De același autor
„Dacă în anii șaptezeci eram bolnavul Europei, acum am ajuns de râsul întregii lumi!“, spune Mike Gapes. Parlamentar laburist vreme de 27 de ani, proaspăt demisionar din partid și decan de vârstă al TIG (The Independent Group; noul grup al independenților din Camera Comunelor – n.r.), el a făcut practic bilanțul procesului de Brexit. Pentru referință, în 1976 Marea Britanie s-a văzut nevoită să apeleze la un ajutor de urgență din partea FMI. Ca români, știm bine ce implică așa ceva și cam în ce situație trebuie să te afli ca să apelezi la Fond. Astăzi, problemele Regatului Unit țin de relația cu Uniunea Europeană. Criza este de altă natură, dar nu mai puțin umilitoare. Mai ales când te autoplasezi într-o situație de „râsul întregii lumi“.
Săptămâna trecută Parlamentul de la Londra a fost supus unei tornade de voturi care a făcut din nou deliciul presei din întreaga lume. Titlurile care au curs aveau un caracter spectaculos și definitiv: „Camera Comunelor respinge din nou acordul lui May“, „Parlamentul britanic exclude varianta unui Brexit dur“ sau „Marea Britanie cere amânarea Brexit“. Într-adevăr, spectacolul de la Westminster a fost captivant. În realitate, însă, nu s-a schimbat absolut nimic. Potrivit legii în vigoare, ruperea de Uniunea Europeană urmează să se producă pe 29 martie, la orele 23, ora Londrei, așa cum parlamentarii au stabilit încă din noiembrie 2017. Cu sau fără acord de retragere.
De unde atunci toată agitația? În primul rând, premierul Theresa May a promis că revine cu un acord de retragere îmbunătățit. Era și cazul, având în vedere că aleșii l-au respins pe primul cu o majoritate de 230 de voturi, cea mai cruntă înfrângere legislativă pe care un prim-ministru a trebuit s-o îndure de mai bine de-o sută de ani încoace. Din 15 ianuarie, ziua votului, au trecut aproape două luni în care nu s-a întâmplat mai nimic. În orice caz, acordul inițial aprobat de șefii celor 27 de state membre la sfârșitul anului trecut a rămas intact. Nu s-a schimbat nici măcar o virgulă.
Totuși, având în vedere data limită de 29 martie, primul ministru și-a luat inima în dinți și a prezentat un nou calendar de vot.
Riscurile backstop-ului
Problematica backstop-ului din Irlanda de Nord s-a dovedit din nou de netrecut, chiar dacă au fost înregistrate progrese. În seara zilei de 11 martie, Theresa May a reușit să obțină de la Jean Claude Juncker asigurări suplimentare pe marginea statutului Irlandei de Nord, în speranța că temerile euroscepticilor vor fi astfel risipite. Pentru context, backstop-ul este un fel de asigurare temporară. Ea intervine doar dacă în urma perioadei de tranziție post–Brexit, adică până la sfârșitul lui 2020, UE și UK nu reușesc să-și stabilească noua formă de cooperare economică. Atunci și doar atunci, Irlanda de Nord ar trebui să se supună temporar unor reguli europene, având în vedere că granița cu Irlanda reprezintă singura linie de demarcație terestră între UE și UK. Preocuparea europenilor ține de standardele produselor și de respectarea normelor comunitare. În același timp, pacea de la Belfast, din 1998, cunoscută și drept Acordul din Vinerea Mare, presupune, printre altele, lipsa frontierelor fizice de orice fel. Este vorba despre momentul istoric când unioniștii protestanți și republicanii catolici și-au dat mâna dupa treizeci de ani de conflict. Brexit complică lucrurile atât din punct de vedere tehnic, cât mai ales politic. Chiar dacă frontiera fizică se menține invizibilă și controalele urmează să fie efectuate doar maritim, un regim diferit de restul Regatului Unit aplicat exclusiv Irlandei de Nord ar fi sinonim cu un început de dezintegrare statală. Asta cred britanicii. Mai exact, cei de la DUP (Democratic Unionist Party), adică unioniștii nord-irlandezi, ale căror obiecții au fost preluate ulterior și de euroscepticii conservatori. DUP are de ce să se teamă. Acasă la ei, situația este pe zi ce trece mai tensionată. Sinn Fein câștigă teren și regiunea s-a văzut nevoită să se descurce fără executiv regional din ianuarie 2017. Trebuie menționat aici că o altă condiție a păcii de la Belfast este guvernul de coabitare, cu prim-ministru de la un partid și viceprim-ministru de la celălalt, în funcție de numărul de voturi obținute. În zonă, trecutul n-a dat oricum niciodată pace prezentului și ultimele zile au redeschis rănile istorice. La 47 de ani de la masacrul din Londonderry cunoscut sub numele de Bloody Sunday, un fost soldat britanic a fost trimis în judecată pentru uciderea a doi protestatari.
