Tsiglesias şi stuporile neo-populismului de stanga

Evident, este vorba de fotogenicul cuplu Alexis Tsipras & Pablo Iglesias, din care primul are mari şanse să câştige mâine alegerile în Grecia, iar celălalt să-l depăşească în număr de Like pe tizul său Enrique, urmând şi el să se bată parte în parte cu Popularii pentru locul unu la alegerile spaniole din decembrie 2015, după cum merg acum sondajele.

Fiecare conduce în ţara sa partide înrudite ca profil şi doctrină: alimentate din mişcarea Occupy a tinerilor occidentali, puternic anti-austeritate, anti-corporaţii, anti-sistem şi cu retorică socială avântată, ei anunţă sfârşitul politicilor clasice în Europa şi intrarea într-o nouă eră, în care dificultăţile, sărăcia şi şomajul vor rămâne o amintire, ca urmare a…. iar de aici lucrurile devin un pic mai ceţoase, pentru că e greu de explicat la modul serios cum poţi cheltui, chiar pe programe publice ce sună onorabil, nişte bani pe care nu-i ai, simultan dând cu flit şi creditorilor. Pentru că exact asta e dilema pe care o au şi actualele guvernele grec şi spaniol (italian, etc): nu atât dacă vrem sau nu să combatem criza şi să revenim creştere, să dăm ajutoare de şomaj şi măsuri active de ocupare mai bine finanţate, să plătim pofesori, etc – s-a stabilit că vrem. Nu-s mari diferenţe de viziune în privinţa asta între centru-stânga şi centru-dreapta în Europa. Dilema e cum s-o facem cu resurse care nu există.

Cât politica celor două partide constă doar în discursuri trendy pe scenele de opoziţie, atunci lucrurile sunt simple pentru Tsiglesias (nume inventat de Joe Wiesenthal de la Bloomberg), pentru că detaliile inconfortabile pot fi evitate. La guvernare însă, va fi mai greu. Tsiglesias nu (mai?) vrea să iasă din UE, nici măcar să renunţe la Euro (pe moment, că doctrina e totuşi fluidă), deoarece cam 66% din popor e împotriva ruperii legăturilor cu UE şi moneda unică. Ci vrea doar să “restructureze datoriile” – termenul politicos pentru ştergerea lor, parţială sau totală. Acuma, noroc cu criza francului elveţian, că tot românul e perfect la curent zilele astea cu dilemele schemelor de reducere a datoriilor: dacă datornicul nu mai plăteşte, cine acoperă totuşi gaura? Este în caz de neplată mai vinovat ăla care dă un împrumut, sau ăla care îl ia, sau este vina cumva împărţită?

Toate astea fiind şi mai ucigător de greu de descâlcit când e vorba nu de relaţia între o bancă şi un individ, ci de credite internaţionale complicate, în care debitorul e o ţară suverană. Realist vorbind, nimeni nu poate împiedica un guvern autonom, aşa cum sunt chiar şi cele din UE, în ciuda faptului că am făcut o “uniune”, să se enerveze şi să-şi bage picioarele, să nu mai plătească nimic îndărăt la ticăloasele de pieţe financiare, ca Argentina deunăzi sau alţii, etc. Problema e că din acel moment chiar devii mai suveran decât ţi-ai dori, în sensul că nimeni în viitorul apropiat nu-ţi va mai împrumuta vreun ban, cu excepţia unor rechini financiari, cu dobânzi uriaşe.

Or, punctul doi din programul lui Tsiglesias (primul fiind cel de mai sus cu “restructurarea datoriei”) constă în “expansiune keynesiană pentru a re-porni motoarele dezvoltării şi a stimula consumul intern”, sau, în limbaj curăţat de propagandă, sporirea cheltuielilor publice. Ceea ce sună frumos, doar că se bate cap în cap cu punctul unu: dacă te-ai certat cu lumea şi nimeni nu-ţi mai dă bani cu împrumut, n-ai cu ce să faci “expansiune”. Ori stai în banii pe care reuşeşti săi aduci seara acasă de la servici (exact ce a făcut actualul guvern grec, aducând deficitul primar la zero, adică reuşind după mulţi ani să facă statul grec să mănânce exact cât încasează), ori cheltui mai mult pe “investiţii”, dar atunci înseamnă că te împrumuţi de undeva, ceea ce e mai greu după ce te-ai pus rău cu ăia care au bani. Amândouă deodată, nu se poate.

Sigur, în momentele astea se apela de regulă la metoda istoric-verificată, care funcţioneză beton, a prostirii populaţiei şi furtului pe uşa din dos a câte un pic din averea fiecăruia: devalorizarea monedei prin tipărire de bani. Doar că vezi bine, de când cu Euro tiparniţa nu mai e la tine, ci este la Frankfurt, iar Tsiglesias a zis că nu vrea să renunţe la Euro, deci iată dilema numărul trei care închide cercul: nu te mai împrumuţi, dar nici nu mai poţi crea discreţionar monedă. Deci, cum “expansionezi”?

