Pe aceeași temă
Cu puţin timp în urmă, la Londra, Institutul Cultural Român a propus publicului britanic, dar şi influentei diaspore româneşti din capitala Regatului Unit, o conferinţă despre modul în care România îşi negociază şi asumă traumatica istorie comunistă şi postcomunistă. Prelegerea centrală a fost rostită de Vladimir Tismăneanu, principalul custode al complicatei memorii a dictaturii comuniste din România.
Postura de protagonist al unei dezbateri în care erau aşteptate să intervină două nume importante ale istoriografiei comunismului, profesorii Dennis Deletant, de la Universitatea din Londra, şi Robert Service, de la Universitatea Oxford, dar şi starul în ascensiune al studiilor politice româneşti, John Gledhill, de la London School of Economics, a fost mai mult decât adecvată. Vladimir Tismăneanu este nu doar un conferenţiar substanţial şi expresiv, ci însăşi autoritatea academică, în România, ca şi în mediile internaţionale, în materia evazivă şi încă nu îndeajuns explorată a comunismului românesc. Studiile sale, apărute în totemice edituri americane sau europene, sunt de multă vreme referinţe ineluctabile, în România şi în alte părţi, iar multe dintre ideile expuse în cărţile sale au devenit conjecturi curente în istoria politică a dictaturilor comuniste central-europene şi a societăţilor în tranziţie.
Profesorul Tismăneanu a reluat în Belgrave Square, pasionat şi sintetic, argumentele distilate de-a lungul timpului în sute de pagini de istorie, analiză şi teorie politice, dar şi de memorialistică, jurnalism şi notaţii blogografice: ilegitimitatea clonei sovietice instaurate prin diktat în România postbelică, natura imuabilă a comunismului românesc, în fond un stalinism ultradogmatic şi antireformist de la început până „în eternitate“, în ciuda diferitelor deghizări şi avataruri, vocaţia deliberat criminală a unui sistem care, mereu în deficit de legitimitate, nu s-a putut menţine decât prin violenţa canalizată în primul rând împotriva propriilor cetăţeni.
Ca întotdeauna, mesajul grav s-a lăsat colorat de savuroase paranteze autobiografice sau anecdotice, divulgând un talent literar superlativ mai ales în specia portretului, care, fără a reprezenta un derapaj frivol, deschide accesul spre zone unde instrumentele ştiinţelor politice şi sociale îşi pierd eficienţa. Apartenenţa, mai ales prin familie, la nomenclatura comunistă, reproşată periodic ca fapt incriminabil în sine, ca o vină morală sau ca o carenţă epistemologică, se dovedeşte a fi mai degrabă un avantaj pentru politologul aflat în căutarea unor detalii revelatoare, îngropate adânc într-o lume a secretului şi ipocriziei. Mai mult decât o oportunitate utilă în revelarea mecanismelor dictaturii, aşa cum s-a întâmplat adesea în Europa răpită, sovietizată, accesul sau chiar apartenenţa la universul camuflat al puterii comuniste s-a transformat în sursa amară a deziluziilor şi în combustia viitoarelor iluminări. În pledoaria profesorului Tismăneanu pentru actele reparatorii, morale, dar şi juridice, pe care societăţile postcomuniste trebuie să le exercite pentru a se putea consolida, urcă la suprafaţă reperele memoriei personale, inclusiv experienţa decisivă a ruperii de comunism şi a contestării autorităţii paterne sub şocul provocat de protestul radical al lui Jan Palach şi evoluţia, atât de des întâlnită în istoria intelectuală central-europeană, de la soteriologia comunistă la liberalismul de stânga şi, mai departe, la liberalismul cu nuanţe conservatoare.
Totuşi, mai mult decât unui universitar care comunică într-un mediu profesional concluziile unei cercetări de factură academică, expunerea de la Londra a aparţinut intelectualului public, coordonatorului unor mari proiecte naţionale de investigare şi condamnare a crimelor dictaturii comuniste. Fiindcă, după opera academică, însemnând nu numai cercetările propriu-zise, ci şi mai multe serii de discipoli, ei înşişi remarcabili, prin care a contribuit decisiv la reinventarea ştiinţelor politice în România posttotalitară, Vladimir Tismăneanu a apărut aici absorbit de construcţia unei opere instituţionale, deşi controversată, nu mai puţin importantă. Angajamentul său civic nu e desigur nou, dar eficienţa şi anvergura lui nu au fost niciodată atât de mari.
Coordonarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România şi a redactării Raportului acesteia, care au pregătit gestul politic, unic în lume, de condamnare oficială a comunismului, pronunţată de cea mai înaltă autoritate de stat, urmată de preluarea conducerii ştiinţifice a Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, viitorul Institut „Monica Lovinescu“, exprimă cel mai bine această implicare civică, angajament care a displăcut unor prieteni şi aliaţi, dar care rămâne consecvent cu ideile profesate cu tenacitate, aplomb şi umor de Vladimir Tismăneanu înainte şi după 1989. Prezenţa în spaţiul public şi în proximitatea centrelor de decizie şi mai ales opiniile incomode privitoare la cele mai polarizante teme politice şi intelectuale, oricât de defavorabile s-au dovedit uneori prieteniilor personale, ca şi imaginii publice, sunt costul tolerabil al apărării unei teze recurente în textul ştiinţific şi intervenţia jurnalistică, şi anume că recuperarea memoriei recente este indispensabilă pentru consolidarea democraţiei româneşti, atâta vreme cât scufundarea în amnezie şi amnistie poate însemna deturnarea cursului democratic şi ratarea modernizării României.
