Pe aceeași temă
TRAIAN UNGUREANU
Noile alegeri europene sunt locale şi româneşti
Până acum, procesul electoral european a fost un exemplu evident şi necorijat de convieţuire în apatie. Alegătorii şi (abia) aleşii lor s-au obişnuit cu un anume gen de coabitare fără obligaţii. În orice caz, legătura, uneori patetică, dar întotdeauna directă, care uneşte şi războieşte alegători şi aleşi în sistemele parlamentare naţionale, nu s-a închegat niciodată la nivel european.
Problema exerciţiului electoral european e problema oricărui ritual. El a lucrat şi lucrează, fără participare populară directă, în virtutea unui mecanism care reproduce doar conturul proceselor electorale, fără a le găsi conţinutul.
În aceste condiţii, alegerile europene au adus, invariabil, la putere indiferenţa reciprocă. Un electorat vast şi-a făcut cunoscută absenţa, iar o birocraţie ermetică s-a prefăcut îngrijorată, fără să fie, de fapt, deranjată de validarea căznită care trece în Europa drept proces democratic. Parlamentarii europeni s-au născut din tăcerea plină de ironie şi scepticism a naţiunilor. Acest acord solid de neimplicare a dat Europa aşa cum o cunoaştem: o mega-putere protocolară, o mini-realitate, fără influenţă în lume şi, înainte de toate, în Europa.
Alegerile din 7 iunie ar putea prelungi sau nu această construcţie care îşi ornează etajele superioare, fără să-şi fi construit fundaţia şi parterul. Dacă o va face, Uniunea Europeană riscă să păşească în irelevanţă. Căci istoria îngăduitoare pe care s-a bazat acest soi de repaos comod a încetat, la sfârşitul anului trecut. Criza financiară şi economică a distrus rapid visul cuminte al euroconvieţuirii fără probleme, răspunderi şi pericole. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană nu-şi mai poate îngădui să ia în serios propria retorică. Unitatea Europeană a ieşit din zona discursului şi a devenit o obligaţie gravă. Câteva luni de mare brutalitate financiară au forţat corecţia: fiind parte a aceleiaşi economii, Estul şi Vestul nu mai pot trăi istorii distincte. Nevoia e un autor de istorie mult mai prolific şi exigent decât proiectele administrative de mare altitudine. Lecţia trebuie înţeleasă şi la Bruxelles, şi la Bucureşti, iar alegerile din 7 iunie pot deschide acea epocă de luciditate şi participare care părea inutilă acum doar câteva luni.
De voie şi, mai ales, de nevoie, alegătorii români ştiu, acum, mult mai mult despre Europa. E de sperat că fostul mare şi numeros absent de la trecutele noastre alegeri europene a dispărut sau s-a răzgândit, în faţa evidenţei. Motive ar fi destule. Omul de rând nu ştie, probabil, prea multe despre labirintul procedural al Politicii Agricole Comune europene, dar înţelege, cu siguranţă, că actuala criză economică e şi o criză comună europeană. Atât criza financiară, cât şi marele împrumut anticriză acordat de FMI şi UE sunt consecinţa amestecului european în dezordinea economică românească şi al României muncitoare şi migratoare pe piaţa europeană. Europa a încetat să fie o propunere teoretică, o ipoteză eterică sau o sinecură elitară şi a devenit o realitate integrată în chestiuni imediate, concrete şi locale: limitarea şomajului, greutatea ratei la bancă, planurile de viaţă ale zidarilor şi tâmplarilor plecaţi de la Sascut la Florenţa.
Criza şi antidotul sosit odată cu acordul România–FMI–UE sunt prima dovadă reală a europenităţii noastre şi asta e de ajuns pentru a face din alegerile din 7 iunie o chestiune internă. Românii nu vor mai vota pentru un organism parlamentar exotic şi inutilizabil, ci vor avea ocazia să investească într-un mecanism care poate uşura ziua de mâine. În plus, Parlamentul European va deveni, odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona, ceva mai mult decât o instalaţie de parafat acte. Nu tocmai un Parlament în tradiţia de dezbatere şi suveranitate britanică, dar nici o formă de figuraţie fără efect. Tratatul de la Lisabona admite importanţa Parlamentului European ca singur organ ales al naţiunilor europene. Iar naţiunile europene, în continuare distincte istoriceşte şi cultural, au, acum, interese de piaţă şi sociale comune.
Evident, nu există o naţiune istorică europeană. Românii şi danezii nu împart aceeaşi cultură, deşi răspund vieţii într-un anume fel „european“ care îi desparte clar de indo-chinezi. Există, în schimb, o naţiune economică europeană şi succesul sau eşecul ei depind de o bună reprezentare politică. Spre deosebire de naţiuni, care se descurcă în general singure, naţiunile economice sunt foarte expuse falimentelor. Altfel spus, de la alegătorul român chemat la urne pe 7 iunie la ilustrul duet Sarkozy-Merkel, toată lumea ştie sau a început să ştie că Europa nu mai poate fi gândită separat, prin excepţii sau disocieri: Estul şi Vestul rămân sau cad împreună. Lunile următoare vor testa dur această descoperire.
Atenţia pieţelor şi logica inutil detestată a capitalismului nu dorm. Ele au sesizat, deja, ezitările şi negaţia zonei economice europene care întârzie în iluzia după care criza e un scenariu american cu efecte americane. Euro e sub presiune şi va rămâne sub cercetare până când Banca Centrală Europeană şi guvernele europene vor dovedi că înţeleg cu adevărat impasul modelului economic şi social pe care l-au consolidat în ultimii 20–30 de ani. Criza financiară nu e nici strict financiară, nici exclusiv americană. Criza e un avertisment mai larg, care cuprinde declinul demografic, inadecvarea educaţională şi mania grandorii asistenţiale.
Europa trebuie să afle că pierde populaţie, produce titraţi necompetitivi şi îşi cheltuieşte avuţia pentru a menţine un nivel de asistenţă socială mereu mai extins. Dacă nu va înţelege că marea criză e şi criza modelului european, care întârzie în anii ’70, în loc să păşească în secolul XXI, Europa se va restrânge la plata serviciului datoriei existenţiale faţă de propriile societăţi. Mai clar spus, Europa e la un pas de soarta aşezămintelor geriatrice, care întreţin şi îngrijesc, fără să-şi mai poată pune problema viitorului.
Pericolul e cât se poate de real. Vechea absenţă politică a Europei în Europa a fost, încă o dată, trimisă la lucru pe flancul estic, unde a lăsat practic neatinsă criza din Republica Moldova. De altfel, insecuritatea energetică tinde să formuleze în întregime politica externă europeană. În plus, criza financiară a deschis o dezbatere în care vechiul filon socialist a făcut rapid paşi şi zgomote importante. Aplecarea franco-germană spre etatism a găsit un pretext aparent valid de relansare, iar această situaţie pune, din nou, alegerile din 7 iunie sub semnul urgenţei. Un vot european prosocialist ar da mandat celor ce insistă să administreze criza adâncind-o. Europa are nevoie, acum, de revenirea la realismul democratic şi la raţionalitatea economică a valorilor sale fondatoare: la nucleul creştin-democrat modernizat de Partidul Popular European. Opţiunea pentru Socialiştii Europeni va aduce o doză suplimentară de etatism, într-un sistem care riscă să fie răpus de etatism. Dimpotrivă, opţiunea pentru Popularii Europeni (prin PD-L, facţiunea lor românească) poate opri anchiloza şi poate pune în centrul vieţii europene bunul simţ economico-politic.
Din fericire, alegerile europene nu mai sunt ce au fost. În locul unui exerciţiu fără consecinţe, pe 7 iunie ne vom afla în faţa unei mari probleme personale, naţionale şi europene: alegeri în vremuri de criză, alegeri foarte locale şi foarte româneşti.
Istoricul Parlamentului European
În 1952, când a fost înfiinţat, Parlamentul European purta numele de Adunarea Comună (AC) a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Număra numai 78 de membri şi în multe privinţe era similar organismelor parlamentare ale altor organizaţii internaţionale create în aceeaşi perioadă: rolul său era, în general, consultativ, iar membrii erau aleşi de parlamentele naţionale ale statelor fondatoare. Aceşti membri (numiţi deputaţi sau europarlamentari), spre deosebire de cei ai altor adunări parlamentare internaţionale, au preferat să se grupeze, însă, în primul rând, în funcţie de afinităţi ideologice, şi nu în funcţie de naţionalitate, fapt nemaiîntâlnit până atunci într-o organizaţie internaţională. Totuşi, adevărata vedetă a CECO şi cea care definea cel mai bine caracterul inovator al organizaţiei era Înalta Autoritate, precursoare a Comisiei Europene.
Principala sa atribuţie era gestionarea la nivel supranaţional a industriilor cărbunelui şi oţelului din cele 6 state membre (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda), acţionând astfel ca un organism executiv supranaţional. Adunarea Comună, alături de un Consiliu de Miniştri de Resort şi de o Curte de Justiţie a CECO, supraveghea acest organism executiv, dar puterile sale erau destul de limitate de instrumentele de decizie de care dispunea la acel moment.
