Politica externă franceză și iluziile României

Rezolvarea acestei ambiguități va reprezenta testul care ne va permite să spunem dacă avem sau nu o diplomație de succes.

Vizita de opt ore a președintelui Emma­nuel Macron la București a dat naștere multor exagerări, semn că în acest colț al Uniunii Europene forma contează mai mult decât conținutul, iar po­litica externă înseamnă aproape exclusiv exercițiu de imagine pentru ale­gă­tori. Cum altfel am putea in­terpreta expresia repetată în exces de „vizită is­to­rică“? Între țările Uniunii Europene vizitele șefilor de stat și de guvern nu pot fi istorice, chiar dacă vizita în România a lui Macron a fost prima bilaterală de la începutul man­da­tului său, pe data pe 14 mai. Cu atât mai mult nu poate fi istorică o vizită într-o țară în care interesele franceze sunt prin­tre cele mai importante din regiune: aproa­pe 8.500 de firme, între care prezența unor mari companii în sectoare-cheie ale economiei românești, o țară în care pre­zența economică franceză generează spre 15% din PIB și angajează 120.000 de per­soane, o țară în care, în ciuda reculului evi­dent (17.000 de profesori de limba fran­ceză în 1990, reprezentând cel mai mare număr din lume de profesori de limba fran­ceză după Franța, iar în prezent un­deva la 8.000), francofonia rămâne o tră­sătură importantă în peisajul educațional și cultural local, o țară în care relația bi­la­terală are rădăcini profunde, ca în puține părți ale lumii (primul consulat general al Franței în Bucureștiul vasal Porții oto­ma­ne este deschis în ultimul deceniu al se­colului al XVIII-lea, iar relațiile bilaterale au împlinit vârsta de 137 de ani). Sau poate că folosirea expresiei de „vizită is­to­rică“ trădează rolul nostru modest în Uni­unea Europeană și în politica inter­na­țio­nală în general?  Profilul diplomatic al unei țări se construiește în timp, iar via­bilitatea sa stă în continuitate, iată de ce, chiar dacă ultimele bilaterale (Iohannis-Trump, Philippe-Gri­n­dea­nu, Iohannis-Merkel și Io­hannis-Macron) trebuie sa­lutate din plin, totuși ele reprezintă un început care nu se știe dacă se va ma­terializa într-un succes de politică externă. Politica ex­ternă se face cu un stat pu­ternic în interior, cu o eco­nomie funcțională, cu stat de drept consolidat, bine co­nectat la UE prin proiecte de in­fra­struc­tură și cu o planificare de politică externă care depășește stadiul declarațiilor de in­tenție și aliniere la pozițiile națiunilor-li­der din alianțele din care facem parte. Și mai există un ingredient asbolut necesar pen­tru a vorbi de succes în politica ex­ter­nă: capacitatea de a înțelege „unde merge lumea“, de a evalua realist dinamicile pe scena internațională.

Din acest punct de vedere, politica lui Ma­cron se înscrie pe coordonatele fun­da­men­tale ale politicii externe a celei de-a V-a Re­publici franceze. Discursul său pro­nun­țat cu ocazia „Săptămânii ambasadorilor“ (Franța, cu a doua rețea diplomatică din lu­me, reprezentând 182 de ambasadori, are numai trei șefi de misiune cu gradul diplomatic de ambasador, la Bruxelles, Wa­shington și Beijing, față de România, unde acest grad a ajuns precum avansările de generali) arată o diplomație clasică, cu rădăcini în gaullisme și în mitterrandisme. Obiectivul acestei politici este de „a menține rangul Franței într-o lume în mișcare“ pe baza a trei coordonate: se­cu­ritate, independență politică și autonomie strategică și influență. Elogiul mul­ti­la­te­ra­lismului în care Franța „înțelege să își asume pe deplin un rol activ“ arată ori­entarea lui Emmanuel Macron, ca de altfel a tuturor președinților celei de a V-a Re­publici, către o lume multipolară în care Hexagonul să își păstreze rolul de putere cu influență mondială și, evident, con­ser­va­rea spațiului postimperial din Africa.

Avem de-a face cu un realist în politică externă, pentru care Bashar Al-Assad este un interlocutor („Franța dorește să lu­cre­ze alături de principalii actori angajați pe teren“), iar primirea simbolică de la Versailles a lui Vladimir Putin și prezența la fel de simbolică a lui Donald Trump în Pia­ța Concorde, dincolo de divergențele clar exprimate, arată disponibilitatea pen­tru dialog și găsirea de soluții. Această vi­ziune bazată pe „echilibrul puterilor“ (ex­presie folosită de Macron în primul dis­curs de după anunțarea rezulatelor din tu­rul al doilea) se regăsește în politica sa europeană, conștient că Brexit-ul crește pon­derea Parisului la nivel comunitar: o Uniune a vitezelor și formatelor multiple, cu un nucleu dur în jurul cuplului franco-german, dar instituționalizat (cu un par­lament al zonei euro, cu un superbuget și un superministru de Finanțe și cu au­to­no­mie strategică), o Uniune în care jocul ali­anțelor (așa cum s-a văzut și din turneul est-european în care a ocolit și izolat Po­lonia și Ungaria) stabilește clar relațiile din­tre centru și periferie. În discursul ți­nut în fața comunității franceze la Bu­cu­rești, Emmanuel Macron a rostit o frază peste care s-a trecut prea ușor cu vederea: „există o ambiguitate românească, a vorbi despre Europa Apărării continuând a avea o fascinație atlantistă“. Re­zol­va­rea acestei ambiguități va reprezenta tes­tul care ne va permite să spunem dacă avem sau nu o diplomație de succes.