Pe aceeași temă
Richard Wurmbrand – o biografie
„Pot coexista creştinismul cu comunismul? Comunismul este suflarea morţii asupra religiei.“
Richard Wurmbrand, unul dintre cei mai mari predicatori creştini ai lumii, s-a născut la 24 martie 1909 într-o familie intelectuală de evrei din Bucureşti. Sunt patru fraţi la părinţi. Un timp, între anii 1915–1922, familia se stabileşte la Istanbul. La vârsta de 9 ani, Wurmbrand rămâne orfan de tată. Odată cu moartea tatălui, în 1919 a urmat falimentul. Se întorc la Bucureşti. Vor locui în cartierul Dudeşti, pe strada Olteni. Sunt foarte săraci.
Wurmbrand a avut o tinereţe furtunoasă, acţionând în politica de stânga şi lucrând ca stock-broker.
Ia parte la întruniri şi la difuzarea de manifeste, scrie în presa de partid. Vorbeşte din tinereţe 9 limbi, având o dotare intelectuală de excepţie. Între anii 1927–1929 urmează cursurile unei şcoli politice la Moscova. Se întoarce clandestin în ţară. Este urmărit de organele Siguranţei.
Este condamnat la trei ani de detenţie pentru „infracţiuni contra liniştii publice“. În proces este apărat de Lucreţiu Pătrăşcanu.
Avea 21 de ani. Stă închis la Doftana între anii 1930–1933, alături de membri marcanţi ai Partidului Comunist, precum Vasile Luca, Ştefan Foriş, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Constantin Doncea, Nicolae Petrescu. Are prilejul să le cunoască duplicitatea. În august 1933 este din nou condamnat, în lipsă, la 10 ani de către Consiliul de Război al Corpului 2 Armată pentru participare la grevele ceferiste de la Atelierele Griviţa. Dispare în timpul procesului, continuând să activeze ilegal.
Primeşte o nouă misiune din partea CC al PC: să se deplaseze la Timişoara, pentru a revigora organizaţia judeţeană din Deva. Primeşte aici o altă identitate.
În ianuarie 1934, după o urmărire spectaculoasă de către doi agenţi ai Siguranţei, Serghei Urbaciov şi Ovidiu Griffa, este arestat.
În închisoare, hotărăşte să se rupă de Partidul Comunist, o decizie pe care o luase deja în timpul detenţiei de la Doftana.
„Nu trădez muncitorimea, va mărturisi într-o lungă depoziţie scrisă. Dar am ferma convingere că aş trăda-o, dacă aş continua să o amăgesc cu teorii în care eu am crezut sincer, dar care Partidului Comunist îi servesc numai ca mască falsă pentru o activitate îndreptată în sensul cu totul potrivnic.“
Scapă de condamnare, dar este exclus din partid şi acuzat de deviaţie troţkistă.
Urmare a anilor de la Doftana, se îmbolnăveşte de tuberculoză. Traversează o depresie sufletească. Se internează într-un sanatoriu la Predeal. Colindă satele, se simte apropiat de cei umili. În atelierul de dulgherie al unui ţăran sas, Cristian Wölfkes, i se dă să citească o Biblie.
Pe măsură ce parcurge Noul Testament, Isus îi pare tot mai real, mai puternic. Aşa cum va declara mai târziu: „Biblia poate schimba din temelii un om, creând din el o făptură nouă“. Se converteşte la creştinism. Este botezat în martie 1935. Îşi converteşte şi soţia, pe Sabina, născută Öster. Simte un impuls irezistibil să ia lumea întreagă drept parohia sa, să-i creştineze pe atei. Despre acest fenomen al convertirii declara: „Wurmbrand cel vechi a murit şi a fost îngropat acum zece ani când a primit botezul. De atunci trăieşte un Wurmbrand nou, a cărui singură activitate a fost cea religioasă şi de ajutorare şi care a avut bucuria să vadă multe vieţi salvate prin credinţă“.
În anul 1941 este ordinat pastor lutheran. Mihai, singurul lui fiu, s-a născut în anul 1939. Continuă neînfricat, între anii 1945–1947, o muncă intensă, ilegală, de răspândire a Evangheliei.
A tipărit şi a organizat distribuţia unui milion de Biblii în limba rusă, pentru trupele sovietice care ocupaseră România.
În anul 1945 ia parte la un Congres al Cultelor. Invitatul de onoare, Petru Groza, noul prim-ministru al României, le cere celor 2.000 de ierarhi prezenţi să colaboreze cu regimul comunist. Într-o sală care-l ovaţionează pe Stalin, Richard Wurmbrand are curajul să ia cuvântul şi să spună că datoria slujitorilor lui Dumnezeu este de a-L sluji pe Isus, şi nu puterea trecătoare, pământeană.
I se ia microfonul şi este pus sub urmărire. În 29 februarie 1948, fiind sub protecţia diplomatică a Suediei, a fost răpit de pe stradă de agenţi ai guvernului comunist şi a dispărut fără urmă. Urmează infernul închisorilor de la Rahova, Jilava, Văcăreşti, Gherla, Malmaison, Craiova, Tg. Ocna. În închisoare i se dă un alt nume, Vasile Georgescu, pentru a nu fi găsit de Consiliul Mondial al Bisericilor, care se interesa de soarta lui.
În pregătire, pentru un aşa-zis proces, a fost ţinut timp de aproape 3 ani singur şi izolat şi supus multor torturi, fiind condamnat la 25 de ani de temniţă grea.
Stă în închisoare în două perioade: 1948–1956 şi 1958–1964. În ultimii ani de libertate îşi continuă activitatea misionară, fiind comparat cu Apostolul Pavel de după Cortina de Fier. Susţine cu toată fiinţa sa această biserică a tăcerii, prigonită şi interzisă de regimul comunist. La închisoarea din Gherla trăieşte momentul reeducării prin îndoctrinare comunistă. Zi şi noapte prin microfoane se auzea în celule:
„Comunismul este bun. Comunismul este bun.
Creştinismul a murit. De ce nu renunţi la el?
Ai tăi nu mai vor să te mai recunoască.
Nimeni nu mai crede în Hristos.
Renunţă şi tu!“
Rămâne credincios convingerilor lui. Celula îi devine altar şi aşa va reuşi să convertească la credinţă ofiţeri de rang înalt din fosta poliţie securistă. Soţia lui, Sabina, este arestată şi execută o detenţie grea la Jilava şi în lagărele de muncă forţată de la Canal. Mihai, fiul lor, rămâne singur în grija prietenilor.
