22 PLUS, 298: O schimbare de paradigmă pentru apărarea democraţiei

Marcel Guarnizo* | 01.06.2010

Pe aceeași temă

Ideea fuzionistă a lui Frank Meyer semnifică alianţa curentelelor din interiorul mişcării conservatoare cu şcoli de gândire liberale clasice şi libertariene, cu care împărtăşesc scopul libertăţii economice, garanţiei proprietăţii private şi dorinţa de a limita puterea statului. Toată această alianţă care practic nu exista înainte de 1945 atinge apogeul odată cu ascensiunea lui Ronald Reagan în 1980 şi cu obţinerea unei victorii răsunătoare împotriva Uniunii Sovietice.

Acest război a acţionat ca un catalizator al alianţei între facţiuni altfel diverse, însă acum s-a încheiat. Conservatorismul a pierdut şi el azi din viziunea şi forţa sa intelectuală. Pe de o parte, un conservator social precum George Bush s-a dovedit uşor incapabil să câştige încrederea conservatorilor cu preocupări antietatiste. Pe de altă parte, nu există urmaşi de calibrul lui William F. Buckley, Frank Meyer, Russell Kirk, Whitaker Chambers. Iar libertarienii, de multe ori neatenţi la problema evaluării morale a stilurilor de viaţă, pierd din vedere rolul fondator al culturii tradiţionale.

Însa istoria mişcării intelectuale conservatoare din Statelor Unite oferă lecţii nepreţuite pentru transformarea şi renaşterea societăţii civile în naţiunile din estul şi centrul Europei. Pentru că noi, cei din această regiune, putem învăţa de la ei şi putem evita unele ezitări şi capcane care poate au încetinit progresul intelectual al SUA.

Diferenţele şi neînţelegerile dintre conservatori - partizani ai unei societăţi în acelaşi timp libere şi virtuoase - şi libertarieni sunt multiple, dar unul dintre resorturi este cel religios. Pentru că mişcarea conservatoare în Statele Unite nu se defineşte doar ca anti-comunistă şi anti-etatistă, ci şi în favoarea unei ordini morale cu recunoşterea transcendentului.

O distincţie relevantă aici ar fi între concepţia teonomică a omului şi, respectiv, concepţia unei complete autonomii a lui, între o existenţă conştientă de dependenţa de Dumnezeu şi, respectiv, o viaţă dusă ca şi cum Dumnezeu nu ar exista.

Însă şi înăuntrul taberei religioase există o distincţie importantă, şi aici ajung la o dificultate dinăuntrul conservatorismului occidental. Evanghelicii şi conservatorii protestanţi care au renunţat la ideea de autoritate mediatoare şi la ideea de raţiune în favoarea simplei credinţe pe baza adevărului revelat au reuşit să deformeze percepţia asupra credinţei religioase ca atare.

Aceasta se vede astăzi în rândurile liberalilor clasici, libertarienilor şi seculariştilor. Or, naţiunile din estul şi centrul Europei, care nu au un ethos protestant, pot evita aceste probleme.

Şansa stă în renaşterea unei elite intelectuale care să fundamenteze teoretic viitorul corp politic. Căci toate schimbările şi revoluţiile încep în minţile oamenilor. De exemplu, devastatoarea revoluţie comunistă, care pur şi simplu a măturat statele din estul şi centrul Europei, a fost punerea în practica a unor idei distrugătoare. Lupta fundamentală este întotdeauna o luptă a ideilor.

Contextul pentru o renaştere sau refundamentare intelectuală şi culturală este însă dificil. Astăzi, în Europa are loc un alt fel de „fuzionism“, unul procedural şi despotic realizat de Uniunea Europeană cu naţiunile ei care n-au decât să se conformeze dacă nu vor să trăiască în izolare. Deficitul democratic este o situaţie de fapt, ilustrată, de exemplu, de maniera coercitivă în care poporul irlandez a fost forţat să iasă la un al doilea referendum pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona. Acesta este numai un simptom al cadrului teoretic profund deficitar la nivel cultural, politic şi economic care fundamentează astăzi democraţia. Este vorba de cadrul ideologic de tip radical. Şi aici stă astăzi adversarul comun teribil al libertarienilor şi conservatorilor, din lumea occidentală până în Europa de Est. Pentru că trăim toţi astăzi, forţat, visul gramscian al hegemoniei culturale socialiste. În faţa acestui adversar păleşte orice distincţie dintre libertarieni şi conservatori.

