Pe aceeași temă
După ce a publicat la Humanitas, în 2008, un volum despre Unificarea dreptei, Valeriu Stoica a revenit anul acesta, alături de Dragoş Paul Aligică, la aceeaşi editură, cu Reconstrucţia dreptei. Pornind de la această carte, Institutul de Studii Populare (ISP) şi Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) au organizat marţi, 5 mai, la Hotelul Hilton, dezbaterea cu tema Reconstrucţia dreptei.
O PLEDOARIE PENTRU LIBERTATE
Triada capitalism-liberalism-democraţie, relaţia dintre intelectuali şi politică, dar şi dintre cetăţenii contribuabili şi stat, valorile sociale ale dreptei şi asumarea lor, victorii şi eşecuri politice, dialogul doctrinar şi, în fine, un nou proiect naţional - iată doar câteva dintre temele abordate în volumul Reconstrucţia dreptei şi în dezbaterea pe marginea lui.
GABRIEL LIICEANU
Ne-am strâns aici pentru a omagia un gest cultural cu o pondere deosebită pentru cultura politică a ţării noastre în clipa de faţă.
Cum s-a născut această carte? Ce i-a făcut pe cei doi autori să ne propună un asemenea gest cultural? Citind cartea, mi-am spus că ea a apărut din nemulţumirea în faţa imposturii celor care, în România, vorbesc în numele capitalismului şi al liberalismului. Apărută din această nemulţumire faţă de impostura care circulă zi de zi în televiziuni, radiouri, în ziare şi în discursul partidelor noastre, Reconstrucţia dreptei este un manual de capitalism, de liberalism şi de democraţie. Nu e puţin lucru să faci un manual.
Asta înseamnă că eşti capabil să pui la îndemâna celorlalţi, într-un limbaj simplu şi, în acelaşi timp, atractiv, „abc“-ul unui domeniu. Iar domeniul acesta nu e unul oarecare, este domeniul care constituie viaţa comunitară, este domeniul vieţii economice şi politice în care trăim cu toţii.
Dar nu este vorba doar despre un manual. Această carte, care-şi propune să explice noţiunile fundamentale ale capitalismului, liberalismului şi democraţiei, este în acelaşi timp un mod de a cupla toate aceste probleme teoretice la situaţia practică în care trăim astăzi cu toţii. Este o branşare a doctrinelor economice şi politice ale liberalismului la situaţia actuală a României, dar, mai ales, la posibilitatea unui proiect politic realist, în speţă, a unui pas în viitor. Dincolo de limpezimea, amploarea informaţiei şi stilul prietenos al expunerii, care o face aptă de a fi citită de către oricine, cartea este, de fapt, un roman de idei. Există un miez dramatic al acestei poveşti. Şi ca să înţelegeţi mai bine ce am în minte, am să mă opresc o clipă la sintagma „povara libertăţii“, pe care autorii o folosesc în mod explicit în mai multe rânduri în carte. Poate vă mai aduceţi aminte, în Fraţii Karamazov există o legendă, numită „Legenda Marelui Inchizitor“, în care Iisus, revenit pe pământ la 1.500 de ani după răstignire, este arestat de Marele Inchizitor într-o piaţă din Sevilla. Marele Inchizitor îi ţine lui Isus un lung discurs în care îi spune, în esenţă, următorul lucru: „De ce ai venit? Proiectul tău a fost greşit. Ai mizat pe o specie pentru care libertatea părea să fie supremul dar. Ai greşit. Libertatea este pentru ei o povară, nu un dar. Ai greşit, pentru că oamenii de abia aşteaptă să vină cineva care să le ia de pe umeri «povara libertăţii». Oamenii nu au nevoie de «pâinea Cerului», ci de «pâinea pământului»“.
