Pe aceeași temă
E adevărat: România literară se deschidea la pagina scrisă de Nicolae Manolescu. Tata reuşea, săptămână de săptămână, dintr-o singură mişcare, să găsească fix cronica. Cumpăra aproape toate revistele literare, inclusiv Albina, dar, cu excepţia României literare, le citea de la spate. Albina, de la... ac. „Ca să ştii ce se întâmplă în lumea literară, ce cărţi au mai apărut, ce teme se discută, ce polemici sunt, trebuie să citeşti presa literară“, mi-a spus tata. Şi l-am ascultat. De pe la 15 ani citeam cot la cot cu el. (Mult timp mi-a trebuit, după 1990, să mă dezobişnuiesc să mai lecturez ziarele şi revistele de la ultima pagină spre prima. După Revoluţie, tata aducea acasă, zi de zi, câte un braţ de ziare. De la cele 10-12 reviste cu care eram obişnuit la sfârşit de săptămână – vinerea şi sâmbăta ajungeau ele la Turnu Severin –, am trecut la un „consum“ zilnic mediu de 18-20.
Ştiu, alţii aveau doze şi mai mari...) Cronica domnului Manolescu o parcurgeam amândoi deodată. Curiozitatea tatălui mă contaminase, iar argumentul său era imbatabil: „Manolescu e cel mai bun critic contemporan, după el se reglează ceasurile literare“. (Lucru rămas valabil şi după 20 de ani, când o parte din lumea scriitoricească de la noi s-a inflamat pentru că nu era înăuntrul Istoriei critice a literaturii române. Unii, pe bună dreptate.)
Venind student în Timişoara, am rămas cu ticul de a cumpăra şi a citi presa literară. Nu puţine dintre reviste dispăruseră, altele se... stricaseră, două-trei noi intraseră direct în topul personal. Contrapunct, de exemplu. Dar România literară a continuat să nu-mi lipsească din colecţie. Nici măcar acel număr în care am citit, stupefiat şi revoltat, dialogul între Ion Iliescu şi Nicolae Manolescu.
Partidul Alianţei Civice era un partid al scriitorilor. Aşa îl percepeam la 22-23 de ani, când am început să intru prin sediul său din Timişoara. Vedeam pe-acolo o serie de scriitori pe care îi ştiam de la cenacluri, de prin reviste, din cărţi, de pe sticlă. Unii membri PAC, alţii simpatizanţi. Dar toţi fascinaţi de preşedintele partidului. Şi fascinaţia aceea era molipsitoare. Aşa că în 1994 m-am înscris în PAC. Şi pentru că eram un membru model (organizam şi mă implicam în tot felul de acţiuni culturale, mese rotunde filosofico-civice şi alte evenimente trebuincioase imaginii partidului), am fost ales vicepreşedinte. Supleant, dar, totuşi, vice.
Cred că atunci am dat mâna cu domnul Manolescu, care venise „în teritoriu“. Eram topit de emoţie. Îl mai văzusem la televizor, dar realitatea bătea cu mult media. Mass-media. Senin, ironic, inteligent, rafinat, sigur pe sine. Nu părea deloc împovărat de greutatea funcţiei. Dimpotrivă. Era atât de firesc, încât parcă îi vedeam printr-o lupă pe cei din jur – consilieri, deputaţi, senatori, primari şi alte notabilităţi PAC – cum se fâstâceau şi cât de mecanic le era comportamentul în prezenţa sa. Ţepeni, costumaţi, încrăvătaţi, încruntaţi, raşi şi frezaţi. Domnul Manolescu purta bretele. Şi, din când în când, surâdea.
