Pe aceeași temă
Multă vreme, după 1989, am crezut că românii se află cu adevărat în căutarea unei personalităţi care să fie încarnarea onestităţii, inteligenţei, charismei şi angajamentului politic fără ambiţie personală şi că numai nepriceperea noastră de a-l identifica în jurul nostru se făcea vinovată pentru instalarea, în decembrie 89, şi reinstalarea, în mai 90, a lui Ion Iliescu la putere. I-am avut în vedere pe cei mai buni, pe Liiceanu, pe Paler, pe Zub chiar, diferiţi rectori din oraşe de provincie, azi uitaţi, felurite figuri publice cu un trecut consolidat sau, dimpotrivă, aduşi la suprafaţa zilei de valul evenimentelor ce se succedau rapid şi frapant în lunile intense de după decembrie 89. Unii nu voiau să se lanseze în acest scenariu, alţii nu păreau să întrunească una sau alta dintre exigenţele posturii.
În 1991 omul după care umblam febril fusese găsit. Era Nicolae Manolescu.
Societatea civilă nu putea să se oprească la o personalitate mai potrivită. Zeci de ani Nicolae Manolescu arătase tărie de caracter; nu vrusese niciodată nimic pentru el; pusese mai presus de toate onoarea personală; dovedise independenţă de spirit. Avea structură de lider. În fine, acesta era omul pe care-l contrapuneam lui Ion Iliescu şi clanului său.
Câtă naivitate! Nu asta căutau partidele istorice. Nu un prezidenţiabil pe picioarele lui căutau partidele istorice şi cu atât mai puţin un adevărat viitor preşedinte, ci un om de paie, o marionetă. Şi acest om fusese găsit – în persoana lui Emil Constantinescu. Restul, adică substituirea primului cu cel de-al doilea, nu mai era decât un joc de copii într-o Convenţie Democratică în care PNŢCD deţinea, prin automultiplicare, majoritatea absolută. Ironia istoriei – fiindcă istoria, după cum se vede, se răzbună prin ironii – a făcut ca la scurt timp din acest complot al mediocrităţii să nu mai rămână nici praful: Emil Constantinescu, preşedintele slab care după planurile ţărăniste ar fi trebuit să reinstaureze monarhia, a pierdut puterea încă înainte de a o avea, iar partidul complotului a dispărut cu totul de pe scena politică, victimă a propriilor maşinaţii politice. Ironia ultimă a fost că omul de paie a sfârşit prin a strivi sub greutatea propriei sale imponderabilităţi edificiul, de paie şi el, ce-l ridicase pe culmi. Iar de sub ruinele butaforiei au reapărut, ca-ntr-un desen animat grotesc, Iliescu şi Vadim.
După cinci ani de politică angajată, Nicolae Manolescu s-a întors cu totul printre cărţile sale, iar lucrurile au continuat aşa cum le-am trăit cu toţii.
Ar fi cu totul ridicol să rescriem acum istorii fictive alternative. Ştim sigur ce a pierdut el în acei cinci ani de politică angajată, nu putem şti niciodată ce am pierdut noi dacă el ar fi fost candidatul CDR. Este însă grăitor să vezi că retragerea sa din politică a antrenat şi retragerea definitivă din politică a membrilor Partidului Alianţei Civice. Unii, cei mai mulţi, au revenit la profesiile lor, unde au excelat, alţii, după fuziunea cu liberalii, au trecut la PNL, pe care l-au părăsit apoi la scurtă vreme. Elita românească de acum cinsprezece ani – mai precis: elita care s-a simţit datoare să facă politică în acei ani – nu şi-a mai găsit niciunde locul după retragerea lui Manolescu.
Mi-a fost însă cât se poate de clar faptul că un partid nu poate pretinde să propună alt model de societate pentru România dacă nu e capabil să propună deja un alt model pentru comunitatea restrânsă care e partidul însuşi. Onoarea, integritatea, umorul, spiritul critic, civilitatea, toleranţa, toate valori morale după cum se vede, care fuseseră argumentele elecţiei lui Nicolae Manolescu ca preşedinte de partid, au rămas motive pentru înscrierea membrilor de rând în partidul condus de el. În anii 90 se putea auzi până la saţietate părerea – expertă şi exprimând un atoateştiutor dispreţ – că omul politic nu lucrează cu valori morale, ci cu interese şi doar cu interese. Aşa s-a dovedit a fi, dar azi am vrea cu disperare să ieşim din logica politicianului interesat.
