22 PLUS, 298: Neoconservatorismul – un fenomen circumstanţial?

Camil Ungureanu | 01.06.2010

Pe aceeași temă

„...your wisdom is consummed in confidence“ (Shakespeare).

Neoconservatorismul american, cea mai influentă alianţă de dată recentă dintre liberalism şi conservatorism, este în criză. Chiar şi Irving Kristol, unul dintre „părinţii“ incontestabili ai neoconservatorismului, declara nu demult că acesta este un fenomen generaţional şi că, prin urmare, termenul ar trebui abandonat. Este într-adevăr neoconservatorismul un fenomen circumstanţial sau va continua să influenţeze politica americană?

Mai bine de patru decade de gândire şi de activism politic neoconservator nu pot fi uşor rezumate. Neoconservatorismul a început sa se cristalizeze în anii ‘60 în cadrul unui grup de intelectuali precum Irving Kristol, Gertrude Himmelfarb (soţia lui Kristol), Daniel Bell, Norman Podhoretz sau Nathan Glazer. O bună parte dintre aceştia debutaseră în anii ’30 ca troţkişti, însă, sub impactul dezastrului totalitarismului stalinist, şi-au abandonat în scurt timp simpatiile comuniste. După Irving Kristol, neoconservatorismul s-a născut din „eroziunea convingerii liberale“ a unui grup restrâns de intelectuali şi din ralierea acestuia în jurul unei „poziţii mai conservatoare“. În fond, neoconservatorul era - în faimoasa formulare a lui Kristol - un „liberal asediat de realitate“.

Asediul era dublu, din exterior şi din interior, şi se referea la ameninţarea comunismului sovietic din timpul Războiului Rece, precum şi la pericolul aşa-zisei decadenţe americane cauzate de permisivismul contraculturii şi noii stângi începând cu anii ’60. Neoconservatorii au devenit critici acerbi ai ingineriei sociale utopice comuniste şi apărători ai pieţei libere şi ai tradiţiei religioase americane. Chiar şi statul democratic asistenţial de tip european era văzut drept un pericol la adresa libertăţii individului şi a „corpurilor intermediare“ dintre individ şi stat.

Este de remarcat că această alianţă dintre liberalism şi conservatorism a fost caracterizată de un punct de instabilitate şi tensiune între capitalism şi tradiţia religioasă, logica interesului şi cea a valorii. Această tensiune a făcut şi face imposibilă fuziunea dintre liberalism si conservatorism. O buna parte dintre neoconservatorii care dădeau prioritate „pieţei libere“ şi „statului minimal“ au văzut dintotdeauna cu suspiciune atracţia neoconservatorismului faţă de ideea unui stat „perfecţionist“ destinat să joace un rol activ în educaţia moral-religioasă a cetăţenilor, precum şi în conservarea şi revitalizarea patriotismului american. Desigur, o alianţă între liberalism şi conservatorism îşi poate avea raţiunea în aceea că „interesul privat“ aflat la baza contractului nu emerge spontan într-un vacuum socio-politic, ci trebuie înrădăcinat într-o cultură şi tradiţie politică a drepturilor şi binelui comun. Însă imposibilitatea fuziunii (dar nu şi a alianţei) neoconservatoare a rezultat din aceea că instinctul liberal s-a manifestat întotdeauna împotriva ideii conservatoare de libertate pozitivă sprijinită de stat.

Reacţia faţă de comunismul stalinist şi noua stângă i-a determinat pe neoconservatori să strângă rândurile şi să se asocieze Partidului Republican. Ei au contribuit la modernizarea acestuia în anii ’70 şi ’80 şi la convertirea sa, cu sprijinul lui Reagan, într-o organizaţie fără nostalgii desuete, care privea „viitorul cu optimism“ (Kristol).

Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi cu opoziţia faţă de administraţia Clinton, s-a afirmat o nouă generaţie de neoconservatori. Victoria neaşteptat de categorică asupra comunismului a generat la începutul anilor ’90 un val de optimism contagios, produsul intelectual tipic al acestei perioade fiind istoria triumfală a progresului umanitaţii scrisă de Francis Fukuyama. Noul climat a generat un curent de revigorare a politicii externe americane bazat pe idealul misiunii globale a Statelor Unite. În această perioadă, William Kristol şi Robert Kagan au creat Proiectul pentru un Nou Secol American, un think-tank al cărui scop era să impulsioneze o politică externă „neo-reaganiană“. Această concepţie asupra politicii externe a suferit o radicalizare şi s-a oficializat prin elaborarea „doctrinei Bush“, ce trebuie înţeleasă în contextul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001.

„Doctrina Bush“ s-a bazat pe ideea legitimităţii războiului preventiv şi a acţiunii militare unilaterale în vederea exportării democraţiei şi a securităţii la scală globală.

Diferenţa dintre neoconservatori şi democraţii americani nu se referă la scopuri, care sunt în linii mari aceleaşi, ci la mijloace. Neoconservatorismul a combinat idealismul wilsonian al scopurilor cu o Realpolitik a mijloacelor. „Militarismul democratic“ neoconservator s-a întemeiat, în bună măsură, pe credinţa în superioritatea militar-economică a Statelor Unite, precum şi pe convingerea că structurile internaţionale erau incapabile să sprijine democratizarea regimurilor autoritare. Este de evidenţiat un al doilea punct de tensiune inerent alianţei dintre liberalism si conservatorism referitor la politica externă: idealismul este afin tradiţiei liberal-universaliste, şi nu celei conservatoare. Tradiţia conservatoare susţine, în general, un rol substanţial al statului pe plan intern, însă respinge în principiu posibilitatea şi dezirabilitatea exportării de către un stat vizionar a democraţiei liberale la scară globală.

Parafrazându-l pe Marx, neoconservatorii şi-au săpat singuri mormântul. Criza actuală a neoconservatorismului nu a fost cauzata de instabilitatea caracteristică alianţei dintre liberalism şi conservatorism. Ea a fost în bună măsură generată de faptul că neoconservatorismul a abandonat gradual principiul moderaţiei - o caracteristică comună a tradiţiei liberale şi conservatoare - în politica internă şi externă. În politica internă, o parte importantă din mişcarea neoconservatoare a susţinut politizarea „fundamentalismului“ religios american, folosindu-se de mişcări precum Majoritatea Morală. Împotriva spiritului antiideologic al conservatorismului, tradiţia a fost transformată prin politizare şi juridizare într-o armă ideologică. Complexităţile raţionalităţii practice condensate în tradiţia existentă au fost reduse la strigăte de luptă în aşa-numitele „războaie culturale“ (Hunter). Dar Burke şi Tocqueville preveniseră asupra instrumentalizării entuziasmului religios în spaţiul public. Pentru Burke, politizarea pasiunilor religioase se află la antipodul spiritului moderaţiei şi al compromisului caracteristic guvernării libere şi societăţii civile. Pentru Tocqueville, în vreme ce religia este principala instituţie politică a Americii, separaţia riguroasă dintre religie şi politică reprezintă una dintre cheile succesului democraţiei americane.

Nu întâmplător, idealismul neoconservator în politica externă a avut şi o coloratură religioasă. Dar combinaţia dintre „Evanghelia democratică“ şi Realpolitik a fost utopică şi păguboasă. Optimismul cu privire la posibilitatea schimbării peste noapte a unui regim autoritar într-unul democratic s-a dovedit neîntemeiat. Acesta s-a bazat în bună măsură pe extrapolarea cazului Europei de Est şi a ignorării contextului local, aşa cum o dovedeşte absenţa unei temeinice strategii post-Saddam în Irak.
În mod ironic, remarca Fukuyama, neoconservatorii susţinători ai administraţiei Bush au dat uitării una dintre preocupările iniţiale ale neoconservatorismului, şi anume critica încercării de a implementa rapid, prin exercitarea voinţei şi a forţei, a unor proiecte nobile pe scară largă. În acest sens, istoricul american Jowitt vorbeşte, cu un sarcasm îndreptăţit, despre „leninismul neocon“. Preferând să sacrifice drepturile individuale în favoarea siguranţei (vezi Guantanamo), cumpătarea în favoarea moralizării autosuficiente şi politica fricii (vezi retorica Axei Răului), neoconservatorismul a abandonat atât sensibilitatea tipic liberală faţă de tendinţa statului de a abuza de puterea sa, cât şi precauţia conservatoare faţă de consecinţele perverse ale intenţiilor nobile implementate prin forţa armată.