În anul 1964, ca urmare a unei amnistii generale, guvernul comunist îl eliberează. Un an mai târziu, în 6 decembrie 1965, răscumpărat de două organizaţii creştine norvegiene cu suma de 10.000 de dolari, părăseşte, împreună cu familia, România.
Avea 57 de ani. Următorii 30 de ani de viaţă îi consacră misiunii creştine. A înfiinţat o organizaţie cu sedii în toată planeta, numită Vocea Martirilor, prin care i-a ajutat pe cei persecutaţi, a contribuit la trezirea spirituală a bisericilor creştine din Vest.
Scrie despre suferinţele îndurate în închisori. cărţile lui sunt adevărate best-sell-uri – Torturat pentru Hristos şi Cu Dumnezeu în subterană. Se bucură de o recunoaştere internaţională, fiind tradus în peste 80 de ţări. Este considerat un adevărat titan al credinţei.
Moare la 27 februarie 2001 în Statele Unite. Din cauza unei severe nevropatii a picioarelor, contractată în izolarea de la Rahova, când a fost obligat să stea în picioare ore interminabile, în ultimii 3 ani de viaţă rămâne ţintuit la pat.
Wurmbrand credea că o societate nu se poate schimba fără schimbarea inimilor, iar acest miracol îl poate face numai credinţa.
Pastorul german Hans Martin Braun despre Richard Wurmbrand
„Mărturia lui a fost marcantă şi autentică, venea din inima lui şi toţi ascultătorii de bună credinţă l-au crezut. Erau însă şi unii care nu voiau să ştie nimic despre aceste lucruri şi nu voiau să-şi modifice modul de a gândi. Ei mergeau cu spiritul vremii şi credeau despre comunism că ar fi ceva bun, că nu ar avea numai părţi rele. Ei admiteau că există şi unele laturi mai puţin bune, dar credeau că totuşi comunismul duce la ceva bun. Ei nu credeau că, în realitate, luptă să distrugă creştinismul.
În tezele lor, Marx şi Engels spun foarte clar că, în societatea comunistă, creştinismul nu trebuie încurajat, ci, dimpotrivă, distrus, anihilat.
Prin literatura lui, Richard Wurmbrand a luptat tocmai împotriva acestui fapt şi l-a împiedicat.
Richard Wurmbrand a fost consecvent în lupta sa împotriva comunismului. Aceasta a fost tema pe care Richard Wurmbrand a urmărit-o consecvent în scrierile sale: comunism şi creştinism. Le-a pus faţă în faţă şi tot ce a scris merge în această direcţie.
A scris şi literatură pentru zidire sufletească, pentru zidirea şi întărirea sufletelor creştineşti. El cunoştea o sumedenie de întâmplări pe care le-a povestit în cărţile sale, întâmplări prin care i-a convins pe cititori.
Literatura lui Richard Wurmbrand a jucat un rol hotărâtor în lumea creştină pe întreg pământul.“
Documentare despre Richard Wurmbrand
Pastorul şi Să învingi prin iubire sunt titlurile a două DVD-uri care conţin documentare despre Richard Wurmbrand, apărute sub egida Forumului Civic Creştin. Realizate de Lucia Hossu Longin, documentarele acoperă atât latura biografică a omului Richard Wurmbrand, cât şi misiunea sa spirituală.
Pastorul este axat pe prezentarea fascinantei biografii a lui Richard Wurmbrand, începând cu copilăria şi tinereţea furtunoasă, cu perioada de comunism militant şi dezamăgirea cruntă în privinţa idealurilor politice, urmată de îmbrăţişarea credinţei şi a căii pastorale.
Arestarea şi anii grei de temniţă ocupă cea mai mare parte a filmului. Prin imagini de arhivă şi declaraţii ale camarazilor de suferinţă (Gheorghe Calciu Dumitreasa, Tertulian Langa ş.a.) este prezentat calvarul concentraţionar pe care pastorul Richard Wurmbrand l-a înfruntat cu demnitate şi credinţă. Deosebit de emoţionante sunt cadrele în care supravieţuitorii închisorilor comuniste vizitează Fortul Jilava şi Memorialul de la Sighet. Interviurile cu membrii familiei (soţia Sabina, la rândul ei arestată de autorităţile comuniste, şi fiul Mihai) şi evocarea realizată de profesorul Ioan Panican vin să întregească portretul lui Richard Wurmbrand.
Să învingi prin iubire prezintă istoria şi activitatea Vocii Martirilor, organizaţia iniţiată în America de familia Wurmbrand pentru a-i ajuta pe creştinii persecutaţi de regimurile comuniste. Documentarul cuprinde un dialog cu Mihai Wurmbrand, care povesteşte episoade din viaţa tatălui său, începând cu arestarea şi confiscarea averii şi trecând prin avertismentele FBI, conform cărora comuniştii intenţionau să-l omoare în exil. De asemenea, este intervievat şi Tom White, actualul lider al Vocii Martirilor, care vorbeşte despre exemplul pe care l-a dat Richard Wurmbrand în rândul celor dornici să-i sprijine pe credincioşii din ţările comuniste din întreaga lume, fiind supranumit „omul care a reuşit să străpungă Cortina de Fier cu Evanghelia“. (R.B.)
Wurmbrand a devenit „Obiectivul Ashaver“
Wurmbrand a părăsit România la vârsta de 57 de ani. Toată viaţa lui, convertirea, închisorile, fraţii de suferinţă erau aici, în ţara subjugată.
„În adâncul inimii mele – mărturisea pastorul –, mi-ar plăcea să cultiv frumuseţea propriei mele vieţi şi să nu mă implic într-un război uriaş ca acesta. Mi-ar plăcea atât de mult să mă retrag undeva în linişte şi să mă odihnesc. Dar nu este posibil.
Comunismul e la uşă. Eu trebuie să duc acest război, deşi este foarte periculos pentru mine, personal.“
După mărturia din Senatul American, Securitatea (Direcţia de Informaţii Externe) îi deschide în 1967 un nou dosar de urmărire informativă, sub numele de Ashaver. Dosarul conţine 9 volume cu 2.232 de file şi era destinat contracarării activităţii sale duşmănoase.
De altfel, din ţară, Richard Wurmbrand şi soţia sa, Sabina, fuseseră urmăriţi informativ, sub diferite nume, fie obiectivul Valter, Vâlcu sau Olteanu, în funcţie de ce Direcţie a Securităţii se ocupa de el, fie Sabina, obiectivul Lutherana.
Erau supravegheaţi operativ, corespondenţa le era interceptată, nenumăraţi agenţi erau dirijaţi pe lângă ei pentru a le stabili legăturile în cadrul dizidenţei baptiste şi penticostale, la domiciliu aveau instalate I.C.O. cu scopul de a adânci informaţiile.