La scurt timp, avea, însă, să cunoască propriul moment de glorie, devenind primul organism parlamentar ce deservea mai mult de o entitate internaţională. Acest lucru s-a întâmplat odată cu crearea de către statele membre CECO a două noi organizaţii internaţionale, prin Tratatele de la Roma (1957). Potrivit acestor tratate, nou înfiinţatele, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), dispuneau de un organism parlamentar comun cu cel al CECO, numit Adunarea Parlamentară Europeană (APE). Inovatorul design instituţional mărea numărul de membri la 142, dar atribuţiile APE nu difereau semnificativ de cele ale predecesorului, rolul său fiind în continuare unul de control (limitat) al puterii executive. Această situaţie s-a menţinut şi după adoptarea titulaturii de Parlament European (PE) în 1962 (recunoscută în mod oficial de abia în 1986) şi a caracterizat primele două decenii de existenţă a instituţiei parlamentare comunitare.
În anii ’70 şi ’80, pe fondul consolidării instituţionale a Comunităţilor şi participării tot mai active a acestora la relaţiile economice şi politice internaţionale, Adunarea Parlamentară a început să dobândească noi responsabilităţi, extinzându-şi treptat atribuţiile în domeniile bugetar şi legislativ. Începând din această perioadă, Parlamentul European are dreptul de a respinge şi amenda bugetul comunitar, ceea ce a şi făcut de mai multe ori până în prezent. De asemenea, după prima revizuire majoră a tratatelor fondatoare, odată cu adoptarea Actului Unic European (1986), PE a putut influenţa din ce în ce mai mult procesul decizional în cadrul Comunităţilor, datorită extinderii competenţelor sale în procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare.
Această influenţă a crescut după ratificarea Tratatului de la Maastricht (1992), pe baza căruia a fost creată Uniunea Europeană (1993), prin adăugarea la cadrul comunitar a unei dimensiuni de cooperare în domeniul afacerilor externe şi securităţii, precum şi a unei dimensiuni de cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. În noua structură, prin introducerea procedurii de codecizie, Parlamentul dobândea atribuţii sporite de colegislator alături de Consiliul de Miniştri (redenumit Consiliul Uniunii Europene). Treptat, aceste atribuţii legislative s-au extins în favoarea instituţiei parlamentare, inclusiv în domeniile de cooperare noncomunitare ale UE, fapt consemnat de toate tratatele majore ulterioare celui de la Maastricht. Ceea ce a schimbat însă, în mod radical, natura PE a fost alegerea deputaţilor europeni în mod direct de către populaţia statelor membre, fapt ce îi conferă legitimitate democratică şi aduce această instituţie tot mai aproape de modelul parlamentului naţional.
Această transformare nu a fost însă uşoară. Deşi votul popular pentru desemnarea europarlamentarilor era prevăzut de Tratatele de la Roma, organizarea primelor alegeri europene a avut loc prima dată de abia în 1979, din cauza neînţelegerilor politice. De atunci, au existat 6 legislaturi, fiecare pentru o perioadă de cinci ani.
Extinderea succesivă a Comunităţii, prin includerea de noi state, a necesitat şi creşterea numărului de deputaţi, astfel că în actuala legislatură (2004–2009) PE numără 785 de membri. Comparativ cu Adunarea Comună a CECO, această dezvoltare este spectaculoasă, dar numărul mare de parlamentari afectează eficienţa instituţiei. De aceea, ultima revizuire constituţională în vigoare (Tratatul de la Nisa – 2001) prevede ca, indiferent de numărul statelor membre, PE să nu aibă mai mult de 750 de deputaţi. Acest lucru se aplică începând cu cea de a şaptea legislatură aleasă prin vot popular (2009–2014), pentru care, la începutul lunii iunie 2009, vor avea loc alegeri în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Noul Parlament va avea 736 de membri, dintre care 33 vor proveni din România, în urma scrutinului ce va avea loc pe 7 iunie.
Funcţionarea PE
Parlamentul European (PE), alături de Curtea Europeană de Justiţie, se bucură de cea mai mare încredere în rândul cetăţenilor Uniunii Europene în ceea ce priveşte instituţiile acesteia. Paradoxal însă, conform eurobarometrelor de opinie publică din ultimii 5 ani, este şi organismul cel mai puţin cunoscut, în jur de 60% dintre cetăţenii Uniunii declarând că nu ştiu nimic despre modul său de funcţionare. Aceasta se întâmplă într-o comunitate de 27 de state europene ce numără aproape o jumătate de miliard de cetăţeni, din care aproximativ 375 de milioane au drept de vot pentru a-i alege în mod direct, în Parlamentul European, pe cei care trebuie să le reprezinte interesele în sistemul instituţional al UE.
Parţial, gradul scăzut de cunoaştere a PE ar putea fi explicat de complexitatea şi particularităţile sale instituţionale. Deşi, în foarte multe privinţe, este similar unui parlament naţional, încă păstrează elemente specifice adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale, dezvoltând, în acelaşi timp, caracteristici proprii. Câteva dintre aceste particularităţi ţin de evoluţia istorică. Aşa, de pildă, sediul în care au loc, de regulă, şedinţele în plen este la Strasbourg, sediu simbolic ales în anii ’50 pentru Adunarea Comună a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cu scopul de a marca reconcilierea dintre Franţa şi Germania. Ulterior, odată cu transformarea Adunării Comune în Adunare Parlamentară Europeană şi apoi în Parlament European, acest sediu a rămas principal, dar, din raţiuni politice şi administrative, lui i s-au mai adăugat încă două – unul la Bruxelles şi unul la Luxemburg. Datorită proximităţii faţă de celelalte instituţii europene majore, sediul de la Bruxelles a început, în ultimii ani, să capete din ce în ce mai multă importanţă, însă două treimi din personalul administrativ se află în Luxemburg.
Niciunul dintre cele trei state pe teritoriul cărora se află sediile PE nu este dispus să renunţe la prestigiul şi avantajele ce decurg din găzduirea unei instituţii a UE, aşa încât această situaţie unică pentru o organizaţie internaţională are şanse să continue pe termen nelimitat.
Un alt element specific Parlamentului European este compoziţia sa. Pe baza unor negocieri politice, ale căror rezultate au fost înscrise în tratate, fiecărui stat i-au fost atribuite un număr de locuri, însă acestea nu reflectă, în mod uniform, proporţia de cetăţeni reprezentaţi. De pildă, în legislatura curentă, Maltei, celui mai mic stat din Uniunea Europeană ca număr de locuitori, îi revin 5 europarlamentari, fiecare reprezentând aproximativ 70.000 de cetăţeni, în timp ce Germaniei, celui mai populat stat din UE, îi revin 99 de europarlamentari, fiecare reprezentând aproximativ 800.000 de cetăţeni. Cu o populaţie de aproximativ 60 de milioane de locuitori, Franţa, Italia şi Marea Britanie au în prezent câte 78 de europarlamentari, dar odată cu noua legislatură numărul lor va fi redus la 72.
Această reducere a fost negociată înaintea ultimelor două extinderi în vederea eficientizării instituţiei parlamentare europene şi va afecta majoritatea statelor, cu excepţia celor mai mici şi a Germaniei. Astfel, din 2009, Spania şi Polonia vor avea câte 50 de reprezentanţi (în loc de 54), România – 33 (în loc de 35), Olanda – 25 (în loc de 27), Belgia, Cehia, Grecia, Portugalia şi Ungaria – câte 22 (în loc de 24), Suedia – 18 (în loc de 19), Austria şi Bulgaria – câte 17 (în loc de 18), Danemarca, Finlanda şi Slovacia – câte 13 (în loc de 14), Irlanda şi Lituania – câte 12 (în loc de 13), Letonia – 8 (în loc de 9), Slovenia – 7, Cipru, Estonia şi Luxemburg – câte 6 şi Malta – 5. Locurile alocate fiecărui stat se ocupă în urma unui vot popular organizat după regulile electorale stabilite de statul respectiv, însă toate procedurile electorale trebuie să îndeplinească principiile de bază ale alegerilor democratice.
Asemănător unui parlament naţional, interacţiunea europarlamentarilor este structurată în funcţie de afilierea politică, şi nu de cea naţională, reprezentanţii partidelor cu ideologii similare formând grupări parlamentare pe baze doctrinare, indiferent de statele de provenienţă. Votul pe baza simpatiilor ideologice poate fi identificat, în special, după 1979, când membrii au început să fie aleşi în mod direct, însă coeziunea doctrinară a devenit tot mai ridicată odată cu extinderea competenţelor PE în domeniul legislativ, după 1986. Principala dimensiune de separare a opţiunilor politice rămâne, ca şi în cazul parlamentelor naţionale, cea definită de stânga şi dreapta, fapt reflectat şi de aşezarea europarlamentarilor în sala de şedinţe în plen (hemiciclu).
Majoritatea membrilor PE se regăsesc într-una dintre cele trei grupări parlamentare majore, care corespund doctrinelor social-democrată (stânga hemiciclului), liberală (centru) şi creştin-democrată şi conservatoare (dreapta). Aceste formaţiuni au, în prezent, numele de Gruparea Partidului Socialiştilor Europeni, Gruparea Alianţei Liberalilor şi Democraţilor şi, respectiv, Gruparea Partidului Popular European şi a Democraţilor Europeni. În fiecare legislatură, acestora li s-au mai adăugat grupări mai mici, în general coagulate în jurul unor particularităţi politice regionale ori a unor poziţii radicale, eurosceptice sau marginale. Cu excepţia alianţei formate de unele partide ecologiste şi regionale, nici una dintre aceste grupări nu a obţinut mai mult de 7% din numărul locurilor din PE (3–5% în cazul extremei drepte sau stângi), unele nerezistând nici măcar unei întregi legislaturi.