Sarcina acestei elite intelectuale este construcţia unei noţiuni integratoare a democraţiei, care să cuprindă libertatea politică, libertatea economică şi libertatea culturală, incluzând în cea din urmă şi religia. Acestea sunt intrinsec legate între ele. Pierderea libertăţii economice va duce întotdeauna la pierderea libertăţii politice şi culturale, ştim încă de la Milton Friedman. Pierderea libertăţii politice (deficitul democratic) va duce şi ea la pierderea libertăţii economice şi la încălcarea dreptului la proprietate privată de către stat. Avem exemplul recent de banditism politic al preşedintelui socialist Kristina Kirchner care, după un vot procedural în parlament, a confiscat pensiile private a milioane de cetăţeni argentinieni.

Rolul libertăţii culturale în această ecuaţie este însă cel mai important. Blocul cultural constitutiv democraţiilor occidentale este format în principal de religia creştină şi de disciplinele ştiinţifice, şi mai ales de filosofie.

Revoluţia socialistă şi rezultatele ei catastrofale îşi au originea tocmai într-o aberaţie filosofică, teologică şi antropologică privitoare la natura omului. Distrugerea ordinii economice şi politice se datorează acestei grave erori culturale. Îi găsim originile deja la Rousseau, despre care Frederic Bastiat comenta: „…Legislatorul este mecanicul care inventează maşina; principele este doar muncitorul care pune în funcţiune maşina… Şi ce rol joacă persoanele aici? Am spune că sunt maşina pusă în mişcare. De fapt, nu sunt ele doar materia brută din care este făcută maşinăria?“. Ideologia radicală mută omul din legităţile sale naturale în alt angrenaj creat artificial. Această eroare antropologică a permis dezumanizarea omului odată cu abolirea proprietăţii private a schimbului liber între oameni, a libertăţii de mişcare, de muncă, de expresie şi de asociere. Curând, efectele multiplicate s-au întors înapoi la nivel cultural şi a dus la degenerarea ştiinţelor.

Dacă pică oricare dintre aceste libertăţi - economică, politică, culturală -, se prăbuşeşte întregul edificiu. Pierderea componentei culturale este cea mai subtilă, pentru că ea nu se vede cu ochiul liber: cultura subzistă în primul rând la nivelul cogniţiei.

Deteriorarea componentei culturale constă în uitarea ideilor fundamentale care au făcut posibilă civilizaţia Vestului. Tocmai în păstrarea acestei moşteniri stă marea contribuţie a mişcării conservatoare. În păstrarea memoriei şi a ideii că, în cuvintele lui Richard Weaver, omul „nu îşi poate face propria voinţă lege“, fără să ţină seama de limitările naturale din structura realităţii.
Ideea unei structuri a realităţii independente de voinţa omului din examinarea căreia omul, prin raţiune, este capabil să extraga legi şi norme morale este mai întâi abandonată de nominalism, apoi mişcarea protestantă se face vinovată de acelaşi abandon.

Şi pentru că protestanţii sunt un filon important în mişcarea conservatoare, eu prefer să mă definesc mai degrabă drept un metafizician realist decât un conservator. Cu atat mai puţin mă pot considera libertarian, întrucât, la nivel secular, aceştia se simt mai aproape de viziunea atomizantă adusă de Revoluţia Protestantă, în care individul este postulat ca autonom în ceea ce priveşte interpretarea Scripturii.

Mulţi neoconservatori se fac şi ei vinovaţi de ignorarea componentei cultuale. Eforturile lor de a exporta democraţia prin instituirea unor reforme economice şi politice, ignorând bazele culturale ale democraţiei liberale, au dus la greşelile cunoscute din Irak. Eşecul de a înţelege realităţile culturale ale diferitelor civilizaţii este şi el o urmare a erorii filosofice a anti-realismului în sensul lui Weaver şi este până la urmă o mostră de radicalism. De aceea, insist că frontul relevant în disputele politice trebuie retrasat în jurul radicalilor de orientare antimetafizică.

Suntem astăzi martorii unei fuziuni la polul intelectual şi politic opus alianţei noastre: polul radicalilor, fie ei ecologişti, feminişti, anarhişti antiglobalişti, libertini, comunişti ş.a.m.d. Aceştia sunt determinaţi să schimbe ceea ce nu poate fi schimbat fără grave dezastre morale şi civilizaţionale, anume, natura realităţii şi fiinţa constitutivă a omului.