Nume cunoscute azi din sistemul represiv, ca loc. col. Nicolae Pleşiţă sau col. Emil Macri, semnează aceste măsuri şi, într-o notă din 30 noiembrie 1964 (la puţin timp după eliberare), era dispusă arestarea lor prin prindere în flagrant delict, acţiune aprobată de către Ministerul Afacerilor Interne – generalul col. Alexandru Drăghici.
Înainte de a pleca din ţară, chemat de Securitate, lui Wurmbrand i se pusese în vedere: „Mergi în Vest şi predică-L pe Hristos cât de mult vrei. Dar nu te atinge de noi. Să nu care cumva să spui un cuvânt împotriva noastră“.
Timp de 3 decenii, Wurmbrand străbate planeta, în turnee misionare, sub deviza: „Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei!“. Este o voce mărturisitoare ca a lui Sojeniţîn. În Europa, în Columbia, în Peru, în Bolivia, în India, în Noua Zeelandă, în Australia şi în Africa, în ţările nordice, peste tot în lume, prezenţa lui pare astăzi imposibil de realizat în dimensiunea ei, de-a dreptul halucinantă.
Şi totuşi, Richard şi Sabina duc mesajul lor în marile şi micile comunităţi creştine. Securitatea, prin UM 0920 – sediul central al DIE – fabrica materiale compromiţătoare. Împotriva lor se pregătesc atentate.
În Dosarul Ashaver regăsim nenumărate telegrame fulger, agenţi pregătiţi contrainformativ, zboruri Tarom organizate doar cu scopul de a combate, a compromite, a demasca public misiunea şi influenţa lui Wurmbrand.
Întreg itinerariul străbătut de pastor este urmărit de mii de agenţi ai Securităţii.
Ca să poţi înţelege limbajul codificat al documentelor de arhivă ar trebui să ştii că fiecare ţară sau localitate aveau un nume conspirat. Spre exemplu: SUA se numea Galaxia, Africa – Chirnogi, Franţa – Ghimeş, Santiago de Chile – Şendreni.
Sediile centrale ale DIE erau botezate universităţi, ofiţerii – cercetători, ambasadele române – tipografii, iar rezidenţele – lectorate.
Într-o telegramă strict secretă – de importanţă deosebită – din 28 martie 1977, se menţionează: „Consiliul Pastoral din Şendreni, care grupează elementele cele mai reacţionare din sânul bisericii, a invitat pe R. Wurmbrand să ţină o serie de conferinţe despre torturile suferite în perioada cât a fost deţinut în România (...). În cazul în care există un plan de demascare a acestuia, rugăm să ne comunicaţi unele date compromiţătoare care ar putea fi făcute cunoscute unor relaţii din rândul ziariştilor locali“.
„Ceea ce m-a ajutat să supravieţuiesc în închisorile comuniste, unde atâţia mureau în jurul meu, a fost speranţa de a fi într-o zi liber, pentru a putea avertiza ţările vestice de pericolul ameninţător al comunismului. Acest lucru am încercat să-l fac în contactele mele cu reprezentanţi ai bisericilor vestice. Ceea ce am întâlnit însă au fost duşmănie şi indiferenţă, chiar complicitate cu comuniştii.“
Avertizările lui Wurmbrand au fost ignorate. A fost privit ca un „tulburător al păcii“. Dar el se simţea dator milioanelor de captivi din închisorile comuniste, din lagărele de muncă forţată şi din statele comuniste unde atmosfera era încă apăsătoare. Se simţea dator să vorbească.
Din „analele pătimirii“
Direct, nu am avut nicicând ocazia de a-l cunoaşte. Am stat însă în „camere“ vecine la închisoarea din Gherla, unde reputaţia de rezistent a pastorului Wurmbrand îi asigura un interes real din partea noilor veniţi. El se afla, după cei opt ani din prima condamnare, într-o nouă fază, printre „greii“ recluziunii politice, amestecaţi din când în când, după criterii neştiute, cu masa cenuşie a „contrarevoluţionarilor“, cei pe dosarul cărora de însoţire prin Gulag scria CR.
Personal, ajunsesem acolo după un ocol prin Iaşi, Jilava, Insula Brăilei, în al patrulea an din zece alocaţi de Tribunalul Militar din Iaşi. Auzisem câte ceva despre Wurmbrand, elemente de biografie aporetică, dominate însă de impresia unanimă că era o figură aparte, de militant creştin, care nu ezita să-şi proclame crezul şi între zidurile închisorii.
Noua fază carcerală a început pentru rebarbativul pastor la 15 ianuarie 1959, pe când eu mă aflam la Jilava, închis de aproape un an şi în căutare de echilibru lăuntric, după lunile de anchetă, mascarada procesului şi o toamnă apăsătoare la penitenciarul din Iaşi. A doua toamnă mi-a fost hărăzită în „fortul nr. 13“, cum era cunoscută de lume faimoasa închisoare de lângă Capitală.
A treia am petrecut-o în lagărul de muncă de la Salcia, iar a patra la Gherla, unde faima de rezistent a pastorului Wurmbrand se instalase deja, răspândindu-se prin oameni şi prin sistemele specifice de comunicare între spaţiile abil izolate ale închisorii. Faptul că în acelaşi timp fuseseră închişi preoţi, predicatori, „ostaşi ai Domnului“, simpli enoriaşi implicaţi deschis în viaţa Bisericii a înlesnit, desigur, extensia faimei lui Wurmbrand.
Nu l-am întâlnit, personal, însă un timp am stat, cum spuneam, în camere vecine, iar un coleg de suferinţă, mai abil, îşi asumase riscul de a comunica prin zid cu ceilalţi, inclusiv cu pastorul Wurmbrand, pomenit adesea de baptişti, creştini după Evanghelie, penticostali, după cum se întâmplase a-i întretăia paşii la un moment dat. Cel mai insistent şi cu reală simpatie îl evoca un erudit coreligionar din părţile Aradului, Vasile Moisescu, ale cărui comentarii „ezoterice“ pe seama Bibliei stârneau destule controverse peste tot.
A venit o dată şi să mă vadă la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, unde funcţionam de la un timp ca bibliograf, ocazie de a evoca fulgurant şi amintirea pastorului, ajuns deja în „lumea liberă“, unde militantismul său religios se manifesta acum în voie. Uneori l-am ascultat eu însumi, făcând comentarii la un post de radio, în alte dăţi s-au transmis, pe aceeaşi cale, ştiri despre iniţiativele lui pastorale şi mai cu seamă despre unele cărţi publicate, traduse, răspândite peste tot.