Ei bine, această carte este, până la urmă, una despre povara libertăţii. O carte scrisă de doi oameni de ştiinţă umanişti se transformă într-un roman dramatic şi metafizic, pentru că în joc este condiţia umană cu libertatea ei. Ce facem noi cu libertatea noastră? Capitolul care mi-a plăcut cel mai mult este acela în care sunt expuse tocmai paradoxurile libertăţii, în speţă, faptul că liberalismul, care mizează totul pe libertatea fiecăruia dintre noi prin iniţiativă, pe creativitatea individului, termină prin a-şi crea premisele propriei lui contestări. Oamenii obosesc uşor când li se pune libertatea în braţe. Asta este, până la urmă, marea problemă pe care o pune în joc liberalismul. Pentru a exploata cum trebuie darul libertăţii, liberalismul nu poate fi făcut decât de către oameni puternici, care sunt capabili să-şi asume deopotrivă victoria şi eşecul.
Această carte mai este şi una despre condiţia neparadisiacă a omului, despre felul în care dorim cu toţii să câştigăm la jocul vieţii. Dar ce e frumos în cazul liberalismului, o doctrină a condiţiilor optime pentru crearea de bunuri materiale, este că, de fapt, el sfârşeşte ca o doctrină a libertăţii spirituale. Aşa cum Marele Inchizitor îi spunea lui Iisus: „ai venit să le dai pâinea Cerului, dar ei au nevoie de pâinea pământului“, splendoarea liberalismului este că el porneşte de la pâinea pământului,
dar sfârşeşte pe teritoriul pâinii Cerului. E o creativitate pe care cei doi autori o pun splendid în lumină.
Cartea pune, pentru noi toţi, o mare problemă. Ea demonstrează, în mod extrem de convingător, că o societate matură, aşezată pe temeiurile liberalismului clasic, nu se poate face decât cu oameni care au o anumită cultură politică. Or, marea problemă a României de astăzi, aşa cum a fost şi problema României de după primul război mondial, este că valorile democraţiei şi comportamentul democratic depăşesc gradul de acceptare şi înţelegere al populaţiei înseşi. Cetăţeanul cultivat politic, care este cărămida oricărei societăţi civilizate, se pare că lipseşte în România de astăzi. Aşa încât una dintre marile mele nedumeriri, citind această carte, este: cum arată un proiect pentru România viitoare, care se sprijină pe un cetăţean aflat sub nivelul acestui proiect?
CRISTIAN PREDA
Este evident, pentru cine citeşte această carte, faptul că reconstrucţia dreptei este aşezată sub semnul unei formule de liberalism foarte informat. Ea indică destul de bine o anumită sensibilitate împotriva curentului din societatea noastră. Există, de altfel, o bogată bibliografie la sfârşitul cărţii, dar şi fiecare pagină trădează în mod evident o îndelungă frecventare a surselor liberalismului.
În al doilea rând, e vorba despre un liberalism foarte deschis, tolerant, şi când e vorba de instituţii, şi când e vorba de proiecte, de plasarea noastră în contextul european şi, mai rar, internaţional. Autorii lasă de înţeles că felul în care vorbesc despre o chestiune sau o organizaţie instituţională, despre un proiect intelectual este unul dintre multele posibile: un liberalism care nu e decât o expresie a unei deschideri sau a unei disponibilităţi, în sensul în care toleranţa în tradiţia liberală nu a arătat asta.
În al treilea rând, aş spune că e un liberalism sistematic. E vorba despre o carte care e construită nu ca un eseu - o spun cu o oarecare invidie, pentru că am scris mai degrabă eseuri pe marginea liberalismului. E o carte construită sistematic, aproape de structura unui manual. E evidentă ambiţia celor doi autori, care au mai scris în trecut despre liberalism şi despre politica din România, de a construi sistematic o viziune care să facă un sistem.
În fine, e un liberalism care este acceptat sub semnul articulării, sub semnul încercării de a avea un plus de coerenţă, sub semnul construcţiei, şi nu sub semnul dezbinării, al separării şi al distrugerii.