Cea mai de succes formă de radicalism este ceea ce se cheamă „democraţia radicală“, „democraţia politică“ sau ceea ce Rawls a numit „liberalism politic“. Poate surprinzător, Marx poate arunca lumină asupra chestiunii. Marx a spus că democraţia este calea către socialism. Şi ideea a fost adoptată fără echivoc în declaraţiile Internaţionalei Socialiste. În Declaraţia Principiilor de la Stockholm din 1989 răspunsul socialist este neechivoc: „Democraţia politică este cadrul necesar şi precondiţia pentru toate celelalte drepturi şi libertăţi“.

Dar dacă pentru Lenin cultura era secundară preluării resurselor economice şi politice, noii socialişti urmează strategia propusă de Gramsci: antagonismele culturale sunt cheia distrugerii capitalismului.

Democraţia politică presupune că nu există principii absolute care stau ca antecedente şi în mod independent de deciziile politice. Ea presupune că toate chestiunile în materie de drepturi sunt supuse examinării politice şi pot fi schimbate fără a comite nedreptăţi. Cu alte cuvinte, toate chestiunile de drept sunt chestiuni politice.

Desigur, ideea de avea controlul drepturilor şi libertăţilor altora, de a fi sursa drepturilor altora, este teribil de atrăgătoare pentru un socialist care aspiră la puterea politică. Problema este că, dacă toate drepturile noastre emană din procedurile democratice, vom fi complet dependenţi de stat.

Democraţia politică neosocialistă (chiar dacă îşi spune „liberalism“ politic) este radicală şi în alt sens. Ea se desparte până şi de categoriile absolute postulate de marxism, găsindu-şi liniştea doar în fluiditate. Ceea ce rămâne este numai procedura formală de vot şi decizia guvernamentală. John Rawls numeşte concepţiile conform cărora drepturile noastre fundamentale precedă şi se sustrag deciziei guvernamentale „viziuni comprehensive“ şi le categorizează drept străine spiritului democratic.

Dacă este aşa însă, îmi permit să amintesc unul dintre cele mai „antidemocratice“ documente scris vreodată, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite din 4 iulie 1776: „Considerăm că aceste adevăruri sunt auto-evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Că pentru apărarea acestora sunt instituite guvernămintele între oameni…“. „Viziunea comprehensivă“ antecedentă voinţei manifestate prin vot şi imună la el pur şi simplu musteşte în Declaraţie, şi nu doar aici, ci şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ş.a.m.d. Bineînţeles, nici aceste Declaraţii şi nici Constituţiile însele nu sunt autojustificative, ci se întemeiază pe reguli şi noţiuni antecedente în tradiţia occidentală a libertăţii.

Libertarienii sunt şi ei, ca şi conservatorii, adepţii unei „viziuni comprehensive“. Pentru că la ei dreptul fundamental de a nu fi agresat sau ameninţat cu agresiunea fizică este fundamental, axiomatic, independent de aşa-zisa „voinţă populară“ exprimată prin vot. După ce au asigurat dreptul fundamental la integritatea corporală, toate aceste şcoli intelectuale înrudite pot merge mai departe în lupta pentru limitarea statului. Dar nu pot să nu remarc faptul că mulţi libertarieni interpretează greşit primul pas, poate din cauza alergiei lor generale la religie, poate din alte motive. Odată cu demonstraţia genetică a faptului că fătul uman aparţine speciei noastre, este de neînţeles cum ei permit altora şi Leviathanului să administreze moartea unui seamăn.

Din nou se dovedeşte ce înseamnă interpretarea unor norme în mod izolat, fără lumina unor componente importante ale tradiţiei culturale.

Dincolo de problemele dintre ei, conservatorii, libertarienii şi liberalii clasici se pot concentra împreună pe demascarea erorilor diferitelor radicalisme, în ciuda numelor pe care şi le arogă acestea, „democraţie“ sau „liberalism“. Însă problemele sugerează că este insuficient ca think tank-urile, într-o diviziune a muncii, să ofere împreună o piaţă a educaţiei care să acopere şi chestiuni economice şi politice şi culturale. Ar fi dezirabil ca think tank-urile serioase să dobândească competenţe în toate aceste domenii. Pentru că doar dacă vom fi capabili de abordări integrative ale problemelor democraţiei, vom putea construi baze solide pentru recâştigarea diferitelor tipuri de drepturi confiscate de state. O asemenea construcţie încercăm în această zonă a Europei.

Traducere de Ionuţ Sterpan

* Parintele Marcel Guarnizo este presedinte al think thank-ului Educational Initiative for Central and Eastern Europe si preot in Arhidioceza Moscovei.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22