2019: Europa în creuzet și România germană

În martie 2017, când liderii UE se vor re­uni în Italia pentru a aniversa 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, Ma­rea Britanie intenționează să-și prezinte notificarea oficială cu pri­vi­re la decizia de a părăsi Uni­unea. Dacă lucrurile se desfășoară conform ca­len­darului, negocierile privind ieșirea Marii Britanii vor ajunge într-o etapă esen­țială în prima jumătate a anului 2019, când România va deține președinția Con­siliului European. O serie de actori interni, de la Mi­nisterul de Externe la guvern, președinte și consilierii săi, se vor afla în centrul acestei melodrame.

Preocupările interne vor influența pers­pectivele românești oficiale. România are o populație cu o rată mare de creștere în Marea Britanie. Banii pe care aceasta îi tri­mite în țară reprezintă o contribuție esen­țială la bugetul statului român. Există un consens în România față de necesitatea de a permite acestor cetățeni să trăiască și să lucreze în Marea Britanie fără a fi afectați de Brexit. Altfel, este puțin probabil că Ro­mânia ar susține accesul fără probleme al Londrei la piața unică a UE în absența aces­tui aspect.

Este pentru prima dată când România de­ținte președinția europeană și, din motive de mândrie națională, mulți vor dori ca Bu­cureștiul să treacă acest test important în interacțiunea cu UE. Experiența ar fi mai puțin laborioasă dacă va exista un consens la nivelul UE privind Brexit-ul. Es­te foarte probabil ca România să adopte poziția Berlinului pe temele europene majore, oricare ar fi ea. Spre deosebire de ma­joritatea noilor intrați în UE după 2004, Bucureștiul nu a contestat politicile Berlinului privind gestionarea refugiaților sau a relațiilor cu Rusia și Turcia.

Se conturează deja o linie dură pe ches­tiunea Brexit-ului la nivelul principalelor instituții UE și al națiunilor dominante pentru a descuraja orice alte dezertări po­tențiale. Este puțin probabil ca România să se abată de la această poziție. Cu toate ne­ajunsurile sale, UE este văzută ca fiind fundamentul care dă stabilitate unui stat român care se luptă să se modernizeze și care este parte a unei regiuni care oferă în mod regulat dovada volatilității sale. Este de la sine înțeles, prin urmare, că Ro­mâ­nia s-ar simți extrem de vulnerabilă în ca­zul în care criza UE s-ar agrava sem­ni­ficativ sau entitatea s-ar destrăma.

Beneficiile integrării

În ceea ce privește România, UE a anulat perspectiva izolării, a apărat democrația și independența instituțiilor de stat, atunci când acestea au fost amenințate, a pus la dispoziție multe fonduri europene (oricât ar fi fost ele prost cheltuite, blocate sau chiar pierdute ocazional) și a dat mi­li­oa­ne­lor de români oportunitatea de a călători și lucra în celelalte 27 de state.

Este greu de spus că UE a fost și un garant al securității. România a fost un membru de încredere al NATO din 2005. Depinde foarte mult de scutul american, iar ofi­cia­lii din establishmentul de securitate na­țio­nală au dezvoltat legături strânse cu SUA, de departe cel mai important stat la ni­ve­lul NATO. Pe de altă parte, România nu iese prea mult în evidență în ceea ce pri­vește problemele de apă­rare. Cheltuiește sub ținta de 2% pe apărare, procent despre care unii factori de decizie americani spun că este minimul necesar pen­tru ca SUA să-și ofere în con­tinuare angajamentul ferm pentru securitatea eu­ro­peană. Totodată, Bucureștiul pare cu­prins de letargie față de o Turcie care re­gre­sează tot mai mult spre un stat ori­ental, aruncând moștenirea seculară ke­ma­listă, experimentând sultanismul și chiar revitalizarea unor ambiții teritoriale.

România adormită

România rămâne absentă din grupul na­țiunilor de la Vișegrad, în ciuda dimen­siu­nii sale și a nevoii percepute în Europa de Est de a coopera în vremuri tulburi îm­po­triva oricăror aranjamente între Paris, Ber­lin și Moscova, care ar fi făcute în detri­mentul statelor postcomuniste din Europa Centrală. În 2019, o puternică axă franco-rusă s-ar putea să nu ajungă să fie pe­ri­colul care pare să-l reprezinte astăzi, pe fon­dul ascensiunii unor personalități pre­cum François Fillot sau Marine Le Pen. Dar, în 2016, este o perspectivă care pare să genereze foarte puține semnale de alar­mă într-un București somnolent. Există o predispoziție spre delegarea direcției poli­ticii externe și de apărare jucătorilor ma­jori din sfera euro-atlantică.

Marea Britanie este o prezență tot mai sla­bă în politica internă a UE, fiind în același timp un actor major în NATO. Orice s-ar fi întâmplat în spatele scenei în perioadele de incertitudine și de tensiune, cert este că problemele de securitate nu au adus Ma­rea Britanie și România mai aproape. În timpul președinției lui Traian Băsescu, Marea Britanie și-a redus semnificativ chel­tuielile militare și uneori părea să acorde o mai mare prioritate problemelor de peste mări decât să se asigure că ar­ma­ta sa este capabilă să reziste incursiunilor rusești, chiar și în propriul spațiu aerian. În timpul președinției lui Klaus Iohannis, Londra a fost eliminată din axa de politică externă, centrată acum pe Washington și Berlin. Astăzi, Dan Mihalache, fostul șef al administrației prezidențiale a lui Iohannis, este ambasador la Londra, dar arată puțin interes față de relațiile bilaterale în sfera apărării și a securității.