Cred că această specie de liberalism este importantă şi e o formă intelectuală care trebuie salutată. Eu însumi mă declar apropiat de o asemenea viziune despre liberalism. Liberalismul trebuie să nu fie o simplă improvizaţie, o declaraţie, ci trebuie să fie informal, înrădăcinat într-o experienţă intelectuală, întâi de toate. Cred, de asemenea, că liberalismul trebuie să fie deschis şi tolerant, înţelegător, şi să nu fie o formă de autoizolare, de separare, de ucidere. Acest liberalism nu pică, însă, în vremuri care să fie ahtiate după aşa ceva. Suntem într-o perioadă în care se aplaudă mai mult neinformarea, ignoranţa, şi nu înrădăcinarea intelectuală. Succesul public nu este datorat, înainte de toate, unei asemenea înrădăcinări intelectuale, ci improvizaţiei. Suntem într-o vreme în care intoleranţa are mai multă trecere şi ea, sigur, deschide către comportamente sociale dezagreabile. Cei care vor să construiască sunt foarte puţini şi, din păcate, lucrurile astea se întâmplă în zona de dreapta a societăţii politice. Trăim vremuri în care, sub semnul unor identităţi de dreapta, sunt aşezate nu doar ignoranţa şi dispreţul faţă de o experienţă intelectuală, nu doar refuzul de a construi sistematic, ci pur şi simplu dezbinarea, ideea că dreapta trebuie să rămână în veci dezbinată şi fragmentată. Eu asemăn foarte mult aceste timpuri cu epoca anilor ’98, ’99, 2000. Îmi amintesc, de altfel foarte bine, că atunci eram oarecum în poziţii diferite faţă de cele ale d-lui Stoica. Dânsul mă convingea să intru în politică şi eu, pe vremea aia, scriam mai mult decât vorbeam. Acum e un timp al dezbinării care, cred eu, nu poate fi depăşit decât prin asemenea poziţii intelectuale.
Vreau să spun câteva cuvinte despre ceea ce înseamnă această carte pentru ansamblul intelectual pe care d-l Stoica şi, în mod foarte discret, alături de el, d-l Dragoş Aligică, îl gestionează de mai mulţi ani. E vorba de proiectul care astăzi se cheamă Institutul de Studii Populare, în trecut numit Institutul de Studii Liberale, şi care înseamnă o încercare de renaştere a liberalismului care să conducă la reconstrucţia dreptei. Eu cred foarte mult în această relaţie şi, dacă îmi daţi voie, aş asemăna acest moment cu ceea ce în Occident a însemnat perioada 1938–1947.
E perioada care separă un celebru moment de reconstrucţie intelectuală a liberalismului, şi anume Colocviul Lippmann, provocat de apariţia unei cărţi lui Walter Lippmann, The Good Society, în scurtă vreme tradusă şi în franceză, care a dat naştere unei întâlniri a marilor figuri ale liberalismului. O bună parte dintre ele sunt referinţe în cartea domnilor Stoica şi Aligică. Sigur că, mai mulţi ani de-a rândul, până la reabilitarea publică, liberalismul nu a dus-o foarte bine şi nu a fost recunoscut public pentru uriaşa valoare pe care o are ca element al construcţiei politice. Cred că încercările din ultimii ani, stimulate de profesorul Stoica şi de Dragoş Aligică, aşază contextul românesc într-un mod similar cu cel din care, pe plan internaţional, s-a trecut la o reconstrucţie a liberalismului, care a susţinut societăţile occidentale. În acest sens, demersul celor doi autori, inclusiv în componenta lui instituţională, îşi arată roadele în prezent, dar cred că şi în anii care vin. Eu sunt foarte optimist şi mă bucur că în acest cadru e loc pentru dezbatere, e loc pentru toleranţă, e loc pentru deschidere şi e loc pentru a da o şansă acestei construcţii.