O lungă şi cu desăvârşire falsă discuţie a fost definirea doctrinei partidului. PAC propunea o societate liberală, stratificată, laică, bazată pe domnia legii, cu un stat retras din economie şi din viaţa privată, dar cu îndatoriri în domeniul justiţiei, educaţiei, sănătăţii, apărării şi siguranţei naţionale. N-aş spune, privind în urmă, că marii „oameni de afaceri“ români, aşa cum am ajuns să-i cunoaştem, ar fi fost favorizaţi de doctrina liberală promovată de PAC: visul mafiotului român de a dispune de o justiţie privată, ca să dau un singur exemplu, n-ar fi avut nici o trecere printre pachişti. Doctrina PAC, care devenise la un moment dat subiect de dispută sacră pentru un grup disident, apare azi ca un nou motiv de ironie cruntă a soartei: radicalii liberali de ieri au sfârşit prin a se alia pe termen lung cu socialiştii, o intimitate exprimată public în schimbul de costume şi culori, o, cât de revelator în simbolistica lui elementară.
Modelul de societate promovat de Manolescu era bazat esenţialmente pe merit, pe meritul personal. Aici partidul său a intrat în conflict direct cu toţi aliaţii, pentru care partizanatul conta mai mult decât meritul. „Avem un om, să-i găsim o funcţie“ a fost mai tare, inclusiv în CDR, decât „avem o competenţă, s-o susţinem unde-i e locul“.
Manolescu nu e un om de stânga, cum s-a spus din când în când prin publicatiile proţărăniste. Crede, ca şi toţi cei ce i-am fost şi i-am rămas aproape, că socialismul (inclusiv de tip francez) se bazează fie pe ipocrizie interesată, fie pe ignoranţă istorică. Cât despre întrebarea cum poţi să mai fii azi comunist, aceasta-l umple de o sinceră şi reînnoită stupoare. Din acest punct de vedere, viaţa printre intelectualii francezi cred că-i oferă şi momente de inconfort.
A vedea însă în Manolescu un om politic doctrinar, gata să reducă realitatea la concepte, e tot ce poate fi mai departe de felul său de a fi. N-a făcut-o niciodată în critică, n-a făcut-o nici în politică.
*
Pun aici punct mărturiei despre omul politic angajat Nicolae Manolescu. Chiar dacă vorbesc despre o experienţă directă şi relativ îndelungată ce se întinde de fapt din prima până în ultima zi a partidului creat împreună, nu pot evita o acută stare de stânjeneală creată de ambiguitatea timpului gramatical, pe care n-am cum să-l evit. Manolescu n-a trebuit să devină preşedinte de partid ca să devină figură politică: a fost un om politic, într-un anumit fel, şi-nainte de căderea comunismului, prin toată acţiunea sa critică, şi a rămas prin forţa reperului pe care-l reprezintă şi după ce-a ieşit din arenă. Acesta e însă alt subiect ce ne aduce pe alt teren, al literaturii şi al moralei. Acţiunea sa continuă să se producă în societatea românească, la o scară diminuată, iar timpul gramatical la care sunt obligat să recurg, amestecând planurile, falsifică grav realitatea.
Fiindcă vorbim despre puterea modelelor, să adaug că un simptom grav pentru lumea românească de azi e tocmai refuzul de a ne selecta modele valabile. Căci despre un refuz trebuie să vorbim. Puţinele modele adevărate pe care am putea să ni le luăm, între care Nicolae Manolescu, au devenit mai degrabă ţinte. E destul să ne uităm la isteria lipsită de pudoare declanşată de Istoria critică.
Dar fenomenul e general şi priveşte, fără nicio excepţie, tot ce ar putea fi model intelectual şi uman în România acestor ani. Retragerea intelectualilor din spaţiul public – proces care a fost marcat simbolic, între altele, de retragerea cvasilogică din politică a lui Nicolae Manolescu, care, la vremea respectivă, a trăit-o ca pe o uşurare – a antrenat degradarea accelerată a dezbaterii publice generale. Astăzi nu mai avem, decât marginal şi doar în spaţii prezervate, modele şi contramodele; azi avem mai cu seamă contramodele. Violenţa politică exarcerbată, violenţa extremă a mediilor şi violenţa cotidiană sunt simptome ale unei societăţi în criză profundă.
Discuţia despre rolul politic al lui Nicolae Manolescu ar trebui extinsă asupra rolului minor pe care-l joacă azi intelectualitatea românească, cu concursul ei înseşi, aş spune.
