iohannis, care reprezintă țara la marile summit-uri, acceptă discursurile celor cu influență mai mare decât el.

Acum un an, când s-a întâlnit cu Federica Mogherini, comisarul pentru politică externă al UE, președintele s-a angajat să nu se amestece în competiția electorală de la Chișinău. Efectul: Igor Dodon a fost ales președinte și, de atunci, România nu se mai implică în ceea ce se întâmplă dincolo de Prut. Nu e sigur dacă Republica Moldova a fost abandonată pentru moment sau pentru o perioadă mai lungă, fiindcă România nu are o strategie de politică externă. Tot din acest motiv, baleiajul țării între Bruxelles și Washington devine tot mai complicat pentru Iohannis: a declarat mereu că România vrea să facă parte din cercul franco-german al deciziilor europene, dar în același timp a fost primit în Statele Unite pentru a-și dovedi loialitatea față de aliatul strategic. Emmanuel Macron și Angela Merkel au lăsat să se înțeleagă că în viitor Europa va pune la comun resursele sale militare. Președintele român a răspuns că nu are nimic împotrivă, câtă vreme structura de apărare europeană va fi complementară cu cea a NATO. Bucureștiul nu are, însă, pregătit un răspuns clar pentru viitorul federalist al Europei, așa cum îl proiectează Franța și Germania.

Klaus Iohannis nu are o viziune proprie asupra felului în care ar trebui să arate Europa, iar în România nu există o dezbatere serioasă în acest sens. Președintele nu e un clarvăzător, nu încearcă să îmblânzească incertitudinea și nici nu face gesturi riscante pentru câștiguri iluzorii, are însă grijă ca derapajele să nu dărâme statul de drept.