Comuniunea interortodoxă ca stare excepțională

La 27 octombrie curent, Preafericitul Pă­rinte Daniel a organizat, la București, un eve­niment panortodox: și-a invitat omo­logii pentru a-l sărbători pe Sf. Dumitru, patronul spiritual al Capitalei, în con­tex­tul celebrării de către BOR a martirilor creș­tini din comunism și al marcării unui deceniu de la propria promovare la dem­nitatea patriarhală. Sigur că e o premieră și se cuvine să-i fixăm, pe cât posibil, sem­nificațiile. În primul rând, PF Daniel a dorit să închidă o dublă rană: cea a me­moriei martirice (căci sute de mii de creș­tini, clerici și mireni, au fost asasi­nați pentru credința lor în regimurile mar­xist-leniniste) și cea a parțialului eșec înregistrat, după decenii de pre­gă­tire, la recent încheiatul sinod panor­to­dox din Creta, care (prin boicotarea lui de către Biserica Ortodoxă Rusă și alte câteva) și-a pierdut tocmai proclamatul caracter „ecumenic“. Asistăm deci la o inițiativă complexă, concretizată printr-un eveniment fără precedent în România postcomunistă.

O acțiune care rein­ven­tează, la București, realitatea (tot mai estompată) a unei diplomații ecleziastice. Ambele mize contează enorm. Se știe că Bisericile Ortodoxe au fost aproape com­plet supuse voinței totalitare a regi­mu­rilor comuniste din fostul bloc estic. Ele au fost timp de multe decenii sfâșiate în­tre rezistență anticomunistă și adaptare obedientă la „imperativele“ ideologice ale unor dictaturi declarat ateiste. Și-au re­venit cu greu din această tragică os­ci­lație de supraviețuire. Aveau nevoie deo­potrivă de pocăință pentru cola­bo­rațio­nism (și asta a făcut, la noi, printr-o scri­soare pastorală, fostul Patriarh Teoctist), dar aveau nu mai puțin datoria morală de a-i pomeni pe creștinii (episcopi, cle­rici, monahi și mireni) care, prin eroi­s­mul lor spiritual, au evitat deopotrivă compromisul, apostazia sau dedublarea faustică. Adică pe mărturisitorii creștini ai unor vremuri de intensă prigoană. Asumarea acestui patrimoniu martiric a devenit, printr-o subtilă asociere tactică, numitorul comun al unității regăsite în­tre Bisericile Ortodoxe din aria fostului spațiu sovietic. Se înțelege că nu vorbim decât despre un prilej solemn de a rea­fir­ma această unitate văzută, într-un ca­dru geopolitic fracturat și traversat de ten­siuni.

Realitatea acestor fracturi a inspirat și per­cepția publică, fasonată mediatic, a eve­nimentului de săptămâna trecută. Căci fostul bloc sovietic s-a dizolvat, dar fostele Biserici Ortodoxe surori s-au re­găsit, după două decenii, în tabere geo­po­litice distincte sau, după recentele eve­nimente din Ucraina, chiar anta­go­ni­ce. În vreme ce BOR și BO Bulgară se află în NATO și UE, odată cu statele lor, BO Sârbă rămâne suspendată între cele do­uă lumi, BO Ucraineană e în plin elan ru­sofob (după ce fusese, ca și BO din Re­publica Moldova, divizată printr-o ne­fe­ri­cită suprapunere de jurisdicții), iar BO Ru­să e privită în toată lumea euro-ame­ricană ca instrument al Kremlinului, în ordinea unui neoimperialism panslav, an­tioccidental. Nici Patriarhia Ecumenică de Constantinopol nu „se simte“ prea bi­ne în noile circumstanțe dezvoltate în ța­ra tot mai musulmană care o găzduiește, pe malul Bosforului! Evident că toate aces­te împrejurări concrete nu au fost surmontate în virtutea unei singure întâlniri, precum cea de la București.

Patriarhii Kiril şi Daniel în Palatul Patriarhiei (foto: Basilica.ro)

Ce s-a schimbat este însă faptul – deja do­vedit – că lumea ortodoxă contem­po­ra­nă se poate ralia pe terenul oarecum ne­u­tru al unei Biserici de tradiție bizantină și de cultură latină, cum este BOR, cu­nos­cută și pentru deschiderea ei față de dialogul cu alte confesiuni creștine (în­cepând cu puternica Biserică Romano-Ca­tolică). Asta, indiscutabil, crește im­pli­cit profilul României ca atare, indiferent cât de disonante – sau de maniheiste – vor (fi) fost comentariile de presă pe mar­ginea evenimentului. E la mintea ori­cui că toate divergențele canonice, dife­rențele de așezare geopolitică și înstrăi­narea reciprocă deja veche pot și trebuie cumva depășite, dar nu printr-o „inter­na­țională ortodoxă“ conservatoare și an­tieuropeană, cât printr-un dialog realist, cu o agendă la fel de realistă. Fiind au­to­cefale, toate Bisericile Ortodoxe vor con­tinua să lucreze la scară națională, ur­mând destinul popoarelor pe care le păs­toresc. Terenul e plin de oportunități și de pericole. Oportunitatea e aceea de a fortifica sentimentul unei realități spi­ri­tuale comune, pe marele trunchi al Im­periului Roman de Răsărit. Riscul e acela de a antrena respectivele Biserici în noul război rece dintre Occident și Federația Ru­să, supusă sancțiunilor economico-fi­nanciare și oarecum izolată. S-a creat acum o dinamică. Patriarhul Daniel - se­condat de Sf. Sinod al BOR - va avea de­si­gur responsabilitatea de a-i atribui o con­figurație care să evite deopotrivă bu­ta­foria, iluziile colective și capcanele de par­curs. O misiune deloc simplă, fără ur­mă de îndoială.