De același autor
Saptamana trecuta Theresa May a incercat sa escaladeze noi culmi ale penibilului. Norocul ei, al tuturor de fapt, a fost ca europenii n-au lasat-o. Enormitatea povestii este greu de cuprins dar in principiu, daca era dupa capul lui May, Marea Britanie ar fi participat la alegerile europarlamentare. Stai sa te-ntrebi ce rost a mai avut referendumul din 2016! Premierul stia precis ca o cerere de amanare a Brexit-ului pana pe data de 30 iunie, implica asa ceva. N-avea cum sa fie altfel si May chiar a deplans situatia: “Este de neacceptat ca la trei ani dupa ce au votat pentru parasirea Uniunii Europene, oamenii sa fie acum nevoiti sa aleaga noi europarlamentari”. Declaratia a fost repetata robotic de cateva ori. Asa ca, intr-un nou act de teatru absurd, pe data de 20 martie, premierul a facut exact ceea ce era de “neacceptat”. Adica i-a trimis lui Donald Tusk o scrisoare in care ii cere extinderea perioadei de aplicare a articolului 50 de retragere din Uniunea Europeana pana pe data de 30 iunie 2019. Este din acelasi film cu votul lui Stephen Barclay, ministrul pentru Brexit, din 14 martie. In Parlament, Barclays si-a indemnat cu patos colegii sa voteze in favoarea unei motiuni a guvernului, pentru ca, la doar cateva minute, el personal sa voteze impotriva. In ultima perioada, atunci cand vine vorba de Brexit, frecventa momentelor absurde este surprinzator de mare.
Revenind la scrisoarea catre Tusk, aceasta nu contine nici un fel de referinta la “elefantul din incapare”, cum ar spune Klaus Iohannis, mai exact la europarlamentarele din 23 – 26 mai. Multi au crezut ca se subintelege. Nigel Farage chiar i-a anuntat pe reporterii BBC de la Bruxelles ca se pregateste de campanie. Altora enormitatea li s-a parut atat de coplesitoare incat au preferat sa nu abordeze subiectul, de teama ca nu cumva sa lase impresia ca nu stapanesc toate detaliile.
Confuzia a fost amplificata si de faptul ca May s-a referit in permanenta la data de 30 iunie ca la “amanarea scurta” a Brexit ( a avut in rezerva o amanare pana in decembrie, respinsa de cabinet) . Prin urmare, pe aceeasi logica, cele doua date pe care europenii i le-au pus la dispozitie ar merita sa intre in istorie ca “amanarea foarte scurta” (22 mai) si, respective, “extrem de scurta” (12 aprilie).
Una dintre preconceptiile legate de Brexit este ca Uniunea Europeana nu vrea de fapt sa-i lase pe britanici sa plece. Poate a fost cazul in 2016 sau in 2017, dar absolut nimic din ce s-a intamplat in ultimele luni nu sugereaza asta. Dimpotriva. Daca stai de vorba cu oameni din Comisia Europeana sau din Parlamentul European, sunt sanse mari sa auzi aceeasi idee: vrem sa-i vedem plecati, ca sa ne putem ocupa in sfarsit si de ale noastre. Poti sa-i intelegi. Problemele specific europene au fost eclipsate de circoteca de la Westminster.
Asa s-a ajuns in situatia in care Bruxelles-ul a salvat Londra de la umilinta participarii la un nou scrutin european. Cel putin pentru moment. Daca pana in 12 aprilie, britanicii nu reusesc sa voteze acordul de retragere, abia atunci ii pasc europarlamentarele. Asta daca, bineinteles, nu se merge pe varianta de “no-deal”, adica despartirea abrupta, fara acord. In cazul in care Camera Comunelor ajunge totusi la o concluzie, retragerea are loc pe 22 mai.
Cum a reusit premierul sa riste o asemena umilinta de care au scapat-o, culmea, tocmai europenii? Cea mai la indemana concluzie ar fi ca presiunea momentului, disolutia totala a autoritatii primului ministru si lipsa de coeziune si de disciplina la nivelul cabinetului, incep sa-si spuna cuvantul. Unii cred ca Theresa May a cedat atat psihic, cat si fizic. Potrivit The Sunday Times, pe fondul ingrijorarilor legate de sanatatea premierului, cativa parlamentari au stabilit un protocol de urgenta prin care ea ar fi urmat sa fie scoasa rapid din Camera Comunelor in cazul in care i s-ar fi facut rau.
