De același autor
De la începutul anului, președintele francez Emmanuel Macron ocupă prim-planul actualității europene. De la declarațiile repetate cu privire la posibila angajare oficială a militarilor francezi pe sol ucrainean la semnarea unui acord de apărare cu Republica Moldova și trimiterea unei misiuni militare în Armenia, la demonstrația capacităților de război electronic în Orientul Mijlociu în momentul atacului balistic iranian și la propunerea ca descurajarea nucleară franceză să fie extinsă la Uniunea Europeană, la noul discurs din Marele Amfiteatru al Sorbonei și până la trimiterea ambasadorului Pierre Lévy la ceremonia de învestitură a președintelui Vladimir Putin pentru un nou mandat, al cincilea. Și, să nu uităm, extrem de mediatizata vizită de stat a omologului său chinez Xi Jinping. Franța și jupiterianul său președinte (a nu se uita că postul de comandament, în caz de criză majoră, situat la 70 m adâncime sub Palatul Elysée și unde se țin în fiecare săptămână consiliile de apărare și securitate, are denumirea oficială „PC Jupiter”) mișcă atât în planul inițiativelor diplomatice, al reacțiilor strategice și, mai ales, al ideilor. Istoricul britanic cu origini creole Sudhir Hazareesingh a publicat acum opt ani o carte cu un titlu cum nu se poate mai potrivit Această țară care iubește ideile. Istoria unei pasiuni franceze. Având puternic imprimat sindromul de tutelă, în spațiul românesc un asemenea activism este mai degrabă deranjant. Cei mai mulți comentatori, alături de care mă regăsesc, se arată scandalizați că președintele francez îndrăznește să critice hiperputerea americană. O asemenea atitudine ar submina, spun ei, unitatea euroatlantică. Aducerea în discuție, într-un mod percutant, a chestiunii autonomiei strategice europene sperie în mod legitim elitele unei țări puternic dependente de asistența securitară americană, și nu numai la noi - în cele mai multe țări din Est.
Eventualitatea angajării oficiale de militari francezi în Ucraina
Este ideea care a inflamat cel mai mult spiritele, deși într-o declarație prin care justifica opoziția sa pentru livrarea către Ucraina de rachete Taurus, cancelarul german Olaf Scholz a sugerat prezența neoficială a militarilor francezi, alături de britanici: „Ceea ce se face în ce privește achiziția țintelor și sprijinul pentru achiziția țintelor de către britanici și francezi nu poate fi făcut de germani”. Din diversele declarații reiese că președintele Macron are în vedere nu un face-à-face cu rușii, ci desfășurarea unor unități franceze ca scut în jurul Kievului și Odesei, astfel încât trupele ucrainene din dispozitivul acestor orașe strategice să poată fi deplasate în zona frontului. La îngrijorările exprimate mai ales de SUA cu privire la riscul atragerii Alianței Nord-Atlantice în caz de „accident” (la scurt timp după primele declarații, secretarul de stat Antony Blinken s-a deplasat la Paris), de ciocniri directe între militarii francezi și ruși sau de bombardare a pozițiilor franceze, Parisul a ținut să precizeze că nu ar face apel la articolul 5.
Să remarcăm că aceste inițiative franceze sunt făcute în afara NATO, nu fac referire la NATO. Prin urmare, una dintre intențiile președintelui Macron are drept obiectiv să arate că Franța este o putere credibilă, capabilă să se implice autonom într-o manieră structurantă în războiul din Ucraina și prin Franța europenii pot acționa într-o manieră autonomă față de SUA. A fost și este și o manieră de a mobiliza și mai mult Uniunea Europeană pe dosarul ucrainean, de a prelua leadershipul pe fondul blocării vreme de jumătate de an a ajutorului american în Camera Reprezentanților. Dar pe fondul acestui blocaj și al consecințelor legate de aceste întârzieri, al incertitudinilor care planează pe tema continuării asistenței dincolo de 21 ianuarie – dată la care vom avea o nouă administrație, un nou Congres la Washington, există îngrijorarea reală la Paris cu privire la posibilitatea Rusiei de a aduce linia de demarcație la periferia Kievului și ocuparea Odesei. Un asemenea scenariu ar însemna înfrângerea Ucrainei, desigur, dar mai ales o înfrângere strategică a Uniunii Europene. „Credibilitatea UE ar fi zero”, potrivit lui Macron, ceea ce ar complica și mai mult drumul spre o Europă geopolitică, altfel spus, un pol de putere în alianța cu SUA, dar independent. De asemenea, există profunda credință la Paris că numai un angajament puternic în favoarea Ucrainei, fără limite, poate da de gândit la Moscova pentru a pune capăt războiului.
