Umbra lui Ginghis Han în City-ul londonez

„Domnule președinte, m-ați invitat să vor­besc pe marginea relației Marii Bri­tanii cu Europa. Poate că ar trebui să vă felicit pentru curajul dumneavoastră! Da­că ar fi să dați crezare anumitor lucruri care se spun sau se scriu despre opiniile mele legate de Europa, pare că, de fapt, l-ați invitat pe Ginghis Han să vă vor­bească despre virtuțile pașnicei coa­bi­tări!“ Cuvintele rostite de Margaret That­cher la Bruges, în urmă cu aproape 30 de ani, rămân sugestive pentru relația Marii Bri­tanii cu bătrânul continent. De altfel, spec­trul cotropitorului atotputernic și pers­­pectiva pierderii supremației în Eu­ropa postbelică au fost câteva dintre mo­tivele pentru care Franța gaullistă s-a opus ferm cooptării Regatului Unit în cons­­trucția europeană timpurie.

În parte, temerile s-au dovedit jus­tificate. Sec­torul financiar britanic, sau „City-ul lon­donez“, a ajuns rapid să domine fi­nan­țele europene și să-și dispute periodic su­premația globală cu New Yorkul. Mai mult, Londra a de­ve­nit, în timp, prin­ci­palul centru de tran­zacționare pentru mo­neda unică, în con­dițiile în care, culmea, aversiunea brita­ni­ci­lor față de euro este binecunoscută. Aproape 80% din totalul schimburilor va­lutare la nivel european sunt realizate prin intermediul operatorilor financiari din City. Magnitudinea acestui fenomen era în­să greu de anticipat cu trei decenii în ur­mă. Chiar dacă, în mod de­liberat, po­li­ti­cile thatcheriste au alimentat efer­ves­cența de fuziuni și achiziții care a re­di­men­sionat dramatic sectorul financiar lon­do­nez.

Revenind la marele cuceritor mon­gol, dis­cursul de la Bruges țin­tea în plan eco­no­mic nevoia unei deschideri mai mari către principiile de piață pe care, la vremea aceea, multe state membre ezitau încă să le îmbrățișeze. Aici, Marea Britanie a con­dus în primul rând prin puterea exem­­­plului, chiar dacă marile privatizări care n-au ocolit niciun sector strategic n-au fo­lo­sit neapărat ca exemplu, ci mai degrabă ca oportunitate pentru alții. Eforturile Lon­­drei de orientare a pieței comune că­tre par­teneri externi marchează astăzi de­fi­ni­to­riu strategia economică a Uniunii Eu­ro­pene, de la relația cu China și până la con­tro­versatul acord comercial cu SUA.

Astfel, după ce a reușit să remodeleze și par­țial să cucerească Europa, „Ginghis Han“ se află, iată, într-o poziție inedită! Vrea să se retragă în plină glorie, în timp ce toată lumea îl imploră să rămână!

Pe 23 iunie, britanicii au ocazia să întoarcă spatele Uniunii Euro­pene. Pentru tabăra pro-Brexit, trecerea discuției economice în plan secund a devenit un obi­ec­tiv în sine. Motivul îl reprezintă avalanșa de rapoarte și proiecții lansată rapid de par­tea adversă. Nu toate au însă același im­pact. Avertismentul lansat de FMI în legătură cu riscurile unui eventual Brexit, precum și revizuirea în jos a estimărilor pe marginea PIB-ului britanic s-au bucurat de ecouri mixte. În spațiul public, cre­di­bilitatea fondului a suferit un recul major în momentul în care Christine Lagarde a recunoscut că a apreciat greșit impactul aus­terității impuse de cancelarul George Os­borne asupra economiei. Cei ce vor să ple­ce se rezumă la binecunoscutul „nu luăm lecţii de la FMI“.

Nu sunt luate în seamă nici semnalele din piața financiară. În urmă cu doar câteva luni, pe fondul temerilor legate de re­zul­tatul referendumului, investitorii și-au ma­nifestat rezerve serioase față de bo­ni­tatea statului. Trezoreria a reușit cu greu să-și plaseze integral titlurile de stat scoase la licitație. Fenomen foarte rar, în con­dițiile în care gilts (titluri de stat emi­se de guvernul britanic) sunt, de regulă, preferatele fondurilor de pensii din lumea largă. Dacă tehnicitatea unei asemenea si­tua­ții ocolește din start dezbaterea pu­bli­că, nu același lucru se întâmplă cu poziția Băncii Angliei. Perspectiva stagflației, in­vo­cată de banca centrală, a iritat vizibil ta­băra Brexit. Din motive lesne de înțeles. Britanicii nu sunt deloc străini de ea. Ba dimpotrivă. Până la relativ recenta pră­bu­șire a prețului la materii prime, inflația a erodat masiv puterea de cumpărare, în con­dițiile în care economia și-a găsit o tra­iectorie ceva mai stabilă abia începând cu 2013. Inevitabil, banca centrală a fost acuzată de imixtiune într-o chestiune politică de mare impact, însă contra­ar­gu­mentele au lipsit din nou.

