Pe aceeași temă
Ultima carte semnată de Vladimir Tismăneanu, Naufragiul Utopiei (Editura Humanitas, 2009), reia într-o formă sintetică rezultatele unor cercetări aprofundate şi îndelungate, aşa cum apar ele în toate lucrările anterioare ale autorului, publicate la prestigioase edituri occidentale.
Geneza, apogeul şi agonia utopiei comuniste sunt recapitulate magistral în capitole concentrate şi bine focalizate. Voi încerca să surprind ideile acestei lucrări în trei secţiuni care corespund unui plan sistematic: explicitarea naturii utopiei (conţinutul ideologiei comuniste); analiza realităţii utopiei (proiecţia istorică reală a utopiei); descrierea dizolvării structurilor istorice care reflectau idealurile utopiei.
Natura utopiei
Vladimir Tismăneanu aparţine acelei direcţii de interpretare care observă că ceea ce numim comunism (sau socialism) real derivă univoc din ideologia comunistă şi nu poate fi explicat fără aceasta. Deoarece nici partidul, nici liderii şi nici „masele populare“ nu au acţionat din inspiraţie interioară şi efuziune contingentă, ci au aplicat (cu variaţiuni personale sau culturale care pot fi analizate) un program ideologic de restructurare completă a omului, societăţii şi istoriei: „Comunismul a fost un program menit să mobilizeze în vederea atingerii unor scopuri radical transformative la nivel economic, moral, social şi cultural. Ambiţia supremă a comunismului este să realizeze o nouă civilizaţie care să se rotească în jurul personajului central – Omul Nou. Comunismul este un antropocentrism pervers. Pe lângă faptul că există cultul partidului, ceea ce face din comunism o ecleziologie, el este în acelaşi timp o tentativă de revoluţionare a antropologiei. Scopul principal nu-l constituie neapărat numai socializarea mijloacelor de producţie; toate acestea sunt subsumate unei noi viziuni asupra omului şi existenţei umane. Omul Nou în comunism, ca şi în cazul doctrinelor fasciste, devine finalitatea supremă a acţiunii politice“ (p. 12).
Acest tip de angajament total a putut prelua funcţii pseudoreligioase capabile să exercite o seducţie magnetică şi să producă o sectaritate caracterizată printr-un fundamentalism al adeziunii totale la partid şi program şi al abolirii radicale a tot ceea ce nu corespundea acestei scheme stricte.
Mai mult, în edificarea noii societăţii, Marx atribuie Revoluţiei prerogativa unei „dictaturi a proletariatului“ – un fel de suprasituare a partidului dincolo de bine şi de rău, un fel de stare de excepţie în care tot ceea ce ajută la construcţia societăţii comuniste este permis (justificare marxistă clară a Terorii revoluţionare). Pe această bază, Lenin (interpret fidel al lui Marx) distinge în 1921 între moralitatea popilor (bazată pe dualitatea bine/rău) şi noua moralitate în care criteriul binelui este servirea revoluţiei.
Realitatea utopiei
Martin Malia descrie regimurile comuniste ca fiind „partocraţii ideocratice cu fundament mitocratic“. Datorită acestei definiţii, puterea era concentrată în mâinile unei elite stricte (partidul fiind predestinat să interpreteze interesele proletariatului). Baza acestui „rol de avangardă“ al partidului era asigurată de o teodicee raţionalizată, unde numele lui Dumnezeu era înlocuit printr-o Istorie ce merge dinspre libertatea parţială spre libertatea totală, asigurând saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii, şi (pentru oricine cunoaşte metafizică, horribile dictu!) identitatea dintre esenţă şi existenţă.
Pentru a înţelege structura totalitară a regimurilor comuniste trebuie înţeles deci că, prin definiţie, „comunismul a fost o mitocraţie, o logocraţie, o hierocraţie“ (p. 19). Pentru Vladimir Tismăneanu, aceasta duce la un fundamentalism care dizolvă, ca la Lukács, diferenţa dintre regatul transcendent şi cel imanent.