Ambasadorul francez, alături de omologii săi slovac și ungar, s-a numărat printre puținii reprezentanți occidentali prezenți la ceremonia de reînvestire pentru al cincilea mandat al președintelui Putin. Și aceasta la numai câteva zile după ce fusese convocat la Ministerul de Externe (MID) pentru a i se exprima nemulțumirea legată de intențiile franceze cu privire la Ucraina. Motivația gestului de a se deplasa la Kremlin stă în faptul că Republica Franceză recunoaște statele, cu instituțiile lor, iar nu regimurile politice. Este o tradiție de la Generalul De Gaulle: „Franța recunoaște lumea, așa cum este ea”. Pe de altă parte, se semnifică Moscovei și faptul că are interesul să ia în calcul și UE pentru un eventual aranjament, atunci când va fi cazul, nu numai Statele Unite ale Americii. De altfel, investirea puternică în ultimii doi ani a statelor din Asia Centrală de către diplomația franceză urmărește, între altele, și stabilirea unor contacte indirecte cu Moscova, în condițiile în care, pentru moment, un dialog direct nu este posibil.
Discursul cu privire la Europa (Sorbona, 25 aprilie)
Ideea de bază este legată de strategia privind autonomia strategică europeană, concept care nu mai este focalizat pe armata comună europeană, ci pe politicile industriale comune, pe strategia de tranziție energetică, pe programul de acțiuni menite a controla fenomenul migratoriu, pe strategiile privind remedierea dependențelor europene în materie de metale rare. De asemenea, fără a mai menționa în mod explicit, președintele Macron evocă strategia de „desfășurare a unei politici între egali” (déployer une politique entre égaux), cu alte cuvinte instituirea unor relații privilegiate între marile țări europene, pe modelul celor două tratate franco-germane care stau la baza relației speciale Paris-Berlin (Elysée și Aachen). Această coloană dorsală europeană cuprinde relațiile privilegiate dintre Franța și Germania, dintre Franța și Italia (Tratatul de la Quirinale), dintre Franța și Spania (Tratatul de la Barcelona). Pilonul estic va fi constituit numai de Polonia, alături de care președintele francez dorește să încheie un tratat similar. Emmanuel Macron face aluzie la vitezele diferite în momentul în care evocă „afinitățile particulare” între unele state membre și nevoia de a simplifica procesul de luare a deciziilor în perspectiva extinderii Uniunii.
Supracapacitățile industriale ale Chinei și politica sa de subvenții, alături de programul american Inflation Reduction Act, riscă să producă în Uniunea Europeană o accelerare a dezindustrializării și, implicit, o reducere a capacității de a susține modelul social generos. Pentru Paris, riscurile marginalizării strategice europene sunt reale, în condițiile în care, pe termen lung, pentru marele aliat american prioritățile sunt în număr de două: America first și China. Implicarea puternică în NATO este destinată evitării izolării în materie de apărare și construcției în interiorul organizației a unui pilon european.
Vizita de stat a lui Xi Jinping la Paris (5-7 mai)
Momentul aniversării celor 60 de ani de la stabilirea relațiilor bilaterale de către Generalul De Gaulle în 1964 a fost numai ocazia, iar nu cauza acestei vizite de stat – cea mai înaltă în ierarhia contactelor protocolare. În ciuda rivalității sistemice dintre Paris si Beijing, președintele Xi a dat un semnal în direcția unei puteri europene angajate în cea de-a treia cale, între SUA și China. Etapele care i-au urmat, Budapesta și Belgrad, sunt de asemenea capitale sensibile la conceptul de suveranitate europeană, de afirmare a unei specificități. Un alt punct de întâlnire între Paris și Beijing este Ucraina și temerea celor două ca, după 21 ianuarie, în ipoteza unei administrații Donald Trump, să nu existe riscul unui aranjament exclusiv SUA-Rusia. Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care Republica Populară va participa la conferința de pace de la Geneva. Faptul că șeful guvernului de la Berlin a declinat invitația de a se alătura la Paris președinților Franței și Chinei nu trebuie nicidecum să ne inducă în eroare: Germania are un interes chiar mai mare decât Franța în a-și proteja cooperarea economică și politică cu China (după pierderea pieței ruse) și de a temporiza presiunile americane.
În concluzie, Franța este angajată într-o mare strategie de transformare a Uniunii Europene care își găsește ecouri mai degrabă pozitive atât în Vest, cât și în Est. //