TRAIAN UNGUREANU
Eu nu sunt optimist. Sunt foarte îngrijorat. Dar mă bucur să văd că tocmai Editura Humanitas a pus în faţa publicului această carte importantă. Ce avem în faţă este un tratat despre libertate. În primul rând pentru că e o carte sistematică sau un manual, cum spunea Gabriel Liiceanu. În al doilea rând, pentru că pune problema fundamentală a lumii româneşti şi chiar a întregii lumi a timpurilor noastre într-un moment foarte grav. S-ar putea să vă amintiţi, peste un timp, de această întâlnire şi să înţelegeţi că, într-adevăr, a fost o întâlnire a celor care sprijină libertatea în România. Vom vedea ce va urma.
Această carte apare, din fericire, în clipa în care tentaţia şi propaganda socialistă sunt din nou la putere în spaţiul public. Sigur, e vorba de cea mai letală, dar şi cea mai rezistentă idee a ultimelor două sute de ani: socialismul. Gabriel Liiceanu a sesizat foarte bine chestiunea când se referea la Dostoievski şi la problemele libertăţii umane. Vorbim mereu de secolul XXI, dar el nu diferă cu nimic de timpurile istorice anterioare. Ce se întâmplă acum, cred că putem fi de acord, e din nou o fugă de libertate şi o fugă spre servitute. Dreapta are nevoie de clarificări, de sistematizări de acest gen. Aici nu e vorba numai de o problemă doctrinară. E vorba de un anumit gen de curaj pe care şi această carte îl are.
Am fost zilele trecute la Varşovia, la congresul Partidului Popular European. Acolo am văzut ceva foarte interesant pentru fiziologia timpurilor pe care le trăim. Floarea dreptei europene, de la Angela Merkel la Berlusconi, miniştrii de Finanţe, răsăritenii, occidentalii, aproape nu au avut curajul să-şi asume valorile dreptei. Întâlnirea şi atmosfera din jurul ei erau un fel de a ocoli adevărata natură a dreptei. Am văzut peste tot oameni de valoare oarecum ruşinaţi de apartenenţa lor la dreapta, timoraţi şi contaminaţi în acelaşi timp. De ce contaminaţi? Pentru că, dacă observaţi, încet, încet, chiar dreapta nu este chiar atât de dreaptă. Se accentuează la nesfârşit valorile compasiunii sociale. Sigur că aceste valori sunt importante. Sigur că umanismul social trebuie să fie o valoare importantă, trebuie să aibă realitate politică. Dar prezenţa acestor teme în discursul de astăzi al dreptei vine de altundeva: vine din ruşinea de a fi de dreapta. Este un răspuns la eternele acuze ale stângii care au caricaturizat dreapta şi care o descriu drept o fiară inumană, bestială, creatoare de inegalităţi şi tulburări.
Şi cu asta ajungem la experienţa românească. Capitolul dedicat acestei probleme în cartea lui Valeriu Stoica şi a lui Dragoş Aligică e foarte instructiv. Primul lucru pe care România l-a creat, după 1989, în termen record şi de pe poziţii de stânga, a fost plutocraţia. Relaţia între plutocraţie, între oligarh, şi dreapta este un capitol excelent în această carte.
În perioada următoare, după 1989, povestea dreptei nu a început să trăiască vremuri mai bune. Aşa cum veţi înţelege lucrurile citind cartea, dreapta este subiectul celei mai lungi calomnii din istoria defăimării româneşti. Acest capitol nu s-a încheiat, ci face în continuare ravagii în mediile academice, în mass-media. În percepţia populară şi publică a fi de dreapta e cumva o ruşine, un stigmat. Or, această carte onestă şi clară este argumentul de la care cineva nu numai că poate să înceapă să apere dreapta, dar poate să înceapă să fie un om de dreapta cu adevărat, asumat şi fără jenă.
Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică nu sunt la primul serviciu pe care îl fac opiniei publice româneşti. Editura Humanitas este în serviciul public românesc de la bun început. Ce va urma? E o bătălie extraordinară pentru minţile şi conştiinţa intelectualilor români. Problemele dreptei româneşti sunt probleme de o răspundere şi de o întindere istorică extraordinară. România a început să devină un conglomerat paternalist, în care guverne fără culoare şi fără diferenţe fundamentale de socialism menţin şi perpetuează această stare de fapt. Cred că această carte este o investiţie extraordinară în tineri şi în minţile care vor să cunoască, să ştie să facă ceva, să ajute România să treacă de acest ciclu negativ nesfârşit.
SEVER VOINESCU
Dacă Cristian Preda era optimist, Traian Ungureanu era pesimist, eu sunt derutat. E o derută plăcută, pentru că o simt, până la urmă, generatoare de opţiune. Când doi autori se apucă să scrie o carte, cel puţin în zona cărţilor despre politică, ei încearcă să se exprime tot mai mult într-un stil academic, arătând câte ştiu, cât sunt de inteligenţi, cât de sclipitoare le e mintea, dar sunt adesea reticenţi în a-şi afirma opţiunile. O asemenea carte este un gest de curaj şi, în acelaşi timp, este un gest coordonator pentru discursul public din România de astăzi, pentru că se aud foarte puţine voci care asumă opţiuni şi se aud multe voci care comentează ceea ce spun ceilalţi. În această carte sunt doi autori, dar este o voce care asumă o opţiune.
Acum un an, d-l Valeriu Stoica lansa o carte care se chema Unificarea dreptei. Anul acesta, d-l Stoica, alături de Dragoş Paul Aligică, lansează o carte care se cheamă Reconstrucţia dreptei. Într-un an s-a trecut de la unificare la reconstrucţie, semn că, probabil, nu a fost cel mai fericit an al dreptei. Deşi, dacă ne uităm la felul în care electoratul s-a exprimat în acest interval, ar fi trebuit ca astăzi să consemnăm un an bun pentru dreapta. Ceea ce d-l profesor Stoica scrie, în acest caz alături de Dragoş Aligică, rodeşte. Adică produce idei, produce mai departe atitudini, acţiune politică.
Până la urmă, alături de discursul despre libertate, alături de multe alte lucruri pe care antevorbitorii mei le-au subliniat, d-l Valeriu Stoica pune o problemă esenţială pentru spaţiul public românesc: relaţia dintre intelectual şi politică. Eu nu cred că există lider politic care să poată mărturisi o relaţie mai naturală, mai directă cu mediile intelectuale decât d-l profesor Valeriu Stoica. D-l Stoica e dintre puţinii oameni politici care înţeleg cât de importantă este energia intelectuală strânsă în jurul unui grup politic, în cazul nostru, un grup numit partid politic. După 1990, discursul intelectual, aşa cum era normal, a fost unul mai degrabă simpatizant al valorilor de dreapta.
În ultimii ani constatăm că sporeşte ponderea discursului intelectual care împărtăşeşte mai degrabă valori de stânga. Discursul intelectual de stânga, care este tânăr, fraged, naiv şi adesea neconvingător, nu a făcut cuplajul încă în România cu PSD, cu partidul de la stânga, dar trebuie să ne aşteptăm ca în curând acest lucru să se întâmple. În partea cealaltă, acolo unde suntem noi, partidele de dreapta au avut întotdeauna parte de o susţinere intelectuală serioasă. Din păcate, partidele de dreapta nu au ştiut ce să facă, cel mai adesea, cu această susţinere. D-l Valeriu Stoica este, probabil, singurul lider de dreapta din ultimii ani care înţelege şi ştie ce anume trebuie să reprezinte pentru un partid de dreapta discursul intelectualilor care gravitează în jurul acestui pol politic. Până la urmă, un partid nu este doar o organizaţie constituită pentru a câştiga alegeri. Un partid este mult mai mult şi rolul principal al intelectualilor este tocmai acela de a reaminti de fiecare dată oamenilor dintr-un partid de ce anume s-au strâns acolo.