Toate regimurile comuniste, independent de lideri, perioade şi naţiuni, au fost, într-o fază sau alta, „regimuri genocidare“ (V. Tismăneanu, p. 16). Prin urmare, criminalitatea comunismului nu poate fi atribuită unor factori pur individuali sau particulari. Din contra, universalitatea ideologiei explică universalitatea genocidului. În esenţă, instaurarea comunismului în istorie a generat false societăţi ideale care camuflau spaţii concentraţionare oribile. De aceea, Kołakowski spune clar şi cu luciditate: „comunismul a reprezentat supremaţia minciunii“ (în timp ce un activist foarte aplaudat astăzi de copiii fără minte -Alain Badiou- saluta khmerii roşii şi revoluţia culturală a lui Mao, sperând şi azi la o revoluţie care să reflecte esenţa „umanistă“ a comunismului).
Disoluţia utopiei
Probabil că prima mare lovitură adusă sistemului comunist este critica stalinismului, care a avut un efect trezitor şocant. Sistemul fusese personificat în Stalin, iar revelaţiile macabre ale stalinismului au fost revelaţiile macabre ale comunismului. De aceea, dirijarea culpei asupra stalinismului este incorectă, atâta vreme cât teroarea nu a fost monopolul regimului stalinist, ci ea a survenit sistematic, în edificarea fiecărui regim comunist.
În al doilea rând, regimurile comuniste fiind regimuri logocratice, o a doua mare sursă a prăbuşirii a fost „efectul seismic al revoltei intelectualilor. Ea a adus cu sine destrămarea dictaturii asupra cuvântului“ (p. 17).
Din interior, foştii adepţi seduşi până la orbire s-au trezit din „somnul dogmatic“ şi prima mişcare a fost încercarea de a umaniza sistemul. Revizionismul marxist care a cerut o conducere luminată aparţine acestui moment. Pe termen lung, tentativele de reformă au condus la decredibilizare şi la dizlocarea imobilităţii, favorizând prăbuşirea.
De asemenea, respingerea „comisarilor“ de către proletari a privat sistemul de baza lui de legitimitate proprie. Autodemitizarea deci, desacralizarea ideologiei reprezintă factorul decisiv care a declanşat criza internă a regimurilor comuniste şi ridicarea societăţii civile.
Totuşi, dincolo de aceste aspecte istorice care pot fi identificate în toate cazurile, concluziile lui Vladimir Tismăneanu privitoare la necesitatea ca un astfel de proiect titanic să naufragieze bat mai departe şi ele au un profil filosofic constrângător. Dacă dorim să înţelegem „naufragiul utopiei“, trebuie să înţelegem înainte de toate că:
1) „problema marxismului este chiar marxismul“ (p. 224);
2) „marxismul a eşuat la nivelul propriilor sale ambiţii: s-a dorit filosofia eliberării universale şi a creat o sclavie fără precedent“ (pg. 227).
3) „viciul de raţionament se găseşte chiar în premisa marxismului – filosofia care vrea să transforme lumea, filosofia care vrea să devină lume prin coincidenţa istorică dintre subiect şi obiect realizată în mitologica conştiinţă de clasă a proletariatului“ (p. 227).
Revoluţiile care au dizlocat carcasele politice ce sufocau popoarele şi persoanele au fost, în opoziţie cu ideea marxistă de revoluţie: a) transideologice, b) antiideologice şi c) antiteleologice. Ele au fost deci expresia unei libertăţi nude, neangajate în proiecte titanice iresponsabile.
* * *
Vladimir Tismăneanu este, fără îndoială, una dintre vocile cele mai semnificative din lume în analiza sistemelor comuniste. Deşi putem argumenta (civilizat) contra unei teze sau alta, contra unui accent ori altul în interpretare, eu nu am înţeles niciodată furia oarbă cu care este atacat ad hominem autorul decât ca pe furia celui demascat sau ca pe invidia cea mai bolnavă. Acesta este însă preţul pe care Vladimir Tismăneanu îl plăteşte şi pentru coordonarea Raportului prin care regimul comunist din România a fost condamnat ca fiind criminal şi ilegitim.
Însă acest gest este unul istoric şi el aparţine deja, cum ar spune Hegel, spiritului obiectiv.
Comunismul a reprezentat un hybris antropocentric, o tentativă pur imanentă de a concilia fracturile ontologice ale istoriei, de a totaliza prin soluţii pur umane opoziţiile metafizice structurale ale lumii. El a fost astfel un titanism, o gigantică mobilizare a maselor, care trebuia să naufragieze, deoarece nici o arcă umană antiteistă nu va putea vreodată traversa abisul metafizic care desparte lumea de propria ei idealitate transcendentă.