Pentru a reprezenta Adunarea Parlamentară în raporturile cu celelalte instituţii ale UE, precum şi în relaţiile cu alte organizaţii, PE are un preşedinte, ales de membri pentru un mandat reînnoibil de 2 ani şi jumătate. Acesta este asistat de 14 vicepreşedinţi. De asemenea, fiecare grupare parlamentară este condusă de un preşedinte şi este organizată în delegaţii naţionale. Preşedintele PE, cei 14 vicepreşedinţi şi 6 chestori formează Biroul PE a cărui atribuţie majoră este organizarea şi supervizarea administrativ-financiară a instituţiei. Preşedintele PE şi preşedinţii grupărilor parlamentare formează Conferinţa Preşedinţilor, un organism politic care are, în principal, rolul de a organiza agenda şi interacţiunea politică în cadrul PE. Această interacţiune are loc în plen sau în comisii parlamentare, în sesiuni ce se reunesc de 12 ori pe an la Strasbourg şi de 6 ori la Bruxelles. Pentru pregătirea acestor şedinţe din plen, PE dispune de un număr de comisii de specialitate, care reflectă componenţa PE, în mod asemănător comisiilor din parlamentele naţionale.
Aceste comisii, în prezent în număr de 20, se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles, în şedinţă publică, pentru a propune şi dezbate noi acte legislative şi rapoarte proprii. Toate aceste structuri sunt sprijinite administrativ de un secretariat cu circa 5.000 de angajaţi, selectaţi prin concurs din toate statele membre şi distribuiţi între Luxemburg şi Bruxelles. Dintre aceştia, aproape o treime sunt traducători şi interpreţi pentru cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene.
Comisii permanente ale Parlamentului European
AFET: Afaceri externe; DROI: Subcomisia drepturile omului; SEDE: Subcomisia securitate şi apărare; DEVE: Dezvoltare; INTA: Comerţ internaţional; BUDG: Bugete; CONT: Control bugetar; ECON: Afaceri economice şi monetare; EMPL: Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; ENVI: Mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară; ITRE: Industrie, cercetare şi energie; IMCO: Piaţa internă şi protecţia consumatorilor; TRAN: Transport şi turism; REGI: Dezvoltare regională; AGRI: Agricultură şi dezvoltare rurală; PECH: Pescuit; CULT: Cultură şi educaţie; JURI: Afaceri juridice; LIBE: Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne; AFCO: Afaceri constituţionale; FEMM: Drepturile femeii şi egalitatea de gen; PETI: Petiţii.
Relaţia dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European
Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului, care o poate destitui prin intermediul moţiunii de cenzură. Parlamentul trebuie, de asemenea, să dea votul său de învestitură Comisiei.
Desemnarea Comisiei şi votul de învestitură a Parlamentului
Încă de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, modalitatea de desemnare a Comisiei a fost modificată pentru o asociere mai strânsă a Parlamentului European. Ulterior, Tratatul de la Nisa, în vederea extinderii UE, a modificat modalitatea de vot în cadrul Consiliului, înlocuind unanimitatea cu majoritatea calificată, de-a lungul întregului proces de desemnare a Comisiei.
Posibila demiterea a Comisiei de către Parlament
Un singur membru al Comisiei poate demisiona sau poate fi demis din funcţiile sale doar de către Curtea de Justiţie, dacă nu mai corespunde condiţiilor cerute sau dacă a comis o greşeală gravă. În schimb, Comisia în întregul său (ca organ colegial) este responsabilă în faţa Parlamentului. Acesta are posibilitatea de a vota, cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate şi cu o majoritate a membrilor săi, o moţiune de cenzură împotriva Comisiei. În acest caz, Comisia este obligată să demisioneze. Acest proces nu a fost niciodată aplicat, deoarece în sistemul comunitar puterea de decizie revine Consiliului, şi nu Comisiei, care apare ca fiind aliată Parlamentului în faţa guvernelor statelor membre. Parlamentul European a respins întotdeauna moţiunile de cenzură depuse împotriva Comisiei.
Tratatul de la Lisabona şi Parlamentul European
Tratatul de la Lisabona este un tratat modificator, reformator, care nu se substituie tratatelor existente, nu le înlocuieşte, ci le completează şi le îmbunătăţeşte. Intrarea sa în vigoare depinde de rezultatul celui de-al doilea referendum, care trebuie organizat în Irlanda, restul statelor membre ratificându-l pe cale parlamentară.
Metoda deschisă de coordonare
Această metodă este o metodă a experţilor din cadrul comitetelor la nivel înalt, formate din funcţionari naţionali, care elaborează cvasitotalitatea materialelor care vor deveni liniile directoare, adoptate de către Consiliul European. Există, de exemplu, Comitetul privind ocuparea forţei de muncă, Comitetul economic şi financiar, Comitetul protecţiei sociale.
În aplicarea acestei metode, actorii triunghiului instituţional (Comisia, Parlamentul şi Consiliul de Miniştri) joacă roluri diferite, iar singurul rol încredinţat Comisiei este acela de a executa deciziile luate de către statele membre, acesta fiind un pariu riscant, deoarece se bazează pe emulaţia dintre state pentru a se substitui rolului de control al activităţilor acestora în mod clasic atribuit Comisiei. De data aceasta, Comisia este un organism de legătură, de animare, dar nu de coordonare a activităţilor statelor membre în domeniile în care se aplică această metodă. Comisia nu are mijloacele incitative care sunt ale sale, nu poate prevedea sancţiuni, incitarea financiară neexistând, se aplică statelor membre codurile de conduită ale întreprinderilor, dar fără mijloacele care fac eficienţa acestora. Comisia vede rolul său cantonat în aceste domenii.
În schimb, aşa cum ne-au obişnuit revizuirile anterioare ale tratatelor comunitare, rolul Parlamentului este promovat, de această dată, în sectoare importante şi de viitor, cum ar fi libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor şi acţiunea externă.
Promovarea rolului Parlamentului în domeniul liberei circulaţii
În domeniul liberei circulaţii, procedura legislativă ordinară devine procedură legislativă de drept comun. Procedura legislativă ordinară este noul nume dat, în Tratatul de la Lisabona, procedurii de codecizie prin care Parlamentul şi Consiliul decid împreună. Asta înseamnă că, şi de această dată, în domeniile în care este aplicată procedura de codecizie, rolul Parlamentului creşte, deoarece aceasta îi permite să joace pe picior de egalitate cu Consiliul, să poată amenda propunerile legislative ale Comisiei şi Consiliul să fie obligat să ţină cont de ele.
Promovarea rolului Parlamentului în domeniul acţiunii externe
Putem afirma că rolul Parlamentului este şi mai important decât în tratatele anterioare, deoarece Parlamentul trebuie să aprobe acordurile externe în mai multe cazuri. Unele dintre aceste cazuri erau prevăzute în tratatele anterioare: avizul conform al Parlamentului – procedura prin care avizul Parlamentului este indispensabil, acesta avizând sau nu acordul internaţional respectiv (fără a putea propune însă amendamente) de care Consiliul este obligat să ţină seama – este necesar pentru acordurile de asociere sau pentru acordurile care creează un cadru instituţional specific, prin care se organizează proceduri de cooperare, sau acordurile având implicaţii bugetare. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, avizul conform al Parlamentului urmează să fie necesar pentru aderarea Uniunii (care va avea personalitate juridică) la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi pentru toate acordurile care privesc domenii în care se votează în conformitate cu procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială.
Parlamentul este înlăturat însă din domeniul monetar, fiind considerat marele absent al Eurogrupului, specificitatea zonei euro fiind, în cele din urmă, astfel recunoscută.
Rolul Parlamentului rămâne neschimbat în ceea ce priveşte restul politicii economice, iar aplicarea procedurii legislative ordinare este extinsă pentru modificarea anumitor dispoziţii ale statutului Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi ale Băncii Centrale Europene sau măsurile necesare pentru utilizarea monedei euro.
În domeniul bugetar, Tratatul de la Lisabona desfiinţează distincţia dintre cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii, ceea ce duce la creşterea importanţei rolului Parlamentului în cadrul procedurii bugetare.
În concluzie, Tratatul de la Lisabona acordă puteri sporite Parlamentului, acesta fiind implicat în majoritatea deciziilor luate împreună cu Consiliul, procedura prin care acesta este egalul Consiliului fiind generalizată şi denumită „procedură legislativă ordinară“. În toate domeniile în care Consiliul votează cu majoritate calificată, Parlamentul va codecide împreună cu acesta. Parlamentul îl va alege, de asemenea, aşa cum am văzut, pe preşedintele Comisiei, la propunerea Consiliului European. Dispoziţiile Tratatului sunt cât se poate de clare: „Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară“, precum şi „funcţiile de control politic şi consultativ“.
Grupaj realizat de
Luciana Ghica şi Bogdana Petrică,
lectori universitari la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti
THEODOR STOLOJAN*
Priorităţile României în relaţia cu Uniunea Europeană
Alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009 au loc în toate statele membre ale UE, în condiţiile în care efectele crizei financiare şi ale recesiunii mondiale se fac simţite din plin în viaţa de zi cu zi a oamenilor, atât în Europa, cât şi în România.