Ar fi nedrept să ne așteptăm ca Iohannis să-și amintească că Marea Britanie a fost susținătoarea principală a aderării R­o­mâ­niei la UE după 2000. A fost mai degrabă un demers destul de donquijotesc. Din punct de vedere economic, Marea Britanie a câștigat mult mai puțin din aderarea Ro­mâniei în 2007 decât Germania, Austria, Italia și Țările de Jos. Aceste țări au inves­tiții economice majore, iar unii dintre ce­tățenii lor obțin fonduri europene în Ro­mâ­nia datorită terenurilor și investițiilor pe care le au aici. Nemaifiind o putere in­dustrială, ci o economie de servicii de ma­re succes și foarte adaptabilă, Regatului Unit i-a fost greu să beneficieze de ab­sorbția României în piața unică.

Se poate argumenta că Marea Britanie a be­­neficiat mai mult decât a pierdut de la in­tra­rea românilor (numărul ajungând în foar­te scurt timp la un milion de oameni) pe piața muncii. Românii au un profil eco­no­mic divers: profesioniști de nivel su­pe­rior, șoferi, lucrători în asistență socială și în agricultură. Marea Britanie este în pre­zent o societate mai dinamică decât Italia sau Spania, celelalte destinații europene ma­jo­re pentru români, iar pe insulă există opor­tunități mai mari de ascensiune pen­tru ro­mâ­nii ambițiosi și cu aspirații pu­ternice.

O nouă relație strategică

Ar putea conta absența unor relații apro­piate la nivel politic, diplomatic sau cul­tural. Chiar și înainte ca un membru al mi­norității săsești să devină președinte al Ro­mâniei, au existat legături strânse între Bu­curești și țările din Europa Centrală, în special cu Austria și Germania. Iohannis însuși ar putea fi descris ca un politician central-european transplantat dincolo de Carpați. Ar fi surprinzător dacă el nu ar fi cel puțin receptiv la punctul de vedere oficial german că Brexit-ul este o deviere de la drumul european către o economie și o administrație mai integrată și că un eventual exit bland ar pune în pericol viitorul UE.

O figură proeminentă a Forumului De­mo­crat German din România timp de mai mulți ani, Iohannis a avut numeroase con­tacte cu toate părțile spectrului politic ger­man (cu excepția dreptei radicale). Dacă anul viitor Angela Merkel este înlocuită de Martin Schulz în funcția de cancelar (co­ordonând o coaliție de stânga), Io­han­nis nu ar trebui să aibă mari dificultăți în a se acomoda noului aliniament de putere de la Berlin.

Schulz, șeful în exercițiu al Parlamentului European, este dedicat avansării unui pro­ces de reconsolidare a instituțiilor centrale ale UE, iar pentru el sfidarea Marii Britanii es­te o ruptură periculoasă cu direcția post-națională pe care o consideră ne­ce­sară pentru Europa. Cred că, filozofic, are multe în comun cu Iohannis. În zilele lor de glorie, sașii din Transilvania au preferat instituțiile locale puternice de auto­gu­ver­nare supravegheate de ordinea multi­na­țională de la Viena în defavoarea națiu­nilor-state dornice să erodeze autoritatea orașelor autonome precum Herman­n­stadt.

Este foarte posibil ca Iohannis să prefere Europa regiunilor vs. Europa statelor-na­țiuni, când România își va juca scurtul său rol în afacerile UE în 2019. Dar care va fi atunci starea uniunii celor 28 de state membre? Marea Britanie nu este parte a zo­nei euro sau a spațiului Schengen. S-ar putea oare ca plecarea Regatului Unit să fie înlocuită cu probleme și mai profunde, precum înrăutățirea mediului de secu­ri­ta­te, o criză majoră a zonei euro, mult mai gra­vă decât a Greciei periferice care să ge­nereze plecarea unui stat fondator al UE, precum Italia, sau existența unor guverne populiste care sfidează Bruxellesul pe nu­meroase fronturi și paralizând funcțio­na­rea entității supranaționale?

O analiză prospectivă

Și având în vedere furtunile care s-au dez­lănțuit deja după un an atât de important și de tulburător pentru adepții ordinii in­ternaționale liberale, oricine va deține pre­ședinția UE în 2019 va avea o misiune foar­te grea. Iohannis ar merita aplaudat dacă și-ar dedica următorii doi ani pentru up­gradarea politicii externe și a capacităților de securitate ale României. Bucureștiul tre­buie să știe cum să gândească și să ac­țio­neze pentru sine.

În caz contrar, există pericolul ca în lu­mea uneori perfidă a politicii UE, man­da­rinii să scrie, pur și simplu, scriptul și să i-l prezinte lui Iohannis. El ar putea cu ușurință să devină marioneta unor oameni a căror judecată în 2019 este probabil să fie la fel de eronată pe cât a fost în ultimii 10 ani de când a început criza UE. Dar funcționarii bizantini de la centrul UE sunt foarte buni în a evita asumarea ori­cărei responsabilități, aruncând vina pe personaje mai puțin agile.

2019 este și anul în care Iohannis speră probabil să fie reales președinte al Ro­mâ­niei. Cum va aborda președinția UE va conta enorm, chiar și într-o țară în care pro­blemele internaționale rareori influ­en­țează alegerile interne. Este dezirabil ca Io­hannis să comande din timp o analiză cost-beneficiu. Ce ar putea merge prost și cum se pot capitaliza la maximum be­ne­fi­ciile pentru România într-un moment de impredictibilitate acută în afacerile UE? În România, o astfel de gândire prospectivă este neobișnuită în elaborarea deciziilor de politică externă. Poate că el și con­si­li­e­rii săi vor realiza că este un moment cru­cial, când România va trebui să-și articu­le­ze propria poziție, nu doar să reia euro-jargonul timp de șase luni.

Traducere de OCTAVIAN MANEA