Revenind la City-ul londonez, sau „invidia planetei“, cum este alintat atât de apărătorii statu quo-ului, cât și de ceilalți, acesta își păstrează o distanță prudentă. O parte consistentă din indus­tria fondurilor de risc s-a aliniat deja cau­zei Brexit. Rigorile Bruxellesului, cel puțin în ultimii şase ani, au fost criticate con­secvent de către operatorii de profil. Pe de altă parte, multe fonduri deservesc ex­clusiv clienți din spaţiul extracomunitar. Nu în ultimul rând, optimizarea fiscală agre­sivă, tot mai puțin populară la nivel european, reprezintă deseori o premisă pen­tru îmbunătățirea randamentelor, ori­cum slabe pe medie.

În ceea ce privește băncile, până în pre­zent au contribuit generos la cauza pre­mie­rului David Cameron, campania Re­main. Nu doar prin donații sau rapoarte de cercetare economică. Băncile ameri­ca­ne în special s-au făcut remarcate prin po­ziții publice, încă din debutul dezbaterii. Reprezentanți ai Goldman Sachs și JP Mor­gan au furnizat Comisiei Parlamentare pentru Supraveghere Bancară argumente în favoarea rămânerii Marii Britanii în cadrul UE, prin prisma posibilității de pass­porting. Această facilitate permite creditorilor extracomunitari cu sediul la Londra să furnizeze direct servicii către toate statele membre. În cazul unui Bre­xit, instituții din țări precum SUA, Ja­po­nia sau chiar Elveția (UBS) vor fi nevoite să migreze fizic către piețele vizate și să lase, treptat, Londra în urmă. „Invidia planetei“ trebuie luată aici ad-litteram: centre financiare alternative precum Frank­furt sau Paris nu pot decât să viseze la o asemenea oportunitate. Un teritoriu imens pe care „Ginghis Han“ l-ar aban­dona în mod voluntar. Pe termen mediu și lung, impactul economic nu s-ar lăsa așteptat, având în vedere că operațiunile europene ale City-ului asigură aproximativ 2% din PIB, echivalentul cheltuielilor cu apărarea, de exemplu.

Încă dinaintea startului oficial al cam­pa­niei pentru referendum, tabăra Brexit s-a concentrat asupra avantajelor comerciale pe care le-ar aduce părăsirea pieței co­mu­ne. Pe lângă redirecționarea celor apro­xi­mativ şapte miliarde de lire, contribuție netă la bugetul european, către nevoile in­terne, proaspăt cucerita flexibilitate de ne­gociere cu parteneri externi ar putea oferi avantaje substanțiale. La nivelul opiniei publice, susținătorii curentului Leave au ob­ținut o victorie importantă: trans­for­ma­rea celor peste 60 de miliarde de lire, va­loarea anuală a deficitului comercial cu Uniunea Europeană, într-un atribut! Slo­ganul „ei au mai mare nevoie de noi de­cât noi de ei“ a fost transformat deja în tehnică de negociere post-Brexit. Altfel spus, Bruxellesul nu va avea altă opțiune decât să ofere britanicilor condiții optime în negocierea noului tratat comercial. Ce-i drept, natura acestuia face obiectul unei dezbateri în sine. Deosebirile dintre ter­meni precum „piața comună“, „tratat de liber schimb“, „zona economică euro­pea­nă“, „modelul elvețian“ sau „modelul nor­vegian“ sunt explorate vag, ideea de­pendenței europene a prins însă rădăcini ferme. Guvernul, la rândul său, a răspuns printr-un raport voluminos al Trezoreriei britanice. Aici se subliniază limitările po­ziției de negociere din afara Uniunii și se oferă câteva proiecții legate de pierderile propriu-zise la nivelul populației. Avansul opțiunii Remain, consemnat în ultimele sondaje de opinie, ar putea sugera că ar­gu­mentele economice solide încep să prindă teren. Revirimentul acestei cauze poate fi însă pus și pe seama intervenției extrem de angajate a președintelui Obama.

Greu de spus ce vor aduce săp­tămânile următoare și dacă „eco­nomia“ va reuși să de­tro­ne­ze „imigrația“ ca temă centrală. Dincolo de orice, acest referen­dum rămâne un paradox politic: în 1946, la Zürich, Winston Churchill lansează sin­tagma „Statele Unite ale Europei“. Aproa­pe 30 de ani mai târziu, cu ocazia referen­dumului organizat de guvernul laburist, un alt lider conservator susține rămânerea Marii Britanii în Uniune, prima misiune a Doamnei de Fier. Mulți dintre con­ser­va­to­rii generației 1975 astăzi militează pentru Brexit, într-un referendum organizat de același partid.

„Ginghis Han“, încotro?