Rezervele euroscepticilor
În același timp, euroscepticii din partidul conservator văd în backstop o capcană întinsă de Bruxelles. Pe lângă un regim separat aplicat Irlandei de Nord, întregul Regat Unit ar rămâne de facto într-un fel de uniune vamală cu UE. Situație temporară, ce-i drept, însă, potrivit euroscepticilor, este una care se poate prelungi la nesfârșit. Cu alte cuvinte, europenii ar putea să-i țină pe britanici cu forța alături de ei. De aici și asigurările primite de la Juncker, de care aminteam mai devreme. După cum s-a văzut a doua zi în Parlament, prea mulți nu s-au lăsat convinși. Acordul a fost din nou respins, chiar dacă verdictul aleșilor a fost mai puțin devastator decât cel din ianuarie: guvernul a pierdut la 149 de voturi. O îmbunătățire vizibilă față de înfrângerea anterioară de 230 de voturi, ar spune optimiștii. Unii s-au lăsat totuși convinși. Nu și DUP, alături de 75 de parlamentari conservatori. N-a ajutat prea mult nici pledoaria procurorului general Geoffrey Cox, cel însărcinat cu evaluarea impactului legal al acordului de retragere și a noilor documente aferente. Acesta a recomandat votul în favoarea acordului, cu mențiunea că, din punct de vedere legal, riscul de captivitate al backstop-ului se menține. Ulterior, specialiștii au declanșat în spațiul public o amplă dezbatere pe marginea subiectului. Potrivit The Times, există și conservatori care îl acuză pe Geoffrey Cox de incompetență. Ei consideră că Tratatul de la Viena care guvernează acordurile internaționale oferă de fapt Marii Britanii posibilitatea de „evadare“ unilaterală din backstop. Cert este că, în urma votului din 12 martie, mulți parlamentari sunt convinși că acordul de retragere agreat cu Uniunea Europeană sau „dealul Theresei May“ și-a dat obștescul sfârșit și că documentul trebuie renegociat de la zero.
Un premier fără autoritate
A doua zi după votul pe marginea acordului pentru Brexit, Camera Comunelor a fost chemată să se pronunțe asupra posibilității unui „Brexit fără acord“. Adică, în teorie, să-l respingă. Spun doar în teorie, pentru că moțiunea depusă de guvern n-a fost de natură să excludă posibilitatea unui „no deal Brexit“ în proporție de 100%. Motiv pentru care s-a ajuns în situația jenantă în care cinci membri marcanți ai cabinetului din aripa „Soft Brexit“ s-au abținut de la vot, cu riscul de a fi sancționați conform procedurii parlamentare („three line whip“). Cu alte cuvinte, au mers împotriva guvernului. De sancțiuni nici nu s-a pus problema, pentru că autoritatea Theresei May nu mai există de fapt. Dezbaterile din Parlament sunt extrem de sugestive în acest sens. În ultimele luni, rolul primului ministru a fost redus la „da, am înțeles“, când se pune problema interacțiunii cu aleșii. Dacă porecla de „Maybot“ s-a născut inițial din maniera robotică și lipsită de empatie, acum capătă noi valențe. Premierul primește instrucțiuni și se conformează.
De altfel, momentele jenante au continuat și în ultima zi de vot. Pe ordinea de zi s-a aflat amânarea Brexit-ului propriu-zis, mai exact modificarea datei limită de 29 martie. Secretarul pentru Brexit, Stephen Barclay, a susținut cu aplomb specific dezbaterilor de la Westminster cauza guvernului. Le-a cerut colegilor să voteze în consecință. Adică, pentru extinderea termenului limită. La doar câteva minute, el s-a dus și a votat împotrivă. În condiții cât de cât normale, Barclay ar fi fost exclus pe loc din cabinet. Nimeni nu mai are însa nici timpul, nici răbdarea și nici autoritatea ca să aplice măsuri punitive. Indisciplina la nivelul executivului este fără precedent și ar fi trebuit de mult să conducă la căderea guvernului.
Ce urmează?
Pare greu de crezut, dar Theresa May are de gând să trimită din nou în Parlament acordul de retragere. Același acord care a fost deja respins de două ori. N-o s-o facă însă decât cu garanția că DUP votează pentru. Dacă unioniștii dau undă verde, ar putea să atragă după ei o cohortă de eurosceptici și chiar voturi de la opoziția laburistă. Nu este imposibil.
Oricum ar fi, „the show must go on“, vorba regretatului Freddie Mercury.
