Brexit: puterea și opoziția, încremenite în proiect

Încăpățânarea se plătește. Mai ales când te fură peisajul unui triumf care nu-ți aparține, așa cum a fost cazul Theresei May. Ca să-și facă uitat trecutul de Remainer, odată ce a preluat șefia partidului, premierul a sărit în extrema cealaltă. Din detaliile negocierilor cu Bruxellesul lumea își amintește puțin, dar sloganurile lui May au rămas vii în memoria colectivă. Cum ar fi „Brexit înseamnă Brexit“, „No deal is better than a bad deal“ sau „Citizens of nowhere“. Acesta din urmă a fost spus cu sete și cu o vervă identitar-xenofobă nedisimulată atunci când a debutat ca lider la congresul To­ry din 2016. „Dezrădăcinați“ erau toți cei care n-au votat pentru Brexit, nu doar europenii care trăiesc în Marea Britanie. Sintagma nu i s-a iertat niciodată. Cele din categoria „Brexit înseamnă Brexit“ nu fac decât să sublinieze situația neajutorată în care se află astăzi, însă, pe 15 ianuarie, „dezrădăcinații“ s-au răz­bunat.

Acordul de retragere propus de Downing Street și ratificat de toate statele membre UE a fost respins de Camera Comunelor cu 432 de voturi împotrivă și 202 pentru. O înfrângere fără precedent în Parlamentul britanic și doar ultima dintr-o serie de umilințe la care este supusă Theresa May. Guvernul era oricum în corzi. Inițial, votul din 15 ianuarie trebuia să aibă loc pe 11 decembrie 2018. Într-un preludiu cacialmist inexplicabil, May a insistat până în ultima clipă că prezintă acordul de retragere în Parlament, în ciuda faptului că nimeni nu-i dădea vreo șansă. Când s-a răzgândit a scos din sărite pe toată lumea. Proporțiile dezastrului din ianuarie au legătură și cu acel moment.

Pe 16 ianuarie, la o zi după respingerea acordului de retragere (un spectacol global care l-a transformat pe John Bercow, speaker-ul Camerei Comunelor, în vedetă internațională și în erou de meme-uri), opoziția laburistă a introdus propria moțiune de cenzură. Guvernul a reușit să scape cu o majoritate de doar 9 voturi din 631. Pe hârtie, majoritatea a fost de 19, însă zece voturi au venit de la DUP. Adică de la unioniștii nord-irlandezi, la care premierul a apelat în disperare de cauză după pierderea majorității parlamentare în 2017 și pe care i-a „premiat“ cu un miliard de lire sterline din fonduri de la buget. Pentru DUP, problematica frontierei cu Irlanda este obiectivul unic. Așa că, în ciuda miliardului pentru proiecte locale, a votat împotriva acordului propus de May!

Duplicitatea lui Corbyn

Deși „războiul civil“ permanent din sânul partidului conservator a contribuit hotărâtor la blocajul total din Westminster, responsabilitatea laburiștilor nu trebuie trecută cu vederea. Când liderul partidului este fundamental pro-Brexit, cu greu pot laburiștii să susțină cauza Remain. Pedigree-ul de eurosceptic al lui Jeremy Corbyn este de neegalat, chiar și atunci când vine vorba de antieuropenii Tory de la European Research Group (ERG), think-tank-ul condus de Jacob Reese-Mogg. La referendumul din 1975, Corbyn, ca discipol al lui Tony Benn, o legendă a stângii dure, a militat pentru ieșirea Marii Britanii din Comunitatea Economică Europeană. Ulterior, a votat cu religiozitate împotriva tuturor inițiativelor care țineau de construcția europeană, fie că a fost vorba de tratatele de la Maastricht și Lisabona sau de formule precum Mecanismul European de Stabilitate, născut ca sprijin pentru statele membre aflate în impas financiar. UE este de fapt un „club al capitaliștilor“ care nu face decât să-i exploateze pe oamenii muncii. În linii mari, aceasta era viziunea corbynistă asupra Bruxellesului, chiar dacă în ultima vreme pare să fi înțeles că drepturile muncitorului de rând sunt de fapt mult mai bine protejate în interiorul Uniunii decât în afara ei. S-a implicat formal și fără vervă în campania premergătoare referendumului din 23 iunie 2016, chiar dacă poziția laburiștilor a fost Remain. Mai mult, odată anunțat rezultatul, a insistat pe invocarea imediată a articolului 50. Voia să-și vadă țara ieșită din UE cât mai repede și totodată să se asigure că nu mai există cale de întors. Într-un echilibru precar, laburiștii au hotărât la congresul de anul trecut că vor forța în primul rând alegeri anticipate. În ipoteza preluării puterii și implicit a negocierilor cu partenerii europeni, ar căuta sprijin în Parlament pentru un nou plebiscit.

