Pe aceeași temă
La prima vedere, fuziunea dintre libertarianism (sau ceea ce, în Europa, continuăm să numim „liberalism“) şi conservatorism este relativ uşor de făcut la nivel intelectual. Conservatori şi liberali s-au revendicat de la o tradiţie comună şi au găsit importante elemente comune, cel puţin în ultimele două secole. Ba chiar se poate spune că în lumea intelectuală est-europeană ceva asemănător fuzionismului există deja. Distincţia liberal / conservator devine nesemnificativă faţă cu adversarul totalitar. Anticomunismul a dus la un oarecare ecumenism în discursul dreaptei intelectuale din Est.
Fuzionismul reprezintă însă mai mult decât identificarea unui acord de principiu doctrinar. În America anilor ‘50, fuzionismul a reprezentat o încercare de redefinire a dreptei politice, prin crearea unei platforme intelectuale.
Mulţi dintre conservatorii şi libertarienii din Statele Unite au putut recunoaşte un set de vederi comune asupra societăţii americane: cei dintâi recunosc în tradiţia americană pe care o celebrează o tradiţie a libertăţii şi a individualismului, a toleranţei, a spiritului antreprenorial, a scepticismului faţă de expansiunea şi intruziunea statului în sfera privată a indivizilor; la rândul lor, libertarienii recunosc necesitatea unui substrat de practici, valori şi atitudini, dezvoltate în timp, drept necesare pentru perpetuarea instituţiilor libertăţii şi admit rolul statului în îndepărtarea pericolelor care ameninţă aceste instituţii.
În Europa de Est divergenţele din sânul dreptei au apărut pe măsură ce adversarul unic a dispărut. În locul său se înfăţişează multiple forme de „stângism“ şi căi diverse, niciuna perfectă, de administrare a ceea ce comunismul a lăsat în urmă.
Consensul anticomunist nu pare să fi fost un fundament suficient pentru o platformă politică închegată, durabilă.
Să privim aşadar spre actorii care ar putea realiza o asemenea „fuziune“:
Libertarienii postcomunişti sunt partizanii transformării sociale rapide, ai schimbării instituţionale radicale, ai ruperii fundamentale cu trecutul comunist. Nu-i de mirare. Programul libertarian, trecerea de la absenţa libertăţii la libertatea individuală, de la economie controlată aproape în totalitate la economie liberă, de la proprietate de stat la proprietate privată presupune schimbări instituţionale uriaşe. Partizanii acestei schimbări privesc când cu nerăbdare, când cu deznădejde la îndărătnica rezistenţă la noile idei a majorităţii populaţiei, la durabilitatea practicilor dobândite sub comunism (şi chiar şi mai vechi), la lentoarea cu care reformele sunt adoptate şi la pervertirea acestora prin aplicare. Ei tind să se uite cu dispreţ la naţionalism şi la tradiţiile naţionale predominant antiliberale şi privesc cu relaxare importurile culturale şi de lifestyle, expresie a liberului schimb de valori.
Cum s-ar putea reconcilia reformismul radical cu o formă oarecare de conservatorism? Ce venerabilă constituţie să pecetluiască această alianţă? Cei care se revendică de la conservatorismul occidental nu sunt într-o poziţie comodă. Ei trebuie să discearnă între ruinele regimului totalitar şi ale puternicelor tradiţii antiliberale precedente rămăşiţele unei tradiţii a libertăţii. Marii conservatori au preferat întotdeauna practicile „vii“ reinventării artificiale a tradiţiilor de dragul vreunei doctrine politice; au celebrat virtuţile structurilor sociale existente împotriva tentativelor de „inginerie socială“; au fost adversarii marilor reforme dictate societăţii în favoarea incrementalismului bine temperat, „de jos în sus“. Conservatorii de aici care ar dori o coaliţie de tip fuzionist, pe lângă faptul că ar trebui să renunţe în bună măsură la precauţia faţă de schimbările rapide, trebuie să separe tradiţia bună de cea rea, practicile bune de cele rele, cu riscul de a rămâne cu foarte puţin. (Gândiţi-vă la cei care spun: „Dar şi eu ascult muzică lăutărească! – muzica lăutărească autentică, de calitate, nu cea care se cântă pe la nunţi...“)
Vedem importanţa acestor probleme în ultimul deceniu, odată cu apariţia unei drepte pe care unii comentatori şi universitari o numesc „populistă“. Adecvată sau nu, această etichetă a fost îmbrăţişată şi de criticii liberali sau libertarieni care se tem de emergenţa unui discurs de dreapta anticapitalist, ostil instituţiilor constituţional-reprezentative, paternalist şi autoritar, în pas cu recursul la „popor“ şi la valorile sale tradiţionale.
Fuzionismul este particular Americii nu doar pentru că tradiţia şi istoria politică a Statelor Unite sunt excepţionale. Circumstanţe aparte au făcut ca alianţele intelectuale de dreapta să înlesnească alianţe politice durabile care au supravieţuit ciclurilor electorale. Succesul politic a hrănit, la rândul său, succesul intelectual al fuzionismului, demonstrându-i eficacitatea.
