Pe aceeași temă
Dincolo de învăţatul cititului, scrisului şi al regulilor fundamentale de comportare în societate, învăţământul de tip teoretic se adresează numai unei părţi dintr-o generaţie. Dar învăţământul teoretic este doar o opţiune dintr-o gamă largă de formări practice, deprinderi de meşteşuguri şi ucenicii pe lângă un meseriaş formator. Acestea corespund varietăţii de talente şi vocaţii ce compun o generaţie. Imensa eroare a socialismului, atât cel dinainte, cât şi cel de după 1989, a constat în transformarea învăţământului într-un mijloc de parvenire socială. În loc să ridice toate meseriile şi ocupaţiile necesare într-o comunitate la acelaşi nivel de demnitate, cel al unei activităţi în slujba aproapelui, comunismul a creat o nouă ierarhie bazată pe parcurgerea unor etape de şcolarizare şi pe valorizarea abuzivă a unor discipline sau şcoli speciale. Astfel, învăţământul s-a transformat într-o scară a accesului la putere în societatea comunistă, iar, foarte repede, produsul nu a mai fost cunoaşterea, ci diploma, o formă fără fond. Învăţământul preuniversitar şi universitar s-a redus la o strategie de absolvire, de aici nu a mai fost decât un pas până la corupţia universitară şi comerţul de diplome din perioada postcomunistă. Acest sistem a dus, pe de altă parte, la deprecierea formărilor profesionale şi, în cele din urmă, la dispariţia meseriilor. Educaţia teoretică s-a generalizat şi a devenit pentru o mare parte a tinerilor cu adevărat un cumplit meşteşug de tâmpenie, adică total neadecvat vocaţiilor şi nevoilor lor.
Remediul la criza educaţiei pe care îl propune creştin-democraţia constă în revalorizarea meseriilor şi recunoaşterea demnităţii egale a tuturor vocaţiilor profesionale, artistice sau teoretice. În acest sens, şcoala primară şi gimnazială are menirea să ofere şansele timpurii ale formării intelectuale sau profesionale ale tânărului. La acest nivel de educaţie, gama de materii şi activităţi oferite copilului trebuie să fie cât mai largă, iar performanţa individuală, evaluată an de an, să permită o evoluţie personalizată a programului educaţional până la conturarea vocaţiei specifice. În acest sens, este foarte importantă libertatea fiecărei şcoli în parte de a-şi configura programul de învăţământ în funcţie de talentele şi înclinaţiile elevilor fiecărei generaţii (actualul proiect de Lege a Educaţiei Naţionale propune un prim pas în direcţia acestei libertăţi). Această libertate este cu atât mai binevenită, cu cât creştin-democraţia modernă se desparte treptat de centralismul naţionalist, care a dat naştere sistemelor de învăţământ public în secolul al XIX-lea. Astăzi, şcoala nu mai trebuie să servească niciunei ideologii, nici statului bazat pe exaltarea unei naţiuni, nici celui bazat pe lupta de clasă. Dezideologizarea învăţământului rămâne o preocupare constantă a creştin-democraţiei. În acelaşi sens trebuie privită educaţia religioasă, ca o şansă oferită copilului de a accede la un univers de cunoaştere şi de înţelegere a realităţii diferit de raţionalismul agnostic pe care este construit programul materiilor ştiinţifice.
Dacă educaţia socialistă a servit obiectivului creării „omului nou“, răspunsul creştin-democrat constă în a readuce şcoala la vocaţia ei primară, de formare a fiecărui tânăr în parte în funcţie de aspiraţiile, talentele şi nevoile sale. De aceea, şcoala trebuie să fie cu adevărat în slujba comunităţilor locale, acolo unde adunarea părinţilor, edililor şi profesorilor poate contribui la conturarea programului de învăţământ.
La nivel universitar, deşi disciplinele tradiţionale nu mai răspund complexităţii formelor de activitate din societatea postmodernă, programele de învăţământ au continuat o tendinţă spre specializare fără legătură cu viitoarea profesie a studentului. Evoluţia disciplinelor universitare din perioada comunistă şi postcomunistă au urmărit întâi interesele ideologice ale PCR, iar apoi crearea de noi resurse financiare pentru clanuri universitare. Învăţământul privat, constrâns prin lege să ofere exact aceleaşi programe universitare ca şi cel public, nu a putut reprezenta o alternativă. În schimb, urmând fals unui imperativ al pieţei educaţiei, s-a transformat în fabrică de diplome.
Din acest cerc vicios al cauzelor declinului educaţiei se poate ieşi, pe de o parte, prin simplificarea şi redimensionarea învăţământului public, pe de altă parte, prin încurajarea iniţiativelor private, comunitare şi confesionale, şi chiar a educaţiei casnice (dacă este asigurată realitatea şi calitatea acestei forme de educaţie). Biserica poate deveni un partener al statului nu numai în gestionarea solidarităţii, ci şi în formarea tinerelor generaţii. Dacă fanatismele religioase trebuie să rămână departe de teritoriul Europei, în schimb, religia poate fi un factor de coeziune şi reorganizare a unei societăţi ce iese abia acum din zodia ideologiilor atee. Este un fapt că ceea ce învăţa Ion Creangă la şcoala lui este de neînţeles pentru elevul de azi. În numele cui am condamnat la uitare acel orizont de cunoaştere?
1. Ion Creangă, Amintiri din copilărie.
PETRE GURAN este doctor al École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) şi cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
