Pe aceeași temă
„Mi s-a întâmplat deunăzi să mă simt, pentru prima dată în viaţa mea adultă, dezlegat de obligaţia de a scrie zilnic. Predasem editurii Istoria critică... scrisul îmi ţinuse tovărăşie în toţi aceşti cincizeci de ani... lipsa lui lăsa în mine un gol“, mărturiseşte Nicolae Manolescu. Aşa că a umplut „golul“ scriind partea a doua a „biografiei lui intelectuale“ (prima, Cititul şi scrisul, a fost publicată în 2002, la Polirom). Întregul, adică volumul Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă (Paralela 45, 2009), este o carte clasică de memorii, echilibrată şi plăcută, care acoperă toată biografia de până acum a scriitorului şi, totodată, o istorie epică a literaturii româneşti, pentru perioada de după 1962.
Şuvoiul amintirilor curge elegant, zăgăzuit de calmul inteligenţei şi de o vizibilă eleganţă morală. Manolescu îşi face, mai ales în prima parte a cărţii, biografia de cititor şi de „scriitor“, de copil care încearcă să scrie în toate genurile, de la poezie la teatru. El nu-şi aminteşte când a învăţat alfabetul – căci literele, „Gândindu-mă bine, le-am ştiut dintodeauna“, astfel încât îi place să creadă „că m-am născut gata alfabetizat“ –, dar îşi aminteşte în schimb primele lecturi, legate inevitabil de boală („O gripă rebelă mă ţine în casă. Citesc tot timpul, chiar dacă am temperatură“), şi faptul că, scriind, „Am devenit conştient de mine“.
Primele texte au fost compuse pentru propria sa revistă – manuală şi manuscrisă, care avea chiar şi o rubrică de „revista revistelor“, în care comenta Viaţa românească – şi au fost „încoronate“ cu „o recenzie la Istoria lui Călinescu“, carte citită integral la treisprezece-paisprezece ani. Nu mult după asta, notează memorialistul, independent de plăcerea lecturii, a început „să mă bântuie ideea criticii“. Iar critica, după părerea sa, se bazează pe o satisfacţie în sine, pe plăcerea de a scrie despre cărţi, diferită de plăcerea de a citi. În această ţesătură autobiografică de cititor şi „scriitor“, autorul inserează, ingenios, bucăţi de carne vie, amintiri care palpită: arestarea mamei sale, la care a asistat; mărturisirea (de un rând, făcută în treacăt), că „eram foarte sensibil la viaţa copiilor fără părinţi“; o istorioară despre tatăl său aflat în inspecţie şcolară; două pagini de autoanaliză (cuprinzând şi analiza, complementară, a unei crize de spaimă trăite de fiul său), introduse sub pretextul că vorbeşte despre lecturile lui din Cehov etc. Sau, în partea a doua, pagina premeditat austeră despre cum a căutat la morgă, după cutremurul din 1977, într-o curte plină cu cadavre în descompunere, trupul lui Ivasiuc.
Partea a doua a cărţii, scrisă în „golul“ lăsat de terminarea Istoriei critice, este în mod vizibil complementară cărţii abia predate la tipar; căci, sub portretele diverşilor scriitori sau sub relatarea unor conflicte literare, cuprinde istoria „epică“ a literaturii române din 1962 până în 1990, uneori până astăzi. În Istoria... sa, Manolescu nu s-a ocupat de şcoli şi curente literare, ci de individualităţi; ei bine, în partea a doua din Viaţă şi cărţi, scriitorul reface, din unghi strict personal, începând cu anul 1962, al debutului de cronicar la Contemporanul, o parte din istoria evenimenţială a literaturii române, inclusiv a grupărilor ei literare din timpul socialismului real; de pildă, el descrie înfruntarea dintre „naţionalişti“ şi „europeni“, detaliază mecanismul pervers al cenzurii, punctează naşterea optzecismului etc. Pentru un cercetător al socialismului românesc, amintirile lui Manolescu sunt o mină de aur, căci luminează epoca din culisele ei.
Văzută din interior, prin ochiul cronicarului de la Contemporanul şi apoi de la România literară, epoca e şi mai jalnică decât ne-am dat seama când am trăit-o, deoarece aflăm că tot felul de bătălii intelectuale au fost pierdute nu din cauza partidului, nici din a Securităţii sau a cenzurii, ci pur şi simplu din cauza invidiei mărunte a unor scriitori „oficiali“, nemulţumiţi de importanţa care le era acordată. Fascinantele, la lectură, întâmplări cu cenzori şi scriitori sunt sugestive pentru meschinăria pe care regimul a cultivat-o în oameni, bazându-se apoi pe joasele sentimente ale inşilor sus-puşi, pe fermentaţia invidiei şi a ranchiunei. Citind acest „supliment epic“ al istoriei literaturii, nu poţi să nu observi curajul spontan, înnăscut, al criticului, care, în înfruntările lui cu „oficialii“, găsea mereu replica potrivită, prin care reuşea să îi pună în încurcătură sau chiar să îi dezarmeze. Reuşea să îi surprindă, el însuşi adesea surprins.
Drămuită în confesiunile personale, Viaţă şi cărţi este elegantă şi cu prietenii, şi cu duşmanii. Într-o lume în care invectiva şi injuria s-au generalizat ameţitor, iar memoriile legitimează insulta şi atacul la persoană, Manolescu, egal sieşi, alege să scrie reţinut ca un clasic. Chiar şi când face portrete generice – de exemplu, acela, antologic, al omului politic de astăzi –, scriitorul rămâne în spaţiul eleganţei; rezultă un pamflet splendid, lipsit de epitete infamante şi bazându-se numai şi numai pe violenţa ideii.
M-a amuzat, de-a lungul cărţii, să extrag autocaracterizările pe care autorul şi le face prin succinte negaţii şi afirmaţii (de genul: „Nu sunt un tip metodic neapărat, dar uneori mă trezesc calculându-mi mişcarea următoare“; „n-am fost niciodată sensibil la obscur şi esoteric“; „Nu cred în zodiacuri şi nici mistic nu sunt“; „Eu sunt o fire pozitivă“; „N-am nici o înţelegere pentru neputincioşi, abulici, inadaptaţi“; „nu sunt un maniac al scrisului... Sunt mai degrabă leneş şi delăsător“; „brumoasa atmosferă gotică nu-mi era pe plac“; „nu sunt ceea ce se cheamă un introspectiv“ etc.), pe care le-am subliniat grijuliu, pentru a-i compune portretul din propriile lui cuvinte. M-am oprit prea târziu, chiar la sfârşitul cărţii, când am ajuns la autoportretul pe care scriitorul şi-l creionează de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Căci în final, devenit brusc conştient „cât de puţin am vorbit despre mine însumi“, Manolescu, pentru a-şi răscumpăra neabătuta sa discreţie, scrie două dintre cele mai frumoase capitole ale cărţii: autoportretul şi elogiul iubirilor sale.