375 de milioane de cetăţeni europeni, din aproape 500 de milioane, sunt aşteptaţi la urne pentru a alege 736 de deputaţi în PE. Pe 7 iunie 2009, cetăţenii români cu drept de vot vor alege 33 de deputaţi în PE.
Prin votul cetăţenilor români, cei 33 de deputaţi trimişi în PE vor putea reprezenta şi apăra interesele cetăţenilor prin participarea la deciziile instituţiilor europene.
Apreciem că putem puncta 5 priorităţi ale României în relaţia cu UE, asupra cărora se impune să ne concentrăm eforturile la nivelul instituţiilor europene:
• ieşirea ţării din situaţia generată de criza financiară şi recesiunea economică globală;
• absorbţia fondurilor europene;
• ridicarea monitorizării pe justiţie şi lupta împotriva corupţiei;
• asigurarea circulaţiei libere a forţei de muncă şi intrarea României în spaţiul Schengen;
• intrarea României în zona euro.
În mod evident, există şi alte probleme ale cetăţenilor români care pot fi rezolvate mai bine cu sprijinul UE, cum sunt, de exemplu: stimularea competitivităţii şi a ocupării forţei de muncă; agricultura şi dezvoltarea rurală; educaţia şi sănătatea; energia şi schimbările climatice; transporturile; mediul înconjurător; protecţia consumatorilor; păstrarea identităţii culturale şi spirituale. În cele ce urmează, ne vom referi însă numai la cele 5 priorităţi.
Ieşirea României din situaţia creată de criza financiară şi recesiunea economică globală
Guvernul actual are un program anticriză, coerent şi eficient. Acesta a fost inclus în bugetul ţării pe anul 2009 şi adoptat odată cu acesta. Programul anticriză ţine seama de efectele crizei financiare şi ale recesiunii economice mondiale, precum şi de dezechilibrele, risipa banului public făcută de guvernarea precedentă în ultimii doi ani şi incapacitatea de folosire a fondurilor europene.
Prin programul anticriză, se urmăresc trei scopuri:
• relansarea creşterii economice şi creare de locuri de muncă, prin investiţii şi stimularea mediului de afaceri;
• protejarea populaţiei de efectele crizei, în special a persoanelor celor mai defavorizate;
• relansarea procesului de creditare şi asigurarea lichidităţii necesare bunei funcţionări a economiei.
Principalele măsuri ale programului anticriză sunt:
– Pe componenta economică:
a) investiţia publică masivă în infrastructură, prin reducerea cheltuielilor de consum din buget. Se alocă 7,1% din PIB pentru investiţii în sectorul public. Aici intră investiţiile privind transporturile, reabilitarea termică a blocurilor, cu suportare de la bugetul de stat şi de la bugetele locale a 80% din costuri, modernizarea infrastructurii locale – canalizări, reţele cu apă, drumuri locale, a infrastructurii din educaţie, sănătate etc.;
b) menţinerea cotei unice de impozit pe veniturile firmelor şi ale persoanelor de 16% şi a nivelului TVA de 19%;
c) reducerea şi simplificarea sistemului de taxe şi tarife cu caracter nefiscal;
d) scutirea de impozit a profitului reinvestit de către firme;
e) combaterea şi reducerea evaziunii fiscale;
f) achitarea datoriilor lăsate de vechiul guvern pentru lucrările de investiţii executate, facturate şi neplătite;
g) asigurarea cu prioritate a fondurilor pentru cofinanţarea proiectelor care se execută cu fonduri europene, astfel încât să îmbunătăţim substanţial absorbţia fondurilor europene;
h) capitalizarea CEC şi a Eximbank pentru susţinerea finanţării proiectelor din mediul de afaceri, îndeosebi la nivelul firmelor mici şi mijlocii;
i) continuarea şi extinderea Programului „Rabla“ şi modificarea taxei auto;
– Pe componenta socială:
j) instituirea pensiei sociale minime garantate de 350 lei lunar, măsură de care beneficiază peste un milion de pensionari, majoritatea provenind din rândul celor care au lucrat în agricultură şi aveau pensii foarte mici;
k) compensarea a 90% din preţul de referinţă pentru medicamentele din Lista B pentru pensionarii cu pensii de până la 600 de lei;
l) prelungirea perioadei de acordare a ajutorului de şomaj şi scutirea de la plata contribuţiilor sociale pentru cei aflaţi în şomaj tehnic;
m) susţinerea formării profesionale continue pentru angajaţi şi şomeri prin suportarea a 50% din cheltuieli.
Acest program anticriză este însoţit de reforme structurale aflate în curs de realizare care vor mări competitivitatea economiei româneşti, contribuind astfel nu numai la ieşirea mai rapidă din criză, dar şi la dezvoltarea ţării, într-un mod sustenabil din punctul de vedere financiar.
Principalele reforme structurale se referă la:
• descentralizarea administraţiei publice – în educaţie, sănătate, agricultură, cultură şi administraţie –, prin mutarea deciziilor şi a resurselor la nivelul autorităţilor locale, în condiţii de asigurare a îndeplinirii obiectivelor de politici naţionale în domeniu şi ale stabilităţii macroeconomice;
• reforma fiscală, cu accent pe reducerea numărului mare de taxe (parafiscalitatea);
• reforma sistemului de salarizare în sectorul public, cu înlăturarea distorsiunilor în materie de sporuri, niveluri de salarii şi a inechităţilor create;
• reforma şi restructurarea agenţiilor publice şi a aparatului guvernamental;
• reforma sistemului de pensii, cu eliminarea inechităţilor generate de sistemele „speciale“;
• susţinerea acelor sectoare economice în care România poate avea avantaje competitive în raport cu alte ţări.
În condiţiile scăderii fluxului de investiţii străine directe spre România şi ale scumpirii creditului extern, Guvernul Boc a reuşit, într-un timp scurt, să asigure finanţarea externă necesară ţării în perioada 2009–2010, prin acorduri de împrumut, încheiate cu Comisia Europeană şi FMI. Aceste acorduri sunt o parte componentă a programului de măsuri anticriză al guvernului, iar prevederile acestora se reflectă în bugetul rectificat al ţării şi în programul guvernamental de reforme structurale.
– La nivel european, europarlamentarii români ar trebui să acţioneze pentru:
a) adoptarea deciziilor necesare la nivelul PE şi al celorlalte instituţii europene, în vederea realizării hotărârilor Consiliului European cu privire la folosirea sumei de 5 miliarde de euro, destinată proiectelor din domeniul energiei şi introducerii Internetului de mare viteză în zona rurală, proiecte în care România este direct interesată;
b) respectarea angajamentului politic al şefilor de state şi de guverne din UE de a nu condiţiona ajutorul de stat dat băncilor şi companiilor din statele membre de introducerea de restricţii faţă de ţările unde acestea au companii sau filiale subsidiare. Nerespectarea acestui angajament contravine principiilor de funcţionare a pieţei unice şi politicii concurenţiale;
c) includerea în orice pachet de măsuri, la nivel european, privind ieşirea din criză şi relansarea economică de măsuri specifice statelor membre aflate în plin proces de convergenţă cu ţările dezvoltate din UE. În acest sens, salutăm decizia Consiliului European de dublare a fondului pentru sprijin al balanţei de plăţi de la 25 la 50 de miliarde de euro, măsură de care va beneficia şi România în cadrul acordurilor de împrumut cu Comisia Europeană şi FMI;
d) o mai bună coordonare a politicilor economice ale statelor membre, ca urmare a caracterului global al crizei, care necesită corelarea şi sincronizarea programelor naţionale de măsuri anticriză;
e) accelerarea finalizării pieţei unice a UE, cunoscând că există sectoare economice – cum sunt, de exemplu, energia şi transporturile – unde piaţa UE este încă fragmentată, iar o piaţă unică dinamică, inovatoare şi competitivă este singurul răspuns durabil la criza economică şi la fenomenul globalizării;
f) adoptarea de măsuri pentru îmbunătaţirea reglementării şi supravegherii instituţiilor financiare şi pieţelor financiare, oriunde există posibilitatea apariţiei riscurilor sistemice;
g) reafirmarea angajamentului statelor membre pentru respectarea pe termen mediu şi lung a prevederilor Pactului de Stabilitate şi Creştere prin care se asigură consolidarea finanţelor publice în UE şi se apără stabilitatea monedei unice – euro;
h) majorarea resurselor destinate Fondului european pentru adaptarea la globalizare şi simplificarea procedurilor de accesare a acestuia, în vederea valorificării la maximum a potenţialului sau de a sprijini reîncadrarea în muncă a persoanelor care şi-au pierdut locurile de muncă;
i) intensificarea cooperării internaţionale pentru prevenirea adoptării de către alte ţări a unor măsuri protecţioniste de natură comercială şi financiară care nu ar face decât să frâneze ieşirea din criză la nivel mondial;
j) susţinerea iniţiativelor G 20 cu privire la respectarea regulilor de transparenţă şi cooperare de către ţările în care se află paradisurile fiscale, în scopul combaterii evaziunii fiscale şi fraudelor fiscale;
k) actualizarea Planului european de redresare, în funcţie de noile evoluţii ale economiei europene şi mondiale şi de rezultatele acţiunilor coordonate ale statelor membre şi ale altor ţări, pentru depăşirea crizei financiare şi a recesiunii globale.