Presa de weekend a fost plina de schitele unor lovituri de palat venite din interiorul guvernului. Este un fel de ritual al zvonurilor care intervine dupa fiecare esec major. O serie de membri ai cabinetului nu o mai sprijina iar altii abia mai asculta de ea.
Lipsa de flexibilitate si de empatie, precum si prioritatea salvarii partidului conservator care lasa in plan secund gestionarea unui proces istoric, ii sperie pe multi. Se vorbeste deja despre o comisie dupa modelul Chilcot (investigarea desfasurarii razboiului din Irak – n.r.) care sa verifice daca guvernul nu cumva a pus interesele de partid deasupra intereselor nationale. Deocamdata premierul nu poate fi schimbat daca nu vrea sa plece. Cel putin pana in decembrie. Si n-are asemenea ganduri. “Am o misiune si vreau s-o continui” a spus ieri May in Camera Comunelor. In 2018 a supravietuit unui vot de neincredere din partea colegilor conservatori, ceea ce inseamna ca pana la sfarsitul anului in curs are mandatul asigurat. Sprijin neconditionat mai vine doar din partea sotului, Philip, care o indeamna sa nu renunte la lupta, asa cum aflam din Daily Express.
Luni, Parlamentul a preluat de la guvern agenda legislativa. A smuls-o de fapt, asa cum nu s-a mai intamplat de o sute de ani incoace. “Amendamentul Letwin”, botezat dupa numele initiatorului, conservatorul Oliver Letwin, prevede ca alesii vor avea parte de “voturi indicative” in legatura cu Brexit. In sensul ca stabilesc strategia pe care guvernul ar trebui s-o adopte. Am spus ca Parlamentul a obtinut victoria doar in teorie, pentru ca in practica, un asemenea proces nu este bine definit. Concret, parlamentarii urmeaza sa se pronunte asupra urmatoarelor scenarii: uniunea vamala (varianta sustinuta de Opozitia laburista), aderarea la EEA (European Economic Area), acordul Theresei May (cel respins de doua ori), no-deal, un acord dupa modelul canadian, un al doilea referendum sau revocarea articolului 50. Suna dramatic, mai ales in ceea ce priveste posibilitatea unui nou plebiscit. Premierul a anuntat deja ca n-o sa tina cont de voturile programate pentru miercuri. Asta inseamna ca Theresa May nu se intoarce la Bruxelles pentru o noua runda de negocieri, in baza hotararii Parlamentului. Se pregateste in schimb pentru un al treilea vot al aceluiasi acord si continua discutiile cu aripa a Brexiteerilor, in speranta ca reuseste cumva sa-i atraga de partea ei.
Cu alte cuvinte, exista sanse serioase nu doar ca Parlamentul sa se bucure degeaba dar sa si voteze degeaba.
Acestea fiind spuse, ne aflam oricum in ape necartografiate. Atat din punct de vedere politic, cat si procedural. Pana la urma avem de-a face cu o criza constitutionala fara precedent in istoria moderna. N-am ales intamplator termenul de “precedent”, avand in vedere ca Anglia nu are constitutie propriu-zisa si astfel invoca hotarari anterioare . Din pacate, la situatii care n-au mai existat vreodata, n-ai cum sa aplici regula precedentului. In cazul in care Parlamentul reuseste totusi sa sprijine o strategie anume, oricare ar fi, creativitatea si buna vointa ar putea sa conduca la solutii. Sa nu uitam ca principalul repros adus alesilor, mai ales de catre europeni tocmai acesta este: “pana acum ne-ati spus doar ce nu va convine, ar fi cazul sa ne spuneti si ce va doriti de fapt!”
In ceea ce o priveste pe Theresa May, urmatoarele zile o sa ne arate daca ramane un simplu interpret sau devine dirijorul evenimentelor. Sansele nu sunt de partea ei dar nici nu trebuie subestimata. Maniera robotica care i-a adus porecla de “Maybot” poate sa insemne, printre altele, anduranta sau consecventa, atribute utile unui lider. Mai ales atunci cand un milion de oameni ies in strada si alte cinci milioane si jumatate ii cer prin petitie un al doilea referendum. Totul este ca sub aparenta consecventei sa nu se ascunda de fapt un fel de crispare intelectuala. Nu mai este timp de blocaje, nici mentale si nici procedurale.