Modalitatea de realizare a platformei comune nu a fost contopirea diverselor orientări de dreapta – fuzionismul nu reprezintă o „superdoctrină“; şi nu a însemnat nici subordonarea diverşilor libertarieni şi conservatori faţă de o personalitate sau un sistem de gândire unitar. Procedura „fuziunii“ a fost aceea a coalizării susţinătorilor unor doctrine suficient de apropiate încât să poată produce un acord asupra priorităţilor societăţii în care aceştia trăiesc şi, mai mult, o viziune asupra viitorului respectivei societăţi. Această platformă comună a servit apoi la constituirea coaliţiilor între politicienii de dreapta şi între diverse secţiuni ale opiniei publice americane.
Un factor fundamental pentru această reuşită este sistemul politic federal american. Sursa de legitimitate şi de putere a politicienilor rezidă mai curând la nivel statal decât la nivel federal, iar partidele politice reprezintă structuri federative, şi nu riguros ierarhice. Prin urmare, nu a fost nevoie însă ca alegătorii sau reprezentanţii lor să se subordoneze unei organizaţii politice centralizate.
Nu doar că România şi celelalte ţări est-europene sunt state unitare, şi nu federale, cu partide centralizate şi bine organizate ierarhic; acestea (ca, de altminteri, şi celelalte ţări europene) sunt mai puţin diverse decât Statele Unite. Diferenţa de interese, de tradiţii, de moduri de viaţă dintre Texas şi New York va fi întotdeauna mai mare decât cea dintre Dâmboviţa şi Maramureş. Independenţa politicienilor, din punct de vedere politic şi financiar, este incomparabil mai mare într-un caz decât în celălalt. La fel stau lucrurile şi în privinţa independenţei lor „ideologice“.
Un exemplu de fuzionism à l’americaine va fi de aceea destul de greu de găsit în Europa, chiar şi în state federale cum este Germania. Partidul Conservator britanic, de exemplu, se schimbă doctrinar cu totul odată cu venirea lui Thatcher în fruntea sa. În schimb, reuşita politică a lui Reagan se bazează în mare măsură pe abilitatea de a aduce înspre republicani politicieni şi alegători care aparţin unor curente diverse, în jurul unei viziuni comune, imaginată şi dezbătută de coaliţia intelectuală care începuse să se formeze cu 30 de ani mai devreme.
Pare că un fenomen intelectual şi politic de amploarea fuzionismului ar putea apărea într-o Uniune Europeană de factură „madisoniană“. Nimic nu e previzibil în legătură cu UE. Se poate închipui că, în condiţiile întăririi rolului parlamentului şi dacă procesul de decizie european devine transparent, dacă arhitectura instituţională a Uniunii îi va face pe decidenţii europeni responsabili în faţa cetăţenilor, dreapta politică va avea o structură politică autentic federativă. Lipseşte însă de aici dimensiunea esenţială: lipseşte dreapta intelectuală europeană. Deocamdată, în privinţa ideilor, o dreaptă europeană inexistentă nu are un proiect pentru Europa.
Poate vom asista în viitor la constituirea unui pol intelectual fuzionist de dreapta paneuropean. În fond, fie că ne place, fie că nu, Uniunea Europeană este deja o prezenţă cu greutate pentru fiecare stat membru. Asta nu înseamnă neapărat că eventuala coaliţie intelectual-politică va fi copia celei americane. Probabil că ar trebui găsit un teren comun, de exemplu, între dreapta mai favorabilă statului bunăstării (dominantă intelectual în Franţa sau Germania) şi cea care pledează în direcţia statului minimal, între „federalişti“ şi „suveranişti“ etc.
Sper ca aceste speculaţii să sugereze că susţinătorii unui proiect fuzionist autohton ar trebui să dea dovadă de imaginaţie, răbdare şi perseverenţă pentru a concepe un proiect intelectual şi politic adaptat contextului nostru. Şi ar mai fi nevoie de ceva: de o piaţă academică şi intelectuală funcţională.
Coaliţiile intelectuale, armătura fuzionismului politic, ar trebui să se constituie pe baza unor afinităţi de idei, indiferent de – şi uneori în ciuda – simpatiilor şi antipatiilor personale. Ar trebui să existe surse diverse de sprijin instituţional, publice şi private, care să încurajeze formarea unor astfel de coaliţii prin cercetare şi dezbatere, pe baza unui cod etic larg acceptat. Doar astfel reprezentanţi ai unor puncte de vedere diverse, dar înrudite pot constitui coaliţii puternice, rodnice şi coerente intelectual, între egali. În absenţa pieţei de idei orice discuţie despre posibilitatea fuzionismului ca alternativă semnificativă intelectual şi politic rămâne un simplu exerciţiu de (social) science fiction.