Deţin de la regretatul profesor Traian Gheorghiu, dramaturg şi memorialist, care mi-a fost coleg de birou la amintita bibliotecă, unele amănunte despre Wurmbrand, cu care fusese în penitenciarul-spital din Târgu-Ocna. Ele întăresc impresia că acolo, în acel amestec schimbător de bolnavi suferind de tuberculoză şi presaţi cu toate astea să-şi abjure credinţele (politice, religioase, morale etc.), s-a ajuns la un moment de armonie multiconfesională şi ideologică, de adevărată comuniune.Nici un alt mediu nu e
poate mai prielnic ecumenismului decât închisoarea, ne asigură pastorul însuşi, alături de alţi analişti mărturisitori, între care Sergiu Grossu, N. Steinhardt, Nicole Valéry se cuvin amintiţi numaidecât. „Nu de la străini vin, ci de la ai mei din închisoare la ai mei de acasă“, exclamă undeva memorialistul, abia întors de acolo, aruncând o punte inefabilă între mediile respective, aparent fără legătură.
Cu atât mai mult se justifica apropierea confesională, ajunsă uneori destul de departe, în spiritul invocat pe atunci (1963) şi de suveranul Pontif, pe linia unei reconcilieri a „fraţilor dezbinaţi“. Poate că, spiritual, lucrul cel mai de seamă din experienţa recluziunii este tocmai acest impuls confratern, pe care unii l-au pierdut în timp, însă căruia pastorul Wurmbrand i-a rămas fidel până la capăt. Demersurile pastorale, ca şi scrierile sale, constituie dovezi ineluctabile cu privire la această atitudine, iar pentru posteritate o sursă de inspiraţie şi un îndemn. Singur s-a definit, prin operă, ca un mesianic spiritualist, al cărui discurs se întemeia pe jertfa cristică, pe mesajul evanghelic. A propovăduit mereu, cu o tărie ce venea parcă de „dincolo“, acel mesaj, inima lui fiind, cum şi spune undeva, „inundată de dragoste şi bucurie“. Suferinţa îndurată, sub multiple dictaturi, i-a fost o sursă continuă de tărie, aparenta anihilare socială era în fond o biruinţă a spiritului său ardent.
Cărţile publicate de-a lungul anilor, pline de râvnă creştină, constituie o mărturie dintre cele mai tulburătoare, de o consecvenţă fără cusur, o exegeză biblică în care autorul pune în valoare, subtil, propria experienţă, desluşită în spirit evanghelic. Convins că „observatorul face parte din realitatea observată“ şi că „frumuseţea se află în ochii celui care priveşte“, el a ştiut să facă din propria viaţă o pildă pentru cei din jur, una ale cărei ecouri se pot identifica peste tot, oriunde l-au purtat paşii, într-o existenţă plină de vicisitudini.
Cu Dumnezeu în subterană, cartea de memorii în care îşi evocă biografia dinaintea exilului, defineşte un tip de angajament spiritual, analog celui pe care cunoscătorii îl atribuie creştinismului eroic, cel trăit în catacombe, capabil de jertfa supremă, prin identificarea cu marele model. Timpul de recluziune silnică, lung şi penibil, l-a făcut să descopere bucuria în suferinţă, fericirea posibilă – la acest nivel – şi după gratii. Se poate înţelege de ce, părăsind închisoarea, avea sentimentul „unui om care coboară de pe vârful muntelui, de unde cuprinsese până departe cu privirea pacea şi frumuseţea unui întreg ţinut, ca să revină în câmpie“.
Precum se vede, scrisul său atestă şi calităţi literare la fel de pregnante, făcând din memorialist un scriitor demn de stimă, unul căruia istoria domeniului îi va găsi, poate, un loc onorabil. Oricum, memorialistica recluziunii silnice şi aceea a misionarismului creştin nu s-ar putea lipsi de textele sale fără a se priva de achiziţii importante.
Cărţile neobositului militant vorbesc anume de suferinţă şi bucurie, ca elemente solidare, pledând pentru asumarea suferinţei în spirit creştin, dar seria Analele pătimirii, scoasă după schimbarea de regim, a pus-o clar sub semnul memoriei active, al transfigurării suferinţei în bucurie fără umbră.
Alexandru Zub
Dincoace şi dincolo de Cortina de Fier
Pastorul Richard Wurmbrand este una dintre personalităţile care şi-au pus viaţa la dispoziţia semenilor, asumându-şi riscul de a suferi închisoarea, boala şi, în cele din urmă, exilul. Caracterul puternic l-a ajutat să învingă tragediile prin care a trecut şi să le transforme în tot atâtea victorii. După ce, în prima tinereţe, a încercat experienţa comunistă, descoperirea credinţei în Isus Hristos i-a arătat sensul existenţei creştine şi deşertăciunea devastatoare a necredinţei.
Firea vulcanică şi constructivă l-a antrenat în gesturi şi acţiuni puternic contestatoare, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva comunismului identificat cu ateismul. A împărţit Biblii ostaşilor Armatei Roşii în timpul ocupaţiei sovietice. A protestat în 1948, în timpul unei conferinţe generale a cultelor din România, împotriva falsului ecumenism şi a ipocriziei guvernului comunist, care încerca să-şi subordoneze slujitorii bisericilor şi să-i transforme pe credincioşi în unelte inconştiente ale ateismului de stat. Şi-a manifestat public dezacordul cu practicile comuniste şi, în cele din urmă, a fost arestat şi condamnat în două rânduri, în 1948 şi 1959, acuzat întâi de „uneltire contra ordinii de stat“, apoi de „activitate intensă contra clasei muncitoare“.
După 14 ani de închisoare a reuşit să emigreze în Occident, împreună cu soţia şi fiul (după ce Sabina Wurmbrand suferise ea însăşi încarcerarea şi munca forţată).
Ajuns în Occident, pastorul Wurmbrand abia că îşi începea lupta împotriva comunismului, de astă dată în condiţiile libertăţii depline. O libertate care putea fi folosită de oricine, în orice direcţie, fără nicio răspundere. Cu temperamentul unui „Pavel al Cortinei de Fier“ (cum l-a numit cineva), uneori cu duhul blândeţii, alteori cu vehemenţă, i-a pus la stâlpul infamiei pe ateii îmbrăcaţi în haine de pacifişti şi de adepţi ai „coexistenţei paşnice între sisteme“, demascându-le ipocrizia şi, în acelaşi timp, luptând pentru drepturile creştinilor rămaşi sub opresiunea comunistă. Tuturor celor care încercau să-l denigreze şi să i se opună le arăta cicatricile care-i brăzdau trupul, din timpul anchetelor şi torturii.