Planul a eșuat pe 16 decembrie, odată cu respingerea moțiunii de cenzură. Corbyn rămâne ezitant și mulți cred că oricum nu și-ar fi dorit să dărâme guvernul în momentul de față. A doua zi, pe 17 ianuarie, în loc să prezinte o nouă strategie de luptă, a preferat să vorbească în termeni foarte generali despre ce și-ar dori de la Bruxelles. A pomenit chestiuni precum uniunea vamală (ca soluție pentru problema frontierei cu Irlanda), o piață comună croită special pentru UK sau conformarea cu standardele europene în ceea ce privește drepturile angajaților. Primele două propuneri, adică uniunea vamală și piața comună, ambele ajustate la viziunea laburiștilor, sunt deocamdată improvizații pe care nimeni nu le ia în serios. Sunt oricum teme pe marginea cărora laburiștii vorbesc pe zece voci.

Presiunea coaliției ad-hoc

Până una-alta, atât Jeremy Corbyn, dar mai ales Theresa May au probleme mai presante. O coaliție formată ad-hoc din parlamentari conservatori, laburiști, liberali-democrați și naționaliști scoțieni își propune să forțeze o soluție procedurală prin care să oblige guvernul fie să amâne aplicarea articolului 50, care are ca dată limită 29 martie, fie să impună un al doilea referendum, fie ambele. Toate acestea în timp ce premierul lucrează de zor la un plan B de retragere din Uniunea Europeană.

Din punct de vedere politic, May și Corbyn sunt din lumi diferite. în aceste momente de criză cons­tituționala profundă îi leagă totuși încăpățânarea și încremenirea în proiect.

_______________________________________________________________________________________________

Balansul laburiștilor

Potrivit unui sondaj YouGov, peste 70% dintre susținătorii laburiști și-ar dori să rămână în UE sau ar merge pe varianta unui al doilea referendum. Laburiștii din Nordul Angliei au votat însă masiv pentru Brexit. În ciuda acestui fapt, mulți dintre parlamentarii aleși în circumscripțiile respective susțin în parlament cauza Remain. O fac fie pentru că și-au dat curs propriei conștiințe și se tem de scenariul unui Brexit fără acord, fie pentru că nu-l susțin pe Jeremy Corbyn.

_______________________________________________________________________________________________

Promisiunea lui May

În decembrie 2018, Theresa May a fost la un pas de a pierde șefia guvernului. La votul de neîncredere declanșat de propriii colegi de partid, Theresa May a rămas pe Downing Street, numărul 10, abia după ce le-a promis parlamentarilor conservatori că o să demisioneze înainte de alegeri. Ar fi fost ciudat să le promită altceva, având în vedere că în urmă cu un an, după declanșarea anticipatelor, a reușit să piardă majoritatea parlamentară câștigată de David Cameron în 2015.

_______________________________________________________________________________________________

Reacția Europei

Votul din Parlamentul britanic a surprins întreaga Europă. Pentru unii, rezultatul votului a întărit perspectiva unui divorț fără acord. Pe alții însă i-a făcut încrezători într-un al doilea referendum cu un rezultat pozitiv pentru tabăra Remain.

„Avem răspunderea de a încheia în mod responsabil acest proces de separare, astfel încât, peste 50 de ani, oamenii să nu se întrebe: de ce nu au reușit să ajungă la un compromis?“, a spus Angela Merkel, cancelarul Germaniei, la sfârșitul săptămânii trecute. „Până în ultima zi voi lucra pentru a găsi o soluție pentru un acord care să permită ieșirea Regatului Unit și voi lucra pentru a avea cele mai bune relații“, în faza post-Brexit. În discursul său, Angela Merkel a trimis și către rolul primordial al britanicilor în securitatea europeană. Capabilitățile lor militare rămân fără rival.

În același spirit, The Times publica vinerea trecută o scrisoare deschisă semnată de liderii celor mai importante partide germane CDU (Annegret Kramp-Karren­ba­uer) și SPD (Andrea Nahles), prin care își exprimau speranța că britanicii vor rămâne până la ur­mă în UE: „După ororile celui de-Al doilea Război Mondial, Marea Britanie nu a renunțat la noi. A primit înapoi Germania ca națiune suverană și putere europeană. Ca germani, nu am uitat acest lucru și suntem recunoscători“. Finalul scrisorii rămâne sugestiv: „Din adâncul inimilor noastre, vrem să rămâneți“. Ulterior, și mi­nistrul german pentru Afaceri Europene, Michael Roth, a sugerat posibilitatea unui al doilea referendum: „Ușa Uniunii Europene rămâne mereu deschisă, poate vă mai gândiți“, a spus ministrul.

Mult mai sceptică pare să fie însă Franța. Reprezentanții ei iau tot mai mult în calcul perspectiva unui „no-deal“. Scenariul ieșirii Marii Britanii din UE fără acord pare „tot mai puțin improbabil“, crede premierul francez Edouard Philippe. Și Michel Barnier, negociatorul șef al Brexit-ului din partea UE, tinde să creadă în varianta Brexit-ului fără acord, avertizând: „Cei care au votat împotriva acordului au făcut-o din rațiuni foarte diverse, uneori divergente și chiar contradictorii“. Cu alte cuvinte, votul nu este „dovada unei majorități pozitive pentru un proiect alternativ la acordul care deja se află pe masă“. (O.M.)

_______________________________________________________________________________________________