Venim la discursul despre valori, despre identitate şi, până la urmă, la discursul despre viziunea pe care noi toţi, strânşi într-un anume partid, o avem asupra cetăţii. Nu trebuie să uităm că, într-un context în care socialismul tulbură minţile pe bună dreptate derutate şi disperate ale celor mai mulţi dintre locuitorii spaţiului euro-atlantic astăzi, a fi de dreapta înseamnă a promova un tip de societate în care libertatea guvernează şi în care statul este o prezenţă minimală în economie, dar maximală în politică. A fi de dreapta astăzi înseamnă a crede într-un stat care este înainte de toate o realitate morală. Dacă vom continua să credem că statul este un administrator care trebuie să livreze bunăstare şi, din păcate, asta facem, nu doar că nu suntem într-o poziţie de dreapta, dar suntem într-o poziţie, după părerea mea, fundamental greşită. Din 1990 încoace, România nu a avut şansa unei guvernări autentice de dreapta. La un moment dat, electoratul a cerut-o. A fost vorba de victoria Alianţei D.A., dar circumstanţele şi inabilităţile, până la urmă chiar şi vinovăţiile unor oameni politici au împiedicat ca România să obţină ceea ce cetăţenii români au cerut atunci: o guvernare de dreapta.
Revenind la carte, unul dintre capitolele care mie mi-au plăcut cel mai mult este cel intitulat Competiţie, cooperare, compasiune. Compasiunea este o valoare centrală a dreptei moderne. Ea nu se confundă, evident, cu valoarea şi cu determinările asistenţiale ale stângii şi cred că într-o ţară ca România este foarte important să facem această distincţie. Din păcate, cum ştim, mai bine de două treimi dintre familiile românilor depind, într-un fel sau altul, de venituri care le vin de la stat: salarii, pensii, contracte cu statul. Acest lucru evident că pentru nu om de dreapta nu e în regulă. Avem o societate alcătuită, de 20 de ani, aproape deliberat defectuos. Or, pentru a înlătura orice confuzie, cred că este necesar să vorbim despre compasiunea dreptei. Diferenţa fundamentală este aceea că, pentru un partid de dreapta, compasiunea este un gest care merge punctual către o persoană sau mai multe persoane care se află într-o nevoie conjuncturală. În vreme ce asistenţa socială este ceva deschis tuturor.
E o diferenţă fundamentală, doctrinară şi până la urmă asta mărturiseşte viziunea noastră despre libertare în cetate.
Voi încheia cu o propoziţie spusă de unul dintre cei mai importanţi oameni de dreapta spre finalul secolului XX, preşedintele american Ronald Reagan: „Un guvern nu rezolvă problemele, ci le subvenţionează!“.
CRISTIAN PREDA
Nu e prima dată când dreapta este dezbinată în România. Ea e în general dezbinată după ’90, în afară de momentele în care partidele care, într-o clipă sau alta, s-au declarat de dreapta au fost împreună. Epoca în care dezbinarea a fost cea mai interesantă este sfârşitului anilor ’90. Profitorul acelei dezbinări a fost Vadim Tudor, într-un prim moment doar la nivel foarte mediatic, dar extrem de costisitor pe urmă, pentru patru ani. Vă amintiţi că, pe fondul dezbinării opţiunilor de dreapta în anul de graţie 2000, Vadim Tudor a făcut figura mediatică cea mai expresivă. A intrat în turul al doilea al cursei prezidenţiale şi a rămas pentru patru ani cu 20% din parlament. În timpurile mai recente, dreapta este în continuare dezbinată, dar, spre deosebire de acele momente, dreapta este majoritară la urne. Asta nu se întâmplă în 2004, când PNL intră la guvern nu pentru că ar fi fost o majoritate, ci pentru că Traian Băsescu câştigă prezidenţialele, lucru pe care ei l-au uitat. Dreapta este majoritară începând din noiembrie 2007. Dezbinată, este majoritară la urne, adunând voturile partidelor de dreapta. Se întâmplă asta şi la alegerile europarlamentare din 2008, se întâmplă şi la legislativele de la sfârşitul anului trecut. Această majoritate nu a fost adusă până acum la nivelul voinţei guvernamentale. Cine este însă profitorul acestei dezbinări? Susţinând un guvern ultraminoritar în perioada 2007–2008 şi intrând la guvernare în contextul refuzului PNL de a intra la guvernare anul trecut, putem spune că, pe ansamblu, profitorul acestei dezbinări a dreptei este PSD.