A devenit un personaj legendar şi un autor de cărţi cu tiraje uriaşe, care – toate – propovăduiau credinţa creştină şi Evanghelia dreptăţii. El este cel care a făcut cunoscută şi recunoscută în Statele Unite şi în lumea întreagă intensitatea represiunii comuniste din România, argumentând-o cu propriul destin.
La Memorialul Sighet, figura lui Richard Wurmbrand ocupă un loc meritat în sala dedicată martirilor. Prezent în sala Represiunea împotriva Bisericii, portretul său priveşte cu solidaritate creştină spre slujitorii altarelor care i-au fost alături în anii lungi de închisoare şi care îi sunt şi azi alături în amintire. Cei mai mulţi dintre ei au murit, dar pentru vizitatorii muzeului reprezintă exemple vii ale jertfei creştine.
Vizitele tot mai numeroase, mai ales ale tinerilor, sunt o promisiune că memoria lor va fi celebrată mult în timp. Conferinţele, prezentările de cărţi şi de filme – cum au fost cele din 2005, făcute de Mihai Wurmbrand sub egida fundaţiei Vocea Martirilor şi a Forumului Civic Creştin – sunt momente de încărcătură şi adeziune spirituală sau – de ce nu? – o garanţie că exemplul luptătorilor pentru libertate creştină este nu numai asigurat, ci şi transformat într-un model capabil să funcţioneze în viitoarele generaţii.
Romulus Rusan
Sabina Wurmbrand – Lutherana
E bine să ne amintim cine a fost Sabina Wurmbrand, soţia pastorului – nume de obiectiv Lutherana.
S-a căsătorit la 21 de ani cu Richard. Erau amândoi orfani, aveau vederi liberale şi chiar erau îndepărtaţi de religia poporului lor. In 1935 are loc convertirea lui Richard la creştinism şi, la scurt timp, a soţiei sale. Din iubire s-a creştinat Sabina.
Se naşte primul şi unicul copil, Mihai, 4 ani mai târziu. Puţin timp s-au bucurat de fericirea de a fi împreună. A urmat supliciul. Răpit de pe stradă, Wurmbrand dispare fără urmă. Sabina îl caută ore, săptămâni, luni. Exista un oficiu de informaţii pentru familiile celor arestaţi. Pe clădire trona un afiş mare: „Vom fi necruţători faţă de duşmanul de clasă“.
În fiecare zi, Sabina îl aştepta cu masa pusă. A ajuns într-un târziu, prin ambasadorul suedez, la ministrul de Externe, Ana Pauker. Ea le-a declarat că, probabil, Wurmbrand ar fi fugit în Danemarca. Aceeaşi variantă a repetat-o şi Petru Groza. Mai mult, Ana Pauker i-a spus că, dacă va putea dovedi că el se află în închisorile noastre, îl va elibera. În foaia penală matricolă a celui închis se menţionează: „Numele: Vasile Georgescu, Porecla (?!): Richard Wurmbrand“. Iată misterul neidentificării deţinutului politic Wurmbrand.
Sabina a primit, totuşi, printr-un temnicer, un mesaj de la Richard. Ambasadorul Suediei le-a comunicat lui Groza şi Anei Pauker că Wurmbrand e întemniţat. A fost declarat persona non grata şi rechemat în ţara sa.
Ce s-a întâmplat cu Sabina şi cu fiul ei? Sabina nu avea drept de muncă, nu beneficia de cartela alimentară, casa i-a fost devastată, dar autorităţile continuau să nege că bărbatul ei ar fi în închisoare. Mulţi concetăţeni dispăreau în noapte. Într-una din zilele lui august, Sabina este arestată. Avea 36 de ani.
Pretextul arestării? Ar fi deţinut arme în casă. Sabina le-a arătat securiştilor o Biblie şi a spus că aceea e singura ei armă. Urmează o condamnare de 3 ani, executată în cele mai grele închisori: Jilava, Canal, Târgşor.
Aş vrea să mărturisesc că, înainte de a începe Memorialul Durerii în 1991, nu ştiam ce profunzimi are cuvântul „suferinţă“. Trăisem, într-adevăr, ultimul deceniu Ceauşescu în frig, în foame, în lumini stinse noaptea, în minciună, într-un imens trucaj ce constituia viaţa noastră de zi cu zi. Dar nu am întrezărit niciodată, la asemenea dimensiuni, în afară, evident, de literatură, că în România există durere, oroare, asasinate în închisori. N-am ştiut despre Babu Ursu – ing. Gheorghe Ursu –, ucis la Rahova, despre anchetele groaznice ale luptătorilor braşoveni, despre Liviu Babeş, schiorul care-şi dăduse foc pe o pârtie, la Braşov, pentru a clama libertatea, n-am ştiut de supravegherea şi teroarea exercitate asupra doamnei Doinea Cornea. Am avut putinţa după 1989 să aud mii de asemenea confesiuni. Şi să înţeleg că există într-adevăr un trup martirizat al ţării mele – cel din închisori şi cel din afară. Am trăit într-o adevărată ignoranţă, devenită politică de stat în România. Ne-am consumat tinereţea alergând după tacâmuri de pui şi noaptea, la lumina lumânărilor, citind cărţi, ascultând Europa Liberă, vizionând filme interzise, ca o evadare din marasmul existenţial.
Am fost la Fortul 13 Jilava, în vizită cu colegii noştri americani şi cu Mihai Wurmbrand. M-am întrebat: unde să fi fost deţinute cele 200 de „politice“ ale anului 1950? Nimeni nu ştia că în cumplita Jilavă, la 6 metri în subteran, au fost încarcerate, pe lângă cei 3.000 de bărbaţi, sute de femei. Spaţiul concentraţionar era alocat doar pentru 600 de persoane.
Sabina era printre ele. Oriunde îţi întorceai privirea, spune ea, nu vedeai sub pământ decât braţe scheletice, picioare rupte, piepturi căzute şi răni deschise. Părea o temniţă medievală. În această fortăreaţă se auzeau dimineaţa rugăciunile călugăriţelor care plăteau gestul lor îndrăzneţ cu legarea mâinilor în cătuşe şi izolarea. Sabina le vorbea din Biblie şi deseori celula vibra de plânsete, bocete şi suspinele femeilor. Acolo şi-a început soţia pastorului primele încercări de a predica. Uneori a fost nevoie de rugăciune. Pentru acele femei care înnebuniseră sub tortură. Sabina încerca să le câştige inimile pentru Dumnezeu. Şi poate să preîntâmpine eventualele sinucideri.