Dilema nr 4 este cea a cheltuirii banilor, presupunând că i-ai găsi: ce e aia un program “keynesist” şi este succesul său garantat? Evident, nu. Pentru că ceea ce Keynes a imaginat ca intervenţie punctuală, posibilă în anumite condiţii şi pe termen scurt, dând economiei un impuls (deci introducând un dezechilibru) pentru ca ea să iasă din stagnare, după care dezechilibrul urmează să se resoarbă natural în sistem, establishmentul politic modern a ajuns să privească drept metodă universală şi miraculoasă de guvernare, aplicabilă oricând şi oriunde, indiferent dacă erau întrunite sau nu condiţiile presupuse de Keynes.

E ca şi când un şofer nepriceput, văzând că maşina are un motoraş electric ce poate fi mereu acţionat de la cheie pentru a urni tot ansamblul, îşi imaginează că în definitiv nu mai e nevoie de motorul cel mare, eventual nici să cheltui bani pe benzină, ci poţi să mergi bine mersi doar cu demarorul, care e alimentat din baterie, care baterie la rândul ei se încarcă din mişcarea maşinii, etc. Miracol, perpetuum mobile: aşa arată economia naţională propovăduită de unii, care vorbesc despre cheltuirea de bani de la buget pentru investiţii, salarii, servicii publice şi ce s-o mai găsi, pentru a alimenta “consumul intern”, sugerând că schema asta poate dura indefinit. Asta este ca înmulţirea pâinilor de Isus transformată în politică ministerială (“multiplicatorul”) sau visul beţivului să aibă propria cârciumă ca să bea pe gratis şi astfel să-şi dezvolte şi afacerea. Păi nu e cool? De ce nu ne lasă Troica s-o facem?

Lasă că şi o investiţie, dacă ai găsit banii s-o finanţezi, e cu dus-întors: ea poate să dea sau nu rezultatele scontate. Hai să numim asta “schema grecească”: împrumutăm de la nemţi 100 euro cu 5%, îi “investim” în economia naţională în activităţi inteligent selectate astfel încât ele să producă profit de 8%, le dăm nemţilor datoria şi dobânda înapoi, şi uite aşa am realizat creştere de 3%. Mişto. Asta e logica pe care funcţionează şi firmele, şi naţiunile atunci când proiectează bugete cu deficit în ideea că vor investi în una-alta, ba în infrastructură, ba în companii de stat, ba în “resursa umană”, ca să genereze creştere în viitor mai mare decât datoria acumulată şi deci să iasă pe plus.

Doar că viaţa reală e a naibii şi dă multe planuri geniale peste cap, atât la firme private (care atunci dau faliment) cât mai ales la state, conduse de politicieni cu interese pestriţe, nu de manageri cu ţintă exclusivă de profit. Aşa se face că randamentul ăla de 8% nu se prea realizează, debitele se acumulează, an de an, guvern după guvern, plan genial după plan genial. Şi vine un moment când te trezeşti cu datorii de peste 100% din leafa ta pe un an (PIB-ul, cum ar veni), ba chiar spre 200%, că dobânda te cocoşează şi că nu mai poţi plăti. Acela e momentul când – v-aţi prins deja – apare la rampă un băiat genial care promite că va schimba totul din temelii, va obţine ştergerea datoriilor şi va pune în practică un nou plan genial de investiţii, va mări “consumul intern” pentru re-pornirea economiei.

Pour la bonne bouche aruncă în treacăt şi remarca pre-adolescentină că în definitiv, în viaţa asta nu-i totul economie, nu poţi măsura toate cele în bani, că există valori dincolo de ei iar omul este adevărata măsură a lucrurilor, etc… Adică o chestie care sună foarte frumos şi aduce voturi din partea mai romantică a publicului, dar care nu e clar cu ce te ajută să rezolvi problema de guvernare la care te-ai înhămat: ok, ok, ne dăm mai aproape de oameni, dar de unde luăm totuşi banii pentru expansiune?

Pe scurt, toate dilemele astea se adună într-o situaţie uşor de explicat, dacă renunţi la limbajul avântat, propagandă şi teoriile conspiraţiei, conform cărora mereu altcineva este de vină, nu noi, poporul. Problema lui Tsiglesias este că nimeni nu se pune contra dacă poporul grec sau spaniol votează mai multa social-democraţie, sau chiar socialism. E treaba lor. Problema începe când el vrea să construiască acest nou model pe bază de deficit şi să-i transfere costurile asupra altor societăţi, folosind mecanismele UE (politica monetara, transferuri, etc). Asta este marea deosebire de “modelul scandinav” la care face des referire, dar trunchiat: ultimul îşi ţine costurile sub control, acasă, nu le exportă. Iar ca să escamoteze această strategie greu de susţinut pe faţă, totul vine drapat în retorica militant-antiimperialistă, după schema că cea mai bună apărare e atacul: de fapt, străinii ne fură pe noi, nu noi pe ei!

E vechiul strigat visceral, care reuneşte tribul in jurul focului din neolitic şi până azi: avem o patrie minunată, un popor harnic, am duce-o perfect, dar ne mănâncă ticăloşii care ne-au împrumutat cu bani deşi noi nu voiam.

Articol preluat contributors.ro