VALERIU STOICA
Cartea pe care am scris-o cu Dragoş Paul Aligică este o profesiune de credinţă, o pledoarie, o schiţă de proiect, un manual şi un exerciţiu de prietenie. Înainte de a explica această afirmaţie, îmi permit însă să evoc succint o întâmplare care spune ceva despre raţiunea din care s-a născut această carte. În urmă cu aproape zece ani, pe vremea când conduceam PNL, am participat la o întâlnire cu oamenii de afaceri din zona întreprinderilor mici şi mijlocii. Am discutat cu acea ocazie despre pericolul oligarhizării României şi despre pericolul vicierii liberalismului şi capitalismului din România. Am vorbit despre privatizările păguboase, despre creditele preferenţiale, despre iertările şi eşalonările de datorii, despre licitaţiile trucate. Am vorbit despre hotărâri de guvern şi legi aprobate cu destinaţie. În această discuţie am propus participanţilor să facem un parteneriat pentru afirmarea adevăratelor valori liberale, ale capitalismului, un parteneriat pentru a împiedica oligarhizarea României. Nu eram aşa de naiv încât să cred că propunerea mea va fi întâmpinată cu entuziasm, dar mă aşteptam la o minimă aderenţă. Surpriza mea a fost foarte mare când am constatat că participanţii la această întâlnire erau nu atât de interesaţi de parteneriatul pe care l-am propus, cât mai degrabă de modalităţile prin care puteau să pătrundă şi ei în cercul celor care profitau de privatizări frauduloase, de licitaţii trucate şi aşa mai departe.
Am realizat atunci că, până la urmă, în România, liberalismul şi capitalismul erau mai degrabă clişee decât realităţi. Şi am mai realizat că România nu putea să fie o ţară liberală şi capitalistă cu adevărat decât în măsura în care îşi însuşea un ton al liberalismului, al capitalismului şi al democraţiei. Aşa se explică de ce, de vreo zece ani, mi-am restructurat eforturile în politică, fără să abandonez lupta politică de zi cu zi, dar mi-am dat seama că cel puţin la fel de importantă ca bătălia politică de uzură este o altă bătălie, o bătălie pentru asimilarea valorilor adevărate ale liberalismului, ale capitalismului şi ale democraţiei. Fără o cultură a liberalismului, a capitalismului şi a democraţiei nu putem realiza un sistem bazat pe valorile dreptei. Aşa se explică de ce, de vreo zece ani, dincolo de acţiunea politică de uzură cotidiană, încerc împreună cu prietenii mei să construim o cultură politică în România adecvată acestor valori ale liberalismului, capitalismului şi democraţiei. Iar unul dintre cei mai buni prieteni alături de care aceste eforturi s-au desfăşurat cu mai mult sau mai puţin succes, cu mai multe sau mai puţine victorii şi cu multe înfrângeri este Dragoş Paul Aligică. Împreună cu el am scris această carte.