În anul 1966, soţii Wurmbrand ajung la Senatul American pentru a spune lumii libere că vorbesc în numele acelor eroi şi martiri ai credinţei care nu mai pot vorbi.
Sabina a plâns tot timpul depoziţiei. Lacrimile ei, îi mărturisise Richard, au făcut o impresie mai puternică asupra celor prezenţi decât cuvintele lui. Lacrimile pot face adesea să se prăbuşească chiar şi zidurile cele mai întărite. Presa americană scria: Am fost loviţi de un uragan numit Wurmbrand. Şi cum uraganul nu poate fi oprit, nici Sabina nu l-a putut opri pe Richard.
Nu l-a oprit, l-a urmat. Trei decenii, pe toate meridianele pământului, Sabina şi-a însoţit bărbatul, pregătind curierii Misiunii Vocea Martirilor pentru a putea pătrunde în ţările comuniste şi a sluji biserica subterană, depunând mărturie peste tot în apărarea celor persecutaţi.
Cu acelaşi curaj ca al bărbatului ei. Rareori mi-a fost dat să aud în Memorialul Durerii o declaraţie mai tulburătoare ca aceea pe care Sabina a făcut-o publică. Ea I-a mulţumit lui Dumnezeu că a fost victimă, şi nu călău, prigonită, şi nu prigonitor. Vai de cei sortiţi să bată, să frângă oase, să chinuie suflete.
Perechea lor, aşa cum îi găsim în ultimele imagini, femeia, Sabina – jumătate din statura bărbatului, Richard, este pentru mine o imagine aproape mitică. A iubirii creştine sublime care poate da pământenilor puteri asemenea Creatorului.
După 45 de ani de derivă totalitară, România are nevoie de moştenirea spirituală Wurmbrand, de învăţăturile şi de avertismentelor lui. De Biblii. De credinţă. De Dumnezeu.
Sabina m-a învăţat, ca şi Elisabeta Rizea, Maria Cenuşă, Adriana Georgescu, Maria Plop Arnăuţoiu, Colette Grosu, ce este adevărata suferinţă. Uraganul m-a lovit şi pe mine.
Lucia Hossu Lungin
6 mai 1966: Audierea lui Richard Wurmbrand în Senatul American
America – ultimul baraj
La câteva zile după sosirea în America, în aprilie 1966, Richard Wurmbrand ia parte şi vorbeşte la un miting public în Bryn Mawr War Memorial Park, în Philadelphia, unde declară că este doctor în comunism, pentru că i-a cunoscut metodele violente. Îşi dă jos cămaşa, expunându-şi urmele, cicatricele (peste 18 la număr) care îi acopereau trupul. Urme de fier, de foc, de cuţit, de cătuşe, de tot ce îndurase.
În întreaga Americă, în Europa şi în Asia se publică mesajul acestui inedit pastor venit din Estul Europei, socotind că el a produs un adevărat uragan, prin ceea ce a mărturisit.
În acel an, Occidentul nu era pregătit pentru un mesaj precum acela pe care urma să-l prezinte la audieri reverendul român, după cei 14 ani de închisoare şi persecuţii.
Comisia de Investigare a Administraţiei Securităţii Interne s-a întocmit în sediul vechi al Senatului Statelor Unite la 6 mai 1966.
Preşedinte: Thomas J. Dodd.
Sunt prezenţi examinatori, analişti de investigaţie, consilieri, jurnalişti. Ce le poate spune un refugiat din România? În sală a intrat un om fără documente, slăbit, îmbătrânit înainte de vreme. Nu are acte şi dovezi cu sine. Propriul lui trup, urmele adânci ale rănilor stau mărturie torturilor prin care a trecut în închisorile din România. Cele 18 cicatrice sunt acreditările prin care Wurmbrand spunea că este doctor în comunism.
„Ani de zile, a mărturisit pastorul, nu am văzut soarele, lumea, florile, zăpada, stelele, niciun om în afară de anchetatorul care mă bătea, dar pot să spun că am văzut cerul deschis. L-am văzut pe Isus Hristos, am văzut îngerii şi am fost fericit acolo.“
Prestigiosul ziar britanic The Guardian apreciază că, prin depoziţia sa, Wurmbrand a schimbat pentru totdeauna percepţia creştinismului occidental asupra comunismului.
Lumea liberă avea să afle cum societatea utopică de tip comunist din Estul Europei, aşa cum o credeau americanii, prigonise milioane de oameni şi îi condamnase la temniţă şi moarte.
„Nu credeţi cuvintele linguşitoare după care comunismul este doar o filosofie a societăţii. Ca unul care a trebuit să-l suporte ani de zile, pot să vă asigur că este vorba nu de filosofie, ci de crimă organizată.“
Comisia de Audieri a Senatului cere să vadă cicatricile. Wurmbrand îşi dă jos cămaşa. Se expune.
„– Priviţi aici, aici, aici. Priviţi şi aici. Aşa este pe tot corpul.
– Cum aţi dobândit urma din spatele urechii?
– Aici mi-au pus cuţitul şi au spus: dă declaraţie acuzatoare la adresa episcopilor tăi şi a celorlalţi pastori. Dai sau nu dai? Şi m-au tăiat. E adevărat că n-au tăiat atât de adânc.“
Din nou, Comisia cere detalii.
„– Rănile sunt făcute de cuţit?
– Foloseau tot felul de mijloace de tortură. Te băteau până îţi rupeau oasele. Aveau şi fierul înroşit în foc, cuţitul, lanţurile de 25 de kilograme.“
Pastorul a precizat că nu se laudă cu aceste semne. El vrea să arate doar trupul torturat al ţării sale, al patriei tatălui său, al bisericii sale care făcea apel, astfel, la creştinii americani şi la oamenii liberi din America să se gândească la trupul nostru torturat. Şi nu le cere să-i ajute. Îi roagă un singur lucru. Să nu-i ajute pe asupritorii lor, să nu-i laude. Nu poţi fi creştin şi să-i lauzi pe cei ce susţin comunismul. Dacă vreodată se vor tipări actele martirice ale secolului al XX-lea, ele vor include şi această mărturie. Rostit înaintea lui Soljeniţîn, avertismentul lui Wurmbrand încearcă să trezească lumea liberă.
