De același autor
Un fost ministru de Externe credea că deportarea romilor în deșert ar fi soluția rezolvării problemei lor, un altul vorbea despre înclinațiile „fiziologice“ ale acestei minorități, recent prim-ministrul Viorica Dăncilă îi numea „autiștii“ pe cei care „dezinformează“ la Bruxelles, iar predecesorul ei cerea spânzurarea ungurilor care îndrăznesc să afișeze steagul secuiesc. Felul în care se exprimă elita politică autohtonă arată nu doar prejudecățile, ci și inadecvarea celor care ajung să aibă funcții importante în România secolului XXI.
Aceste devieri nu țin atât de ideologie, cât mai degrabă de bun-simț și de o formă de civilizație, pe care Europa a asimilat-o după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dreptul minorităților de orice fel de a avea aceleași drepturi cu majoritatea este o regulă a democrației și face parte dintre condițiile Uniunii Europene cerute tuturor membrilor acestui club. În ultimii ani, statele est-europene par să renunțe treptat la acest precept de bază, distanțându-se tot mai mult de regulile politice occidentale, fără să observe că, poate, fără să-și dorească, sunt atrase spre conservatorismul Rusiei.
Prejudecățile și absența unei minime culturi politice îi face pe liderii politici români să nu înțeleagă importanța rămânerii pe axa europeană. Klaus Iohannis este singurul politician de rang înalt care a avut curajul să explice că viitorul nu este doar al familiei tradiționale și, de asemenea, singurul lider politic amendat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) pentru folosirea unui adjectiv care nu există în Dicționarul explicativ al limbii române: penali. Potrivit CNCD, Iohannis i-a discriminat, pare-se, pe inculpații acuzați de corupție, atunci când i-a numit „penali“. Decizia nu are argumente juridice și a fost luată prin vot, fiindcă în Consiliul de Conducere al acestei instituții sunt majoritari adversarii președintelui, nu apărătorii drepturilor omului. Diferența la vot a făcut-o chiar una dintre apropiatele lui Liviu Dragnea: Tatiana Sandu, membră a Consiliului de Conducere al CNCD, dar în același timp şefa femeilor social-democrate din Teleorman, funcţie pe care o deţine din vara anului 2015.
Legea (art. 23) nu le interzice membrilor de partid să facă parte din conducerea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, conducere care este numită și votată de parlament, în schimb, le pretinde candidaților expertiză în domeniul drepturilor omului. Lidera femeilor social-democrate din Teleorman nu s-a ocupat însă niciodată de acest subiect și ceea ce o recomandă este doar relația ei de loialitate față de liderul PSD. S-ar putea crede că e neimportantă această legătură, fiindcă în general CNCD soluționează anual mii de petiții în care oamenii care se consideră discriminați pot fi ajutați să-și păstreze locul de muncă (dacă, de pildă, sunt dați afară fiindcă au anumite dizabilități sau boli cronice și acesta a fost motivul îndepărtării lor), să fie remunerați corect (e vorba mai ales de cazul femeilor care la funcții egale primesc lefuri mai mici decât bărbații), să-și poată folosi limba maternă în justiție sau educație (mai ales în cazul maghiarilor din zonele preponderent locuite de aceștia), să aibă parte de un concurs echitabil la angajare (situația romilor) etc.
Pe de altă parte, fața vizibilă a CNCD este dată tocmai de felul în care Consiliul se raportează la devierile politicienilor. Dar cât de imparțiali pot fi cei trimiși de partide acolo, mai ales dacă sunt și membri ai acestora? Nu cumva se vor subordona mereu liderului politic față de care se simt datori? Nefiind niște militanți cunoscuți pentru drepturile omului, ci doar parte a unei curele de transmisie, câtă credibilitate poate avea CNCD?
În anii trecuți, Consiliul a mai luat decizii discutabile: în 2007, premierul de atunci Călin Popescu Tăriceanu a fost găsit nevinovat după ce a spus că trimite polițiști români în Italia pentru a-i „instrui“ pe colegii lor peninsulari despre „modul de operare al romilor“, spunând că „aceşti romi comit toate infracţiunile posibile, de la tâlhărie şi prostituţie până la jafuri organizate şi trafic de droguri“. Tot în 2007, Adrian Cioroianu, pe atunci ministru de Externe, povestea public că, trecând prin deșert, se gândea referitor la romi „dacă nu cumva puteam cumpăra un teren în deşertul ăla egiptean, să-i plasăm acolo“. În 2010 și Traian Băsescu a fost iertat după ce a declarat că romii nomazi nu vor să muncească şi că „mulţi dintre ei, în mod tradițional, trăiesc din ce fură“. Mai nou, senatorul PSD Șerban Nicolae a primit un simplu avertisment după ce i-a spus deputatei USR Cosette Chichirău: „am o poză cu dumneavoastră când faceţi sex anal“, prim-ministrul Viorica Dăncilă a fost iertată de CNCD când a spus că „aceşti oameni cred că sunt autiști“, fostul premier Mihai Tudose a primit doar un avertisment după ce i-a amenințat pe liderii maghiari că „dacă steagul acela [secuiesc] flutură în vânt, toţi cei responsabili de acolo flutură şi ei lângă steag“.
Într-un fel sau altul, majoritățile politice aflate la putere s-au reflectat cumva și în deciziile CNCD, chiar dacă până acum a dominat tendința de echilibru. Ar fi nevoie, însă, de o instituție total nepolitică pentru a impune în România cu adevărat principiile egalității de șanse și respectul pentru diversitate, altminteri vor fi compromise și cele mai bune intenții legate de drepturile omului. Dacă liderii politici sunt amendați când nu e cazul și protejați când își expun prejudecățiile, CNCD devine o instituție care nu-și mai are sensul.