Absorbţia fondurilor europene
UE susţine efortul de modernizare a României şi de ridicare a standardului de viaţă al oamenilor şi printr-un sprijin financiar masiv de 32,2 miliarde de euro, în perioada 2007–2013. Din această sumă, 19,7 miliarde de euro sunt destinaţi creşterii competitivităţii firmelor şi economiei româneşti, dezvoltării infrastructurii de transport, îmbunătăţirii mediului, dezvoltării regionale şi a resurselor umane, iar 12,5 miliarde de euro pentru agricultură şi dezvoltare rurală.
Contracararea efectelor crizei financiare internaţionale şi ale recesiunii economice mondiale impune acum, mai mult ca oricând, folosirea integrală a fondurilor europene alocate României, deoarece aceste fonduri contribuie direct la stimularea cererii prin cofinanţarea investiţiilor şi susţinerea agriculturii.
Pornind de la această necesitate, guvernul actual a fixat ca prioritate îmbunătăţirea radicală a absorbţiei fondurilor europene.
In acest scop, a fost adoptat un set de decizii, dintre care amintim:
• în bugetul ţării, a fost stabilită ca prioritate alocarea resurselor necesare cofinanţării investiţiilor care se realizează şi cu finanţare din fondurile europene;
• a fost creat Comitetul interministerial pentru absorbţia fondurilor europene, sub coordonarea directă a primului ministru, care săptămânal analizează gradul de absorbţie a fondurilor europene şi adoptă măsurile necesare pentru ca banii europeni să se materializeze cât mai repede în obiective realizate în România;
• una dintre primele măsuri adoptate a deschis drumul participării la licitaţii pentru obiective finanţate cu fonduri europene a firmelor care au datorii la bugetul ţării, dar aceste datorii sunt mai mici sau egale cu datoriile pe care bugetul le are la firmele în cauză;
• altă măsură adoptată a vizat direct scurtarea timpului pentru desfăşurarea ciclului de viaţă al unui proiect – respectiv, aprobarea proiectului, semnarea contractului de finanţare, organizarea licitaţiei, finanţarea şi realizarea proiectului. În acest sens, a fost modificată Legea achiziţiilor publice şi au fost simplificate procedurile legate de derularea contractelor finanţate cu fonduri europene.
Sunt necesare iniţiative la nivelul instituţiilor europene pentru:
a) simplificarea procedurilor de accesare a fondurilor europene şi introducerea unei mai mari flexibilităţi în schimbarea unor priorităţi, în vederea accelerării realizării proiectelor în domeniile cu cel mai mare potenţial de creştere şi creare de locuri de muncă;
b) informarea instituţiilor europene cu privire la progresele realizate de România în accesarea fondurilor europene, la respectarea reglementărilor europene şi a bunei gestionări a fondurilor; prevenirea oricăror iniţiative de blocare a unor fonduri europene destinate României, pe baza unor zvonuri nesusţinute de dovezi, cu privire la presupuse nereguli în folosirea acestora;
c) poziţionarea favorabilă a României, din punctul de vedere al fondurilor alocate, în noua perspectivă financiară care începe după anul 2013, dar ale cărei conturarea şi negociere vor începe în anul viitor.
Încetarea monitorizării pe justiţie şi lupta împotriva corupţiei
România este încă monitorizată pe justiţie, ceea ce înseamnă că, nici acum, ţara noastră nu a îndeplinit încă în întregime angajamentele asumate la momentul aderării, cu privire la reforma în justiţie şi la lupta împotriva corupţiei. Cu alte cuvinte, în acest domeniu, nu îndeplinim încă exigenţele criteriilor de aderare, iar România nu poate deveni parte a spaţiului european de justiţie.
Consecinţele pentru România pot fi: nerecunoaşterea de către alte state membre a sentinţelor judecătoreşti date pe teritoriul românesc; în perspectivă, dacă nu ne îndeplinim angajamentele asumate, există riscul blocării unor fonduri europene alocate ţării noastre.
Deputaţii României în PE au datoria să informeze PE asupra progreselor realizate în domeniul reformei în justiţie şi al luptei împotriva corupţiei şi în mod deosebit asupra:
a) deblocării în Parlamentul României şi trimiterii în justiţie a dosarelor demnitarilor suspecţi de fapte de corupţie;
b) dezbaterii şi adoptării în Parlamentul României a codurilor penal şi civil şi a codurilor de procedură penală şi civilă, necesare modernizării sistemului legal;
c) rezultatelor care să demonstreze că sistemul legal este capabil să asigure aplicarea legii, într-un mod independent şi eficient.
Libertatea de mişcare a forţei de muncă în piaţa unică şi intrarea României în spaţiul Schengen
După doi ani de la aderarea la UE, România încă se confruntă cu restricţii în circulaţia forţei de muncă din ţară pe teritoriul altor state membre, după cum, la călătoriile din ţara noastră în alte state membre aflate în zona Schengen, cetăţenii români sunt încă supuşi controlului la trecerea frontierelor.
Libertatea de mişcare a forţei de muncă în piaţa unică este un drept fundamental al cetăţenilor europeni, în beneficiul acestora şi al competitivităţii economiei europene. Cu toate acestea, prin Tratatele de aderare la UE, încheiate de noile state membre, inclusiv de către România, s-a prevăzut dreptul vechilor state membre de a introduce restricţii temporare la circulaţia forţei de muncă din noile state membre. Aceste restricţii pot acoperi o perioadă de până la maximum 7 ani de zile, cuprinzând trei etape: o primă etapă de 2 ani, încheiată la 31 decembrie 2008; a doua etapă posibilă de încă 3 ani şi o a treia de încă 2 ani.
Deşi nu s-au confirmat presupunerile alarmiste cu privire la exodul forţei de muncă din România după momentul aderării, totuşi, în prezent, un număr de 9 state membre au anunţat, după prima etapă de 2 ani, că menţin încă restricţii pentru circulaţia liberă a forţei de muncă din România pe teritoriul acestora.
Europarlamentarii români au datoria ca în PE să susţină eforturile ţării noastre pentru ca toate statele membre să renunţe la restricţiile impuse circulaţiei libere a forţei de muncă din România. În acest scop, vom solicita monitorizarea modului în care statele membre aplică prevederile Directivei 2004/38/CE privind dreptul la libera circulaţie şi şederea pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, precum şi respectarea principiului preferinţei comunitare de către unele state membre care, deşi menţin restricţii în circulaţia forţei de muncă din România, încurajează migraţia din ţări terţe. În acelaşi timp, vom intensifica eforturile pentru ca în întâlnirile cu alegătorii să-i informăm asupra drepturilor pe care le au ca cetăţeni europeni, în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie.
România se pregăteşte să intre în spaţiul Schengen în anul 2011, adică într-un spaţiu fără frontiere interne, în care trecerea dintr-un stat membru în altul se face fără controale de frontieră. În acelaşi timp, România are aceeaşi responsabilitate ca orice alt stat membru din spaţiul Schengen pentru securizarea frontierei externe a UE, inclusiv pentru introducerea sistemului de informaţii Schengen din a doua generaţie.
Desigur că efortul principal pentru realizarea acestui obiectiv este în România. Cu sprijinul financiar al UE, România trebuie să asigure securitatea frontierei externe a UE şi aplicarea politicii europene privind migraţia legală şi prevenirea şi stoparea migraţiei ilegale.
La nivelul instituţiilor europene sunt necesare iniţiative pentru:
a) accelerarea definitivării reglementărilor UE privind politica comună de imigrare şi azil, pe baza principiilor avansate de către Comisia Europeană în iunie 2008. UE, în ansamblu, trebuie să încurajeze şi să atragă muncitori calificaţi şi talentaţi din restul lumii pentru a compensa deficitul demografic european şi a deveni cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere;
b) susţinerea înfiinţării unui sistem european de supraveghere a frontierelor, pentru gestionarea acestora. Cu prioritate, vom susţine crearea unei Gărzi europene de coastă pentru protecţia zonei de coastă, având în vedere că Europa este înconjurtă de apă, în cea mai mare parte a frontierelor sale;
c) continuarea negocierilor UE cu SUA pentru ca SUA să acorde accesul la programul american de eliminare a obligativităţii vizelor pentru cetăţenii din toate statele membre, asigurând astfel egalitatea de tratament pentru toţii cetăţenii europeni, inclusiv pentru cei români;
d) informarea parlamentarilor europeni şi a grupurilor politice din PE asupra modului în care România îndeplineşte criteriile intrării în spaţiul Schengen.
Intrarea României în zona euro
În anul 2009, din zona euro fac parte 16 state membre ale UE din totalul de 27. Ultima ţară care a intrat în zona euro este Slovacia, care a început negocierile de aderare la UE, odată cu grupul de ţări din care a făcut parte şi România.
Criza financiară internaţională a demonstrat fără niciun dubiu că riscurile pentru statele membre din zona euro sunt mai mici decât cele pentru statele membre din afara zonei euro. Monedele ţărilor din afara zonei euro au fost supuse presiunilor şi au suferit deprecieri, dobânzile de pe pieţele financiare sunt mult mai mari decât cele din zona euro şi, de regulă, aceste state membre au posibilităţi mai mici de impulsionare a economiei prin stimulente fiscale, aşa cum procedează majoritatea ţărilor din zona euro.
În consecinţă, unele dintre statele membre care nu sunt în zona euro, cum sunt Polonia şi Ţările Baltice, au exprimat intenţia de a accelera demersurile pentru a adopta cât mai repede moneda euro.