Viitorul neoconservatorismului rămâne totuşi deschis. Înfrângerea recentă a republicanilor şi eşecul politicii externe a lui Bush i-au făcut pe mulţi să anunţe, grăbit, necrologul neoconservatorismului. Dar „doctrina Bush“ nu reprezintă esenţa acestei constelaţii complexe care e neoconservatorismul, după cum Irving Kristol nu este Donald Rumsfeld. Rumsfeld a schimbat capacitatea politica necesară de a identifica duşmanii (Kristol) cu talentul remarcabil de a-i produce şi multiplica. Însă falimentul „doctrinei Bush“ nu trebuie să ne facă să uitam că alianţe de tipul neoconservatorismului între liberalism şi conservatorism au un fundament solid în cultura politică şi religioasă americană, aşa cum a fost analizată de la Tocqueville până la Bellah ori Lipset. Bazată pe tradiţia protestantă, pe cea a libertăţii economice şi a responsibilităţii individuale, cultura americană a ştiut să îmbine două elemente aflate aparent într-o relaţie de tensiune: individualismul şi comunalismul, interesul privat şi binele comun.

Deşi e posibil ca termenul de „neoconservatorism“ să cadă în desuetudine, acest gen de alianţe este adânc înrădăcinat în tradiţia politică americană şi va continua să influenţeze politica Statelor Unite. Merită remarcat faptul că, în pofida caricaturizării superficiale a lui Obama drept socialist, acesta încearcă o nouă sinteză între individualism şi comunalism punând accentele diferit în relaţie cu evantaiul de posibilităţi al matricei culturale americane. Pentru a ilustra, Obama pune laolaltă o viziune bazată pe principiile speranţei, solidarităţii şi carităţii ce ţin de ethosul creştin cu o poziţie mai liberală privitoare la cercetarea genetică, imigraţie, homosexualitate, drepturile femeilor şi ale minorităţilor. Obama nu se situează în vecinătatea lui Marx, ci în cea a liberalismului egalitarist al lui Dworkin sau Rawls, pe care-l combină cu o atitudine religioasă deschisă, nu tradiţtionalistă.

În timp ce unii neoconservatori s-au distanţat de ethosul administraţiei Bush încă de timpuriu, alţii au schimbat optimismul triumfalist de după ’89 cu o retorică prăpăstioasă. Duşmanul unora dintre neoconservatorii cei mai influenţi a căpătat un nou nume: Islamul. Norman Podhoretz, de pildă, anunţa ritos al patrulea război mondial între Occident şi Islam (sau, mai precis, islamofascism), abandonând discernământul în favoarea unei monotone ideologii maniheiste. Modernizarea Islamului este un proces spinos şi dificil, însă o asemenea retorică e dubioasă ştiinţific şi păguboasă politic. Destinul recent al unilateralismului belicos sugerează că este preferabilă o politică ce păstrează idealismul wilsonian, însă recurge la mijloace diplomatice, economice şi militare mai cumpătate şi, deci, mai realiste. În condiţiile formării unei lumi multipolare, o nouă şi dezirabilă combinaţie între idealism şi realism integrează capacitatea politică de a identifica duşmanul cu importanţa dialogului şi a recunoaşterii, de pildă în procesul de consolidare a poziţiei majorităţii musulmane moderate. Această lume multipolară arată deja diferit de „noul secol american“ imaginat şi planificat de neoconservatori.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22