Spuneam că această carte este, în primul rând, o profesiune de credinţă. Aici revin la ceea ce spunea d-l Gabriel Liiceanu: liberalismul pleacă de la pâinea pământească şi, în mod paradoxal, ne oferă pâinea cerească. Această propoziţie plină de tâlc pe care a spus-o Gabriel Liiceanu, plecând de la un text de Dostoievski, arată de ce nu putem avea liberalism, capitalism şi democraţie în România dacă nu credem în valorile pe care această triadă le presupune.
Eu sper că, din cartea pe care am scris-o împreună cu Dragoş Paul Aligică, răzbate, în primul rând, aderenţa noastră afectivă faţă de aceste valori. Din acest punct de vedere, cartea este, în primul rând, o profesiune de credinţă şi am profitat de ocazie pentru a ne detaşa de falsele liberalisme. Accentul pe care Traian Ungureanu îl punea pe primul capitol din această carte este binevenit, pentru că o maladie a liberalismului în România este plutocraţia. Nimic nu este mai periculos pentru liberalism, capitalism şi democraţie decât plutocraţia.
Cartea este, în al doilea rând, o pledoarie. Dacă tu crezi în ceva, trebuie să aperi acest lucru. Şi, mai ales, dacă lucrul în care crezi este ameninţat în permanenţă, cu atât mai mult trebuie să fie apărat. De două sute de ani valorile liberalismului, capitalismului şi democraţiei sunt sistematic atacate. Spunem, de altfel, în carte, că de două sute de ani se vorbeşte de moartea capitalismului. Recent, d-l Iliescu, cu mare entuziasm, ne-a anunţat încă o dată că a murit capitalismul. Aşadar, dacă vrem ca aceste valori să reziste în lume şi în România, trebuie să le apărăm. Şi cartea este o pledoarie, cu argumentele, cu puterile noastre, cu forţa de a convinge de care suntem în stare.
În al treilea rând, cartea este o schiţă de proiect. În fond, dacă vorbim de liberalism, capitalism, democraţie, vorbim despre lumea contemporană, dar vorbim şi despre România. Vorbind despre dreapta românească, nu putem să avem în vedere o dreaptă atemporală, detaşată de orice fel de biografie. Dacă vorbim despre dreapta din România, înseamnă că trebuie să vorbim despre România şi despre viitorul României. Cartea este o schiţă despre cum credem noi că ar trebui să arate dreapta românească în codul ei genetic, în codul ei de valori. Nu ne ocupăm în această carte de chestiuni de strategie şi de chestiuni instituţionale. Atrag atenţia că este o mare diferenţă între această carte, care se cheamă Reconstrucţia dreptei, şi cartea pe care am scris-o eu anul trecut, Unificarea dreptei. E adevărat că termenul „dreapta“, numitorul comun în aceste două cărţi, ar putea să creeze o confuzie. Am sesizat o oarecare dezamăgire în ceea ce spunea Sever Voinescu mai devreme. Prima carte, Unificarea dreptei, se referă la o chestiune de strategie şi la o chestiune instituţională. Din punct de vedere instituţional, într-adevăr, există o unificare a dreptei. Dar asta nu înseamnă că această dreaptă are un cod de valori, un cod genetic adevărat. D-l Sever Voinescu, de când a devenit deputat şi membru al PD-L, cred că e cel mai în măsură să confirme ceea ce spun eu în mod periodic. Aşadar, Reconstrucţia dreptei nu e nici o carte de strategie politică, nu e nici o carte de acordare instituţională a dreptei. Este o carte care priveşte codul genetic al dreptei, codul de valori al dreptei.
Dar asta înseamnă că această dreaptă românească trebuie reconstruită cu un scop. Dreapta românească nu este un scop. Dreapta românească este un instrument de promovare a naţiunii române. Dreapta românească este un instrument de reconstrucţie a României, într-un moment în care ar părea să credem că n-ar trebui să fim foarte preocupaţi de viitorul