Potrivit Tratatului de aderare, România are obligaţia de a adopta reformele necesare, spre a îndeplini criteriile de convergenţă pentru intrarea în zona euro. În acest scop, România şi-a propus să adopte moneda euro în anul 2014, cu intrarea prealabilă, în anul 2012, într-un mecanism de supraveghere a fluctuaţiei cursului de schimb al leului, care trebuie să rămână într-un interval limitat de variaţie, fără intervenţii importante ale BNR. În prezent, România nu îndeplineşte decât unul dintre cele 5 criterii de convergenţă necesare pentru intrarea în zona euro. Acest criteriu este ponderea datoriei publice faţă de produsul intern brut, care este sub 60%. Dar, de fapt, suntem conştienţi că îndeplinim şi acest singur criteriu nu în special datorită reformelor noastre, ci şi ca urmare a folosirii veniturilor din privatizare în rambursarea datoriei publice.
Prin urmare, România are de făcut reforme consistente şi coerente pentru a adopta moneda euro, iar recentul acord cu Comisia Europenă şi FMI reprezintă un pas în direcţia cea bună.
Este însă nevoie şi de acţiuni la nivelul instituţiilor europene pentru:
a) implicarea mai mare a Comisiei Europene şi a Băncii Europene Centrale în analiza şi sprijinul acordat statelor membre din afara zonei euro în actualizarea anuală a programelor de convergenţă, elaborate în baza Pactului de creştere şi stabilitate, cu luarea în considerare a efectelor crizei;
b) susţinerea reanalizării criteriilor de convergenţă în funcţie de noile realităţi din economia UE. De exemplu, în condiţiile în care inflaţia în unele state membre se aproprie de zero sau se intră chiar în deflaţie, este foarte greu pentru un stat membru aflat în plin efort de reducere a decalajelor economice faţă de ţările dezvoltate, inclusiv a decalajelor în nivelul preţurilor, să respecte criteriul de convergenţă privind inflaţia;
c) solicitarea examinării periodice în comisia de specialitate a PE a stadiului progreselor făcute de statele membre în îndeplinirea criteriilor de convergenţă pentru intrarea în zona euro;
d) informarea grupului politic al PPE şi a europarlamentarilor asupra măsurilor adoptate de către România pentru îndeplinirea criteriilor de convergenţă, în scopul întrării în zona euro şi, în primul rând, în legătură cu:
• restabilirea echilibrelor financiare, deteriorate în perioada 2007–2008, mai ales readucerea deficitului bugetar în limite sustenabile;
• efectuarea reformelor structurale necesare pentru ridicarea competitivităţii şi realizarea unei creşteri economice durabile, în concordanţă cu obiectivul strategic de atingere a unui standard de viaţă european.
* Deputat în Parlamentul European, membru al grupului politic al Partidului Popular European din PE.
Răspunsuri despre europarlamentari
În articolul publicat în Evenimentul zilei, pe 23 aprilie 2009 (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/848326/SENATUL-EVZ-Europarlamentarul-roman-o-forma-fara-fond/), H.-R. Patapievici întreabă, pe bună dreptate: care e fondul activităţii europarlamentarilor români? Fireşte, voi răspunde la cele trei întrebări ridicate la fileu, prezentând lucrurile aşa cum stau pe hârtie şi aşa cum ar trebui să şi fie. În realitate însă, contează enorm cum înţelege fiecare europarlamentar să se achite de sarcini. În pofida regulilor foarte stricte, se poate trage mâţa de coadă şi aici. Doar că, spre deosebire de Parlamentul României, absenţa la mai mult de jumătate dintre şedinţele plenare şi de vot ale PE duce la tăierea indemnizaţiei. Or, pentru români nu e suficient să avem doar un mobilier estetic care să populeze sălile uriaşe de şedinţă.
Avem nevoie de voci puternice care să poată valorifica oportunităţile pe care le au în acest complex şi democratic for decizional. Care să poată negocia în favoarea noastră, a românilor, într-un cadru în care totul se negociază, în care alianţele sunt flexibile, iar guvernare şi opoziţie nu există. Cehii, polonezii, ungurii, chiar şi bulgarii au înţeles repede care sunt oportunităţile şi au ales să trimită persoane politice cu greutate profesională şi forţă de negociere. (Andreea Vass)
Ce şi pe cine reprezintă europarlamentarul român?
Aşa cum prevede Tratatul CE, europarlamentarii sunt reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate. Fiecare europarlamentar îi reprezintă pe cetăţenii ţării din care provine. În cazul nostru, România şi direct pe cei din euroregiunea care l-a propulsat pe listă şi pe care o reprezintă. Dar, fiindcă în PE nu sunt grupaţi în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de apartenenţă politică, europarlamentarii români reprezintă implicit partidul european din care provin şi electoratul acestui partid. Participarea deputatului – şi, prin intermediul lui, a cetăţenilor pe care îi reprezintă – la definirea unei politici europene condiţionează funcţionarea armonioasă a Uniunii Europene, respectând valorile şi interesele celor 27 de ţări membre.
În ce constă mandatul unui europarlamentar?
În a auzi vocea cetăţenilor pe care îi reprezintă, a negocia, a face lobby, în a fi activ prin propuneri, amendamente, rapoarte, în a identifica problemele cu care se confruntă cetăţenii UE. În a propune soluţii, în a accepta, modifica sau respinge legislaţia europeană. De pildă, ultimele luni ale actualului mandat legislativ sunt foarte dense pentru europarlamentari în domeniile liberalizării pieţelor de electricitate şi gaz, facilitarea accesului pacienţilor la servicii medicale în toată UE. Alte puncte esenţiale, negociate de curând, includ costuri mai reduse pentru SMS în roaming, concilierea legată de directiva timpului de lucru şi o serie de rapoarte în contextul crizei economice (de exemplu, reguli pentru agenţiile de rating, supravegherea sectorului bancar şi modalităţi de calculare a cerinţelor de capital).
Deputatul întocmeşte, în cadrul unei comisii parlamentare de specialitate – cum e, de pildă, cazul afacerilor economice şi monetare sau cel al industriei, energiei şi cercetării –, un raport privind o propunere de „text legislativ“, prezentată de către Comisia Europeană. Un eurodeputat face parte, în general, din două astfel de comisii. În una, ca membru plin, care îi dă drept de vot, în alta, doar ca membru supleant, care îi dă drept de vot doar în absenţa unui alt europarlamentar din grupul său politic.
Cum poate fi controlat un europarlamentar şi de către cine?
De către propriul partid, care l-a trecut pe liste, în primul rând. În al doilea rând, în agenda unui europarlamentar există săptămânile de teritoriu (una pe lună), în care acesta se întâlneşte cu electoratul. Europarlamentarul are răgazul să ia contact direct cu cetăţenii şi încearcă să găsească soluţii la nivel european pentru probleme locale şi naţionale.
La noi, o primă selecţie o fac regulile privind numărul de susţinători pentru înregistrarea candidaturii, respectiv partidele politice care propun listele electorale închise.
Alte state membre au ales votul pe liste deschise, astfel că reuşesc să apropie semnificativ mai mult candidatul de alegător şi să-l responsabilizeze.
SORIN IONIŢA
„Campania electorală pentru Parlamentul European nu poate fi salvată de la irelevanţă în România anul acesta“
Ştie cetăţeanul român suficiente lucruri despre Parlamentul European, încât să fie motivat să voteze? Este cetăţeanul român suficient de conectat la dezbaterile Parlamentului European?
Depinde ce înţelege fiecare prin „suficient“. Gradul de informare în România nu diferă mult de cel din alte ţări europene, iar ţăranul român ştie cam tot atâta despre UE cât şi cel portughez, grec sau francez (că UE e un loc de unde vin subvenţiile). Cum se traduce asta în prezenţa la euro-vot e altă poveste, lanţul cauzal de la informare la vot fiind lung şi complicat. Votul pentru PE este puternic filtrat peste tot în Europa de politica naţională, contextul economic, diverse „mituri urbane“ în legătură cu UE întreţinute de presă etc.
Cum apreciaţi prestaţia europarlamentarilor români în mandatul care se încheie?
În general, surprinzător de slabă, după cum o ştiu cei care au trecut pe la Bruxelles şi au cules opinii din instituţiile europene sau de la alţi membri ai PE. Cu câteva excepţii individuale, europarlamentarii români sunt nulităţi, de care se face mişto sau care îi aduc la disperare prin superficialitate pe colegii lor din conducerea grupurilor parlamentare europene. Persoane care, în România, sunt tratate drept somităţi, sunt inexistente ca prezenţă în PE, ceea ce duce la o mare pierdere de eficienţă şi oportunităţi în statura europeană a României.
Ce teme credeţi că ar trebui promovate în campania electorală de actualii candidaţi, astfel încât să fie stârnit interesul cetăţeanului pentru a vota la europarlamentare?
Campania electorală pentru Parlamentul European nu poate fi salvată de la irelevanţă în România anul acesta, iar şansa de a discuta teme substanţiale este foarte mică, din cauza lipsei de interes real al publicului şi presei, lipsei de competiţie reală, care să angajeze partidele (bătălia reală a fost cât s-au făcut listele şi s-a stabilit ordinea candidaţilor; din acest moment, structurile locale ale partidelor sunt complet dezangajate din campanie, pentru că nu au nicio miză mai departe în acest joc, la fel cum nu mai au nicio miză nici măcar candidaţii de pe poziţii clar eligibile, singurii cu interes să se bată fiind iluştrii necunoscuţi de pe cele 3–4 locuri aflate în preajma liniei). Singurele puncte de interes public vor fi cele câteva personalităţi exotice în cursă: „EBA“, cei doi candidaţi ai PRM.
Ce contează mai mult în activitatea unui europarlamentar, familia politică din care face parte sau promovarea agendei politice naţionale?
Rar, agenda naţională, ca în cazul scandalurilor din Italia, sau, acum, cu criza din Moldova. Cel mai adesea europarlamentarii români sunt inexistenţi la Parlamentul European, iar din când în când sunt puşi de partidele de acasă să facă lobby şi PR pe teme care au legătură cu bătălia politică de pe scena naţională. Restul este shopping & loisir.
Credeţi că este utilă, pentru cetăţeanul de rând, sporirea atribuţiilor Parlamentului European în relaţiile cu Comisia?
Nu.
ANDREEA VASS
Cea mai complexă maşinărie politică a lumii
Ce rol are un europarlamentar român? De elefant politic retras în singurătate pentru a-şi găsi în tihnă sfârşitul, spun unii. De pierde-vară, spun alţii. Nu mulţi vor ţinti rolul său de modelator al legislaţiei europene din care noi, românii, importăm mare parte. Puterile lor sunt imperceptibile. De fapt, ele sunt legate de puterile conferite Parlamentului European, ale cărui atribuţii au crescut constant în parcursul construcţiei europene.
Descris ca instituţia care se bucură de cea mai mare importanţă în triada instituţională europeană, PE rămâne insuficient cunoscut. O instituţie democratică, dar tehnocrată. O instituţie populată de membrii votaţi direct de către cetăţenii Uniunii Europene încă din 1979. Suspicioasă, când vine vorba despre birocraţia-i tipică. Acuzată, totuşi, că nu ascultă suficient de cetăţenii săi. Acuzată că impune standarde administrative mai mari celorlalte instituţii decât sie însăşi. Rămâne, în schimb, şi în ultimul Eurobarometru, instituţia europeană cu cea mai mare încredere în rândul populaţiei.
Unii observatori nu ezită să o descrie ca pe un for de dezbateri („talking shop“), mai degrabă decât un real motor politic. Rămâne o putere fascinantă prin lipsa majorităţilor fixe şi permanenţa alianţelor mobile. Sir Julian Priestley* ne descrie traseul celei mai complexe maşinării politice a lumii în şase bătălii strategice. Unele explicite pentru control direct, altele mai discrete pentru influenţă. Un vulcan mocnit, în aparenţă, sub inhibatorul „Nu“ irlandez, care a amânat câştigarea celei de-a şaptea bătălii: sporirea puterilor Parlamentului European sub patronajul Tratatului de la Lisabona.
Fost secretar general (1997–2007), cu 30 de ani de experienţă ca funcţionar la Parlamentul European, J. Priestley este, probabil, una dintre cele mai îndreptăţite personalităţi să completeze vasta literatură a instituţiilor europene.
Imediat după primele alegeri, Parlamentul European a dorit să remodeleze bugetul comunitar. S-a lovit brutal de intransigenţa şi indiferenţa Consiliului, care a refuzat integral propunerea sa. Expus, pentru prima dată, la ceea ce numeşte o gravă criză, Parlamentul European a câştigat prima sa bătălie. A căpătat puteri bugetare. Împreună cu Consiliul, PE stabileşte bugetul anual al Uniunii, având ultimul cuvânt în ceea ce priveşte mai mult de 50% din bugetul comunitar. De asemenea, el poate decide asupra cheltuielilor din domeniile: fonduri sociale şi regionale, energie, cercetare, transporturi, asistenţă pentru dezvoltare, mediu, educaţie şi cultură. În sectorul agriculturii, Consiliul are ultimul cuvânt de spus. Planificarea financiară multianuală a UE, pe şapte ani, nu poate fi adoptată fără acordul PE.
Dornică să ia parte activă la marile decizii europene, miza celei de-a doua bătălii a PE este creşterea rolului său legislativ. Epuizante ca mecanism decizional şi durată, eforturile de 20 de ani au culminat cu semnarea Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale de către Hans-Gert Pottering, preşedintele PE, în decembrie 2007.
Acum, deţine competenţe legislative egale cu cele ale Consiliului UE în aproximativ 60% dintre propunerile legate de mediu, transport, protecţia consumatorilor, imigraţie ilegală şi toate aspectele legate de piaţa internă. Ceea ce presupune că europarlamentarii au puteri egale cu cele ale miniştrilor de resort din cele 27 de state membre. PE poate accepta, modifica sau refuza propunerile de directive sau regulamente ale Comisiei Europene („procedura de codecizie“). De pildă, Parlamentul a refuzat, de curând, propunerile de directivă cu privire la brevetele pentru programele de software, pentru a salva accesul tuturor la programele informatice.
În domenii precum agricultura şi politica externă, Parlamentul este doar consultat sau informat. Alături de impozitare, politica industrială, noi membri ai zonei euro, Parlamentul European îşi dă doar avizul consultativ („procedura de consultare“). Amprenta sa, chiar dacă mai mică, este relevantă şi poate influenţa agenda Uniunii şi deciziile Consiliului. Este cazul, de pildă, al transferului de resurse de la subvenţiile agricole la dezvoltarea rurală (modulare voluntară) – o decizie aprig dezbătută legată de reforma Politicii Agricole Comune.
Aşadar, PE nu-şi asumă rolul de iniţiator legislativ, ci Comisia Europeană – marcând una dintre marile diferenţe dintre PE şi parlamentele naţionale. Când realitatea o impune, Parlamentul poate solicita Comisiei să propună o legislaţie într-un anumit domeniu („rapoarte din iniţiativă proprie“).
Parlamentul trebuie să îşi dea acordul şi cu privire la actele care privesc procedura electorală (începând cu Tratatul de la Maastricht) şi la penalizarea unui stat membru în cazul unei încălcări serioase şi persistente a principiilor fundamentale ale UE (începând cu Tratatul de la Amsterdam).
Extinderea UE poate avea loc doar cu acordul PE. El dă sau nu undă verde, fără a putea modifica şi textul propriu-zis al unui acord (procedura de „aviz conform“). În materie de politică externă, securitate şi apărare, Comisia şi Consiliul sunt obligate să informeze Parlamentul European. Astfel, deputaţii europeni participă activ la dezbaterile politice şi publice.
Nevoia de implicare a Parlamentului European a dus la o altă bătălie câştigată: controlul politic asupra instituţiilor comunitare. Parlamentul poate înfiinţa o comisie temporară cu scopul de a investiga presupuse contravenţii sau de a clarifica un eventual caz de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor UE. De pildă, pe fondul neregulilor semnalate în accesarea fondurilor PHARE anterioare anului 2007 în România şi Bulgaria, sub presiunea intereselor principalelor ţări donatoare la bugetul comunitar, PE a solicitat în aprilie 2009 elaborarea unui raport special privind gestionarea fondurilor comunitare în România şi măsurile înregistrate în combaterea corupţiei. El dublează mecanismul clasic de control şi verificare, aprobat la Consiliul European din decembrie 2006.
O altă bătălie majoră, mult mai surdă şi mai puţin sclipitoare, a fost dusă cu sine însuşi pentru reforma internă a PE. Proces rigid şi greoi, dus cu propria birocraţie şi pentru reglementarea mai transparentă a drepturilor europarlamentarilor. Acuzele cu privire la unele abuzuri demascate de către Curtea Europeană de Conturi au răsunat în presa internaţională. Pe fond, funcţionarea anuală a PE ne costă cam două–trei cafele pe an pe fiecare cetăţean european în parte, depinde unde o serveşti. Este, totodată, o poveste despre întărirea instituţionalizării şi a profesionalismului în cele 20 de comisii parlamentare de specialitate.
Miza altei bătălii, tot neîncheiate, este legată de influenţa PE în nominalizarea preşedintelui Comisiei Europene şi a comisarilor. Criza de încredere în CE din anii ‘98–’99 a dus la demisia forţată a întregii comisii şi la schimbarea definitivă a relaţiilor dintre cele două instituţii europene. În prezent, Comisia este validată prin votul PE.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, competenţele PE ar creşte. Prestigiul europarlamentarilor l-ar putea echivala pe cel al parlamentarilor naţionali. Procedura de codecizie ar include şi domenii precum agricultura, pescuitul, migraţia legală, spaţiu şi sport. Competenţa bugetară a PE s-ar extinde asupra tuturor cheltuielilor Uniunii, inclusiv în agricultură. În plus, Parlamentul ar avea o influenţă mai mare asupra numirii preşedintelui Comisiei Europene.
ALEXANDRU LAZESCU
Parlamentul European şi culoarea ideologică a vechiului continent
Ce culoare ideologică are Europa? Din punct de vedere aritmetic, vechiul continent pare să încline către dreapta: dintre cele 27 de state care compun Uniunea Europeană, 14 sunt conduse de guverne de centru-dreapta, 8 de guverne de stânga, iar în 5 dintre ele, între care şi România, la putere se află mari coaliţii care reunesc cele două curente. Prin Partidul Popular, dreapta domină şi actualul Parlament European, al cărui mandat tocmai se încheie, având 288 de eurodeputaţi dintr-un total de 785, faţă de 217, câţi au socialiştii. Dar astfel de calcule sunt înşelătoare. Clivajul ideologic e de fapt mult mai temperat în spaţiul european decât în America, de exemplu. Actuala criză economică mondială îi face pe majoritatea politicienilor din spaţiul comunitar să se declare in corpore mari adepţi ai statului social şi aprigi critici ai liberalismului „sălbatic“ de tip anglo-saxon, sloganul la modă acum. Vocabularul politic european e plin astăzi de cuvinte precum fraternitate, solidaritate, redistribuire, în timp ce referirile la idei precum competiţia şi piaţa liberă sunt evitate cu grijă.
E drept, în alte chestiuni, precum relaţiile cu Statele Unite, rolul UE în lume şi profunzimea integrării politice europene, diferenţierile conceptuale stânga–dreapta sunt mai semnificative. În plus, dacă Partidul Popular e o structură care reuneşte curente relativ eclectice, Partidul Socialist European e mai unitar şi, în plus, pe de o parte, e evident mai apropiat din punct de vedere ideologic de liberal-democraţi şi de verzi, grupuri politice care se plasează chiar mai la stânga sa, iar, pe de altă parte, foarte important, beneficiază adesea de sprijinul elitelor intelectuale şi al mass-media, care în Europa de Vest sunt şi ele preponderent de stânga. Prin urmare, e de aşteptat ca, pe ansamblu, şi încă într-o proporţie covârşitoare, Parlamentul European să rămână un teritoriu în care deciziile şi declaraţiile politice să se înscrie cuminte în parametrii „corectitudinii politice“.
Dar, la urma urmei, cât de important este Parlamentul European? Dincolo de declaraţiile publice care îl prezintă drept expresia definitorie a democraţiei comunitare în acţiune, din punct de vedere practic, capacitatea sa de influenţă e cu siguranţă semnificativ mai redusă decât aceea a Comisiei Europene şi cu atât mai mult cea a Consiliului European. Parlamentul joacă, totuşi, un rol esenţial în două situaţii concrete: 1) alegerea colegiului Comisiei Europene, adică a comisarilor, în frunte cu preşedintele acesteia; 2) votarea bugetului multianual al Uniunii Europene. În plus, dacă, după repetarea referendumului din Irlanda, admiţând că între timp se rezolvă şi hopul din Republica Cehă, Tratatul de la Lisabona este în sfârşit adoptat, rolul Parlamentului European va creşte din punct de vedere formal. Dar asta e jumătatea plină a paharului, pentru că, în opinia multor observatori, inclusiv de la nivelele de vârf ale structurilor europene, dacă actuala criză economică se prelungeşte, disponibilitatea liderilor politici din statele membre de a face compromisuri în plan naţional de dragul proiectului UE, oricum destul de limitată şi până acum, se va diminua considerabil, ceea ce nu poate face decât ca instituţii de tipul Parlamentului European să scadă în relevanţă.
Anul acesta e a şaptea oară, începând din 1979, de când alegerile europarlamentare se organizează simultan în toate statele membre ale UE. Şi nu sunt de aşteptat nici de această dată mari surprize: participarea la vot va fi foarte probabil la fel de scăzută ca de obicei, iar miza lor politică va fi mai ales una internă. Ceea ce nu înseamnă însă deloc că nu există şi o miză externă importantă, mai ales pentru ţări ca România sau Bulgaria. Una de alt gen, motiv pentru care contează în mult mai mare măsură decât pentru statele vechi din UE calitatea echipei care merge la Bruxelles şi Strasbourg. În mod tradiţional, europarlamentarii din Europa de Vest se recrutează în mare parte fie dintre politicienii de plan secund, fie dintre cei aflaţi la sfârşit de carieră. Altfel ar trebui să stea însă lucrurile dacă ne ducem către Estul continentului.
Între altele, şi pentru că „fişa postului“ este diferită în cazul lor. Din două motive: 1) în ecuaţia politică internă, legăturile dintre partidele de acasă şi structuri precum PPE, PSE sau ALDE au mult mai mare relevanţă decât în cazul ţărilor din Vest; 2) capacitatea echipei de europarlamentari, în ansamblu, de a promova interesele naţionale în plan european contează sigur mai mult decât în cazul vechilor state membre din UE, care dispun de semnificativ mai multe pârghii în acest sens. Cât au cântărit aceste criterii atunci când principalele partide politice autohtone şi-au definitivat listele electorale am văzut deja. Cum va vedea lucrurile electoratul românesc rămâne să descoperim foarte curând, pe 7 iunie.
IOAN STANOMIR
Dincolo de Europa
Integrarea europeană, înainte de a fi un proces politic şi de reflecţie intelectuală, a devenit, în România ultimilor ani, principalul obiect în jurul căruia se articulează, energică şi contagioasă, o limbă de lemn: acesteia i se datorează, în mare măsură, compromiterea şi ocultarea marilor teme ce ar putea defini autentica europenizare a spaţiului autohton.
Reformei de adâncime a statului, având ca punct de plecare acceptarea unei subdezvoltări endemice, i se preferă efortul sisific de traducere a unei legislaţii care nu are niciun corespondent real în ţesutul social de la noi. Inflaţia normativă şi abolirea rolului legislativ al Camerelor, graţie ordonanţelor de urgenţă, sunt justificate, simbolic, prin apelul la un imperativ european, imperativ care rămâne misterios şi inaccesibil unui public pentru care apartenenţa la Europa înseamnă, înainte de toate, capacitatea de a munci la periferia societăţilor occidentale, ca obiect al unui nou servaj juridic şi mentalitar.
Edificarea unui stat care să aibă ca obiectiv protecţia libertăţilor individuale şi cultivarea unui climat al solidarităţii republicane este împinsă pe plan secund, dacă nu de-a dreptul compromis. Realismul constatării se impune: europenizarea instituţională, de după 1 ianuarie 2007, este una limitată, epidermică şi butaforică. În mâinile unei elite dominate de un ethos cleptocratic, europenizarea oferă ocazia dobândirii unei onorabilităţi refuzate până atunci.
Celor care au dominat judeţele, reducându-le la postura de satrapii, prezenţa steagului Uniunii Europene nu le poate da decât satisfacţia misiunii îndeplinite. În compania selectă a regionalizării spaniole sau a federalismului german, etalarea luxului vulgar al preşedinţilor de consilii judeţene pare un fapt natural. Domesticirea statului român de praticile europene se dovedeşte a fi ceea ce unii au părut să intuiască: o iluzie generată de incapacitatea societăţii autohtone de a imagina un proiect de dezvoltare întemeiat pe valorile unui stat limitat, individualismului şi virtuţii republicane.
Din acest punct, se impune reinventarea întregului discurs românesc care are în centrul său ideea şi practica europeană. Apelul la moderaţie şi la echilibru este antidotul care poate neutraliza toxinele care îmbolnăvesc ţesutul social. În faţa unui spectacol mediatic marcat de vulgaritate, abjecţie şi corupere morală, reperul european are darul de a contura profilul alternativei. Dacă există un model european, acesta include, cu necesitate, un cadru normativ destinat să încadreze libertatea de exprimare.
Între obedienţa televiziunilor de stat şi flatarea vulgului pe care mizează operatorii comerciali, Europa oferă o cale de mijloc, pe care o ilustrează soliditatea exemplelor britanic sau german. A servi comunitatea înseamnă, astăzi mai mult decât oricând, a prefera logica unei comunicări decente prostituţiei şi linşajului televizat.
Reinventarea acestui discurs european al elitelor locale poate avea ca punct de pornire revizitarea unui trecut care este cel al României precomuniste. Moştenirea epocii de după 1866 este reductibilă la această aspiraţie, sinceră şi emoţionantă, de a institui, în acest spaţiu, o formă de organizare şi un ethos similare cu cele definind Europa Occidentală. Oricât de diverse ideologic, efigiile unor C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Titu Maiorescu sunt inseparabile de această europenitate intelectuală şi comportamentală, care nu avea nevoie de faldurile unui steag al Uniunii spre a se legitima.
Monarhia constituţională a lui Carol I rămâne cărămida pe care se ridică un Vechi Regat ce parcurge, arzând etapele, un drum pe care îl intuiseră seria de programe politice de după 1822. Europenizarea presupunea, în această lectură liberal- conservatoare dominantă la nivelul elitei româneşti, abandonarea unui spaţiu al precarităţii economice şi instituţionale.
Edificiile pe care le lasă în urmă România de până la 1914 sunt proba acestei ambiţii creatoare fără egal în istoria noastră.
Fiecare dintre capitalele de judeţ este dotată cu un centru care va reuni însemnele acestei modernităţi: liceul, primăria şi tribunalul. Educaţia, administraţia şi legea sunt pilonii pe care epoca lui Carol I se fondează. Distanţa dintre monumentalitatea urmelor acestui timp şi vulgaritatea centrelor comerciale de astăzi este cea care dă măsura liniei ce separă cele două proiecte de emancipare socială. Europenizarea în decor de mall şi ritm de manele rămâne marca anilor care ne despart de decembrie 1989.
Memoria acestui Vechi Regat este cea din care se poate nutri acest viitor nou discurs european al României. Decenţa, libertatea şi domnia legii se pot substitui vulgarităţii, iresponsabilităţii politice şi populismului. Aceasta este miza de durată a viitoarelor alegeri pentru Parlamentul European. Restul nu este decât rating. Şi subdezvoltare durabilă.