O rărisem cu cititul revistelor. Inclusiv cu cel al României literare. Dar cred că şi criticul cu scrisul de cronici. Aveam treabă! În 1995, m-am angajat la Primăria Timişoara, purtător de cuvânt. De cuvânt al primarului PAC, Viorel Oancea. În 96 erau alegerile şi trebuiau câştigate. Totul pentru front, totul pentru victorie! Oancea urma să candideze din nou, pentru aceeaşi funcţie. După câteva luni de muncă lângă el – luni în care am amuşinat îndelung şi profund electoratul –, mi-am dat seama că „omul nostru“ n-avea şanse. I-am avertizat pe liderii locali ai PAC. Dar fie că eram considerat prea... supleant, fie că altul cu perspective de a ieşi primar nu avea partidul în baza de date, nu s-a mişcat nimic. Relaţia mea cu şeful direct începuse să se erodeze. Aşa că am intrat în presă, ca jurnalist. Din această postură l-am însoţit, în 96, pe candidatul PAC la preşedinţia României, Nicolae Manolescu, în campania sa electorală din judeţul Timiş. Îi urmărisem prestaţia televizată în câteva confruntări cu ceilalţi candidaţi: era ca un cuirasat printre şlepuri. Dar la întâlnirile cu ţăranii din comunele timişene, domn profesor nu părea în largul său. Nu... rima decât prin asonanţă cu acel spectacol care era campania. Dar am scris fără să clipesc, în ziarul la care lucram, un articol elogios, fulminant, ce n-a împiedicat, însă, dezastrul: PAC n-a intrat în parlament, domnul Manolescu n-a câştigat preşedinţia ţării, domnul Oancea a pierdut Timişoara. Eşecul ultimului era previzibil, dar celelalte două m-au făcut praf. Nu mai înţelegeam nimic. Mai ales că pe Ion Iliescu îl învinsese Emil Constantinescu. Mai ales că în locul lui Constantinescu ar fi trebuit să fie liderul PAC. Mi-au dat lacrimile de ciudă şi de tristeţe atunci. Nu era logic! Dar nu politica e teritoriul propice logicii. Nu altfel decât ilogică mi s-a părut şi topirea PAC în PNL. N-am înţeles decât în anul 2000 acel pas. Asta pentru că m-am dus atunci direct la „sursă“: domnul Manolescu, aflat în Timişoara ca preşedinte al Consiliului Naţional al PNL, mi-a răspuns mai multor întrebări pentru un interviu. Între ele, cea care mă înfuriase: „De ce?“. Redau răspunsul domniei sale, întrucât are o rază de acţiune lungă, ce „bate“ până azi: „Principala dificultate în care s-a găsit PAC, după nereuşita din alegerile din 96, a fost de natură financiară. Or, în lipsa banilor şi a unei anumite motivaţii pe care, vrem, nu vrem, ţi-o dă puterea, partidul s-ar fi destrămat. Ar fi rămas, probabil, un nucleu de fideli, dar e prea puţin pentru a face o politică la scară naţională. Politica – mă întrebaţi adineaori dacă e rentabilă – nu e rentabilă. Costisitoare, da. Costă foarte mulţi bani. Să ne gândim puţin cât costă un drum de la Bucureşti la Timişoara şi înapoi, o noapte la hotel, masa, ca să nu mai vorbim de restul cheltuielilor inevitabile. Un partid care nu are în spate foarte mult lobby al unor oameni de afaceri nu poate să reziste. Iar oamenii de afaceri, ăsta-i cercul vicios, nu se duc de la început spre un partid doar că este cinstit şi curat, dar nu are decât o şansă din zece să acceadă la putere. Se duc spre un partid care accede la putere cu certitudine, ca să le apere interesele din parlament şi din guvern, nu din banca a doua.
Acesta e cercul vicios din care PAC nu avea cum să iasă după 1996. În plus, mi s-ar fi părut destul de ciudat să prelungim la nesfârşit existenţa mai multor partide liberale care se călcau pe picioare, când puteam să facem unul singur, cu toate riscurile.
Am pierdut, fără îndoială, nişte oameni care n-au vrut să vină la PNL, am pierdut o anumită imagine – încercăm să construim acum alta împreună cu colegii noştri. Acest pas trebuia făcut. Singura mişcare care a reuşit nu să se dividă, ci să-şi adune toate apele într-o albie, în ultimii patru ani, a fost cea liberală. UFD va veni şi el, cu siguranţă, spre PNL. Nu are anul acesta nicio şansă la alegerile parlamentare, cred că ştiu şi ei. Toate celelalte formaţiuni au suferit diviziuni. PDSR şi PNŢCD în primul rând, PD şi-a pierdut foarte mult din aplombul de altă dată, se vede în sondaje. În PNL apele s-au adunat, iar lucrul acesta s-a făcut cu sacrificiul PAC, care s-a dovedit un partid mai interesat de unificarea liberală decât de orgoliul propriu. E un exemplu care mi se pare că trebuie menţionat, pentru că viaţa noastră politică e animată de orgolii stupide“.
La scurt timp după întâlnirea noastră, Nicolae Manolescu a demisionat din funcţia pe care o deţinea în PNL. PDSR a câştigat alegerile de atunci. UFD s-a topit în PNL. Oamenii cu bani n-au prea greşit ţintele.
În acelaşi an 2000, domnul Manolescu m-a invitat la emisiunea pe care o realiza şi modera la ProTV, Profesiunea mea, cultura. Pe drumul spre studio, presat de trac, l-am chestionat: „Ce-o să mă întrebaţi?“. A râs şi mi-a replicat: „Tu mi-ai spus mie ce o să mă întrebi?“. A stat câteva clipe, apoi a revenit: „Poate că o să te întreb ce mai face taică-tu, ce mai scrie…“. Am rămas bouche-bée, nu-mi imaginasem că-l ştie pe tata, iar emoţiile au luat-o razna, încât în faţa camerelor de luat vederi am vorbit la foc automat. Apoi, am aflat că participasem chiar la ultima ediţie a Profesiunii... Deşi criticul Nicolae Manolescu m-a asigurat că discuţia noastră a ieşit foarte bine şi că încetarea colaborării domniei sale cu ProTV avea o... istorie, nici azi nu sunt sigur că nu eu am fost motivul dispariţiei acelei excelente emisiuni.