„Milioane de oameni şi-au pus nădejdea în Statele Unite. Ele sunt astăzi ultimul baraj care ţine talazurile sălbatice şi năvalnice ale comunismului militant. Dacă cedează, nu mai există alt baraj. De aceea, America a rămas ultima speranţă a milioane de oameni înrobiţi. America este ultimul refugiu.“
Stenogramele audierii lui Wurmbrand, tipărite imediat într-o broşură, au constituit timp de trei ani cel mai căutat şi vândut document emis de Administraţia Americană.
Vocea Martirilor
Stabilită în Statele Unite ale Americii, familia Wurmbrand a iniţiat Misiunea Creştină pentru Lumea Comunistă (1967), actuala Vocea Martirilor, o organizaţie pentru întreaga lume, având ca scop să-i ajute pe creştinii persecutaţi de regimurile comuniste.
Misiunea are ramuri în 35 de ţări din lumea liberă. După căderea comunismului în Rusia, Misiunea a avut o deschidere specială spre ţările arabe. Vorbind personal în unele ţări, pastorul Wurmbrand a atras atenţia Occidentului asupra cauzei fraţilor lor creştini uitaţi. Mesajul lui permanent a fost: „Urâţi sistemele rele, dar iubiţi-i pe persecutori şi încercaţi să-i câştigaţi pentru Christos“. În clipa de faţă, avertiza Wurmbrand după anul 1989, în lume, în China, în ţările arabe, în Africa există mii de creştini prigoniţi cu aceaşi cruzime cu care au fost prigoniţi creştinii după răstignirea şi învierea lui Isus.
Misiunea Vocea Martirilor îi ajută material şi moral, îi susţine. Activiştii ei înfruntă situaţii incredibile. Erau anii ’70–’80. Tom White, actualul director al Misiunii, a fost arestat şi condamnat în Cuba comunistă.
În Vietnam, după ce un creştin a fost executat, autorităţile vin la familia victimei cu facturi şi o obligă să plătească: pentru glonţul ucigaş, pentru sicriu, pentru salariul preşedintelui tribunalului care l-a condamnat, pentru salariul procurorului care l-a acuzat.
Asemenea grozăvii există, neştiute, în lumea de astăzi. Şi, cu toate acestea, biserica creşte şi acolo, trăieşte. Este subterană, ascunsă, oamenii nu se lasă speriaţi. Biblia pătrunde peste tot, adeseori sub ameninţarea morţii, s-au instalat tipografii în peşterile din munţi.
În Arabia Saudită, în Kuweit, Misiunea a trimis mii de Biblii, ajutoare. Dacă un musulman trece la creştinism, i se taie o mână. E adus în faţa moscheii, pus să abjure şi, dacă nu vrea, este supus martiriului. În Iran, creştinii au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi îngropaţi în zăpadă, lăsaţi acolo până când au îngheţat.
Adevărul nu poate fi rostit până la sfârşit, amintea Wurmbrand, teroarea practicată în închisori şi în lagăre împotriva creştinilor nu poate fi povestită până la capăt. Oamenii nu ar mai putea dormi.
A fi torturat nu era cel mai rău. Copii creştini au fost siliţi să-şi denunţe părinţii şi să raporteze dacă ar fi spus ceva împotriva comunismului sau pentru Dumnezeu. „Ascultaţi emisiunile de radio din China. Acolo veţi auzi copii care au cerut pedeapsa cu moartea pentru părinţii lor.“ Tovarăşii chinezi i-au interzis pe Shakespeare şi Beethoven. Generaţiilor tinere din lumea liberă Misiunea le cerea să nu cadă în somnul fatal, să nu uite de lupta dintre creştinism şi comunism.
„Unii îmi spun să predic Evanghelia curată! Acest îndemn îmi aminteşte că Securitatea îmi cerea la fel, să-L predic pe Hristos, dar să nu spun nimic despre comunism.
Păcatului trebuie să i se spună pe nume. Comunismul este astăzi cel mai periculos păcat în lume. Orice Evanghelie care nu-l denunţă nu este Evanghelia curată.“
Richard Wurmbrand, aniversat la Ateneul Român
„Mulţi cred că sunt un om mare pentru că am suferit mult şi am scris multe cărţi. Dar nu este adevărat. Sunt un creştin obişnuit care a trăit în împrejurări foarte neobişnuite.“
La 24 martie 2009, la Ateneul din Bucureşti, peste o mie de oameni „de pe cinci continente“ l-au comemorat pe pastorul lutheran Richard Wurmbrand, care a petrecut 14 ani în închisorile comuniste şi care şi-a dedicat întreaga sa viaţă misiunii de a-i aduce pe oameni mai aproape de Hristos.
Pentru câteva ceasuri, Ateneul Român s-a transformat într-un spaţiu al reculegerii, al îndemnului la luptă, o casă de rugăciune pentru toţi credincioşii.
În cuvintele părintelui Panican, gazda evenimentului, „a fost o seară de har, o seară de sărbătoare sfântă, o seară de aducere aminte în care nu s-a înălţat numele omului, ci a fost înălţat numele Domnului“.
Evenimentul a recompus momentele esenţiale ale vieţii pastorului Richard Wurmbrand. Viaţa şi faptele sale au fost evocate de personalităţi precum Lucia Hossu Longin, Matei şi Ioan Boilă, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa sau Tertulian Langa.
Pastorul a urmat o viaţă dedicată sprijinirii creştinilor prigoniţi şi propovăduirii iertării. Căci, după cum spunea el, „o floare pe care o zdrobeşti cu picioarele te răsplăteşte cu parfum“. Urmând calea Domnului, a avut puterea deopotrivă, să îi iubească şi să îi ierte pe vrăjmaşii săi. Revenit în 1990 în ţară, după 25 de ani de exil forţat, a sărutat pământul românesc şi a pus flori pe mormintele torţionarilor săi. A pus câte o floare şi pe mormântul dictatorului Ceauşescu şi al soţiei sale. În 2006, a fost recunoscut printre primele 10 personalităţi ale campaniei iniţiate de TVR – Mari Români.
A scris peste 20 de cărţi despre suferinţele şi patimile creştinilor persecutaţi în lumea totalitară, despre biruinţa credinţei creştine. Destinul său ne arată că „suferinţele sale s-au datorat asaltului unei lumi păcătoase şi diabolice împotriva societăţilor creştine şi a credinţei“, consideră Matei Boilă. Revelator este un episod din închisoare, când pastorului Wurmbrand, aflat după 3 ani de izolare într-o stare de sănătate precară, i s-a spus: „Noi nu suntem ucigaşi, ca naziştii. Noi vrem ca voi să trăiţi şi să suferiţi“.
Tertulian Langa, care a pătimit şi el 16 ani în temniţele comuniste, a evocat primul moment în care l-a întâlnit pe pastorul Wurmbrand: „A venit ca un om din Apocalipsă. Era un om desfigurat de foame şi suferinţă. M-a impresionat expresia pe care el o dădea suferinţei. Talentul său consta în simplitatea exprimării celor mai ameţitoare adevăruri, încât îţi făcea impresia că tot ce spunea e al tău. Nu te punea la efort să înţelegi gândirea lui, ci ţi-o făcea să fie a ta. Îţi comunica adevărul pe care îl trăia el, dar în cuvinte atât de simple, încât nu ţi-l punea departe, ci îţi vorbea din interior“. Şi părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa îşi aminteşte despre pastorul Wurmbrand că „avea un intelect foarte subtil şi o credinţă foarte puternică. Spre deosebire de intelectuali care au dubii, pastorul nu avea niciun dubiu. El şi credea, şi înţelegea, avea mintea cotropită de credinţă“.
Prezent la sărbătoarea de la Ateneu, Tom White, liderul Vocii Martirilor din SUA, şi-a exprimat speranţa că spiritul lui Richard Wurmbrand dăinuie în cei care îi urmează exemplul.
Moştenirea lui Richard Wurmbrand înseamnă nenumărate lecţii de iertare şi sacrificiu pe care le-a dat de-a lungul vieţii. De altfel, mesajul fiului său, Mihai Wurmbrand, este edificator: „Vreau să fiu sigur că vom pleca cu o lecţie învăţată, dincolo de persoana lui Richard Wurmbrand. Aş vrea ca fiecare, după ce va pleca de aici, să urmeze exemplul acestor creştini care au suferit“. Ioan Boilă spune că, prin exemplul suferinţei şi al credinţei, prin viaţa şi moartea sa, pastorul Wurmbrand a vorbit generaţiilor de azi şi de mâine, lăsându-le câteva sfaturi esenţiale: „Nu vă fie teamă!“ şi „Mărturisiţi-l pe Hristos în această lume!“.
Ana Soviany şi Octavian Manea
Iunie 2006 – Mari Români: Wurmbrand în Top 10
Campania-competiţie Mari Români, iniţiată de Televiziunea Română, a anunţat în 2006 cele 10 nume rămase în cursa de desemnare a celui mai mare român al tuturor timpurilor. Această campanie s-a desfăşurat şi în alte ţări, câştigătorul fiecărei naţiuni urmând să participe la o preconizată campanie de desemnare a celui mai mare om pe plan mondial. În România, primii 10 clasaţi au fost, în ordine alfabetică, Ion Antonescu, Constantin Brâncuşi, Carol I, Nadia Comăneci, Alexandru I. Cuza, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare şi Richard Wurmbrand.
În Topul 100, pe lângă Sfântul (pentru ortodocşi) Ştefan cel Mare şi pastorul protestant Wurmbrand, s-au mai aflat şi alte personalităţi importante pentru creştini. Astfel, pe locul 18 s-a aflat Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă în 2002.
Primul Ierarh în topul 100 a fost Cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu, celălalt Cardinal român, Alexandru Todea, situându-se pe locul 75. Alte personalităţi creştine regăsite în topul celor mai mari români au fost Iosif Trifa (locul 41); Dumitru Stăniloae (74); Ilie Cleopa (78); Arsenie Boca (79); Dumitru Cornilescu (81); Nicolae Steinhardt (86). Surpriza cea mai mare a fost însă prezenţa în Top 10 a lui Richard Wurmbrand, necunoscut multora.
Iată ce au scris câţiva vizitatori despre Richard Wurmbrand pe site-ul dedicat evenimentului:
„Cu riscul de a-i supăra pe unii, părerea mea este că mai sunt mulţi alţi români care îi pot lua locul în acest top. Uitându-mă în top 11–100, îi văd aici pe Ceauşescu, Coandă, Iorga, Brâncoveanu (care, să nu uităm, a făcut mult mai multe pentru religie), Avram Iancu, Regina Maria (a participat ca voluntar în primul război mondial ca infirmieră), Nicolae Bălcescu şi mulţi alţii. În acest context, cred că acest necunoscut nu prea are ce căuta în acest top (dacă întreb 1.000 de oameni de acest nume, cu siguranţă mai mult de 1 nu a auzit de el). În concluzie, nu contest meritele, dar să nu le uităm şi pe ale celorlalţi.“
„Eu cred că Richard Wurmbrand merită din plin să fie în top 10 mari români.“
„Este o surpriză plăcută prezenţa în top a unor teologi, dar mai ales aş putea să-i numesc Oameni cu o spiritualitate deosebită. Sunt modele de care avem nevoie în viaţă.“
„Vă recomand cartea lui Richard Wurmbrand, Marx şi satana, pentru a înţelege mai bine activitatea diavolului în lume, dar mai ales în blocul de la Varşovia! A avut acces la biografiile lui Marx, Lenin, Engels şi face dezvăluiri îngrozitoare în privinţa apartenenţei acestora la lumea magiei negre, a ocultismului şi satanismului. Şi este un evreu convertit sincer la creştinism, chiar dacă în formă protestantă. Modul în care a luptat prin şi cu credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu este un viu exemplu pentru toţi. Dumnezeu să-l odihnească în pacea şi bucuria Sa!“
„Despre pastorul Wurmbrand am vizionat un episod deosebit din Memorialul Durerii. Cel mai deosebit a fost când fiul acestuia a povestit o întâmplare din viaţa tatălui său, care, pe scurt, era cam aşa: pastorul a primit o stofă din Elveţia pentru a-şi face un costum şi, după ce fiul său l-a văzut cu noul costum, i-a spus că un membru al comunităţii nu are cu ce să se îmbrace, iar pastorul, deşi avusese de gând să-i dea acelei persoane vechiul costum, l-a dat pe cel nou, spunându-i fiului său că adevărata facere de bine nu constă în a da unei persoane din prisosul pe care-l ai.“
„Cred că ne sunt prea sărace cuvintele pentru a putea reflecta iubirea lui Wurmbrand pentru Dumnezeu, cu nimic mai prejos decât a martirilor greco- şi romano-catolici din timpul prigoanei, dintre care Excelenţele lor Iuliu Hossu, Ioan Suciu, Vladimir Ghika şi Alexandru Todea sunt doar câţiva.
Pentru că Wurmbrand – după o vreme în care a fost activist comunist! – nu a căutat să fie altceva decât (cum se spune despre Monseniorul Ghika) un minunat vitraliu prin care Lumina Domnului să se odihnească cu dulceaţă şi gingăşie asupra oamenilor.
Poţi înţelege asta ascultându-l întâi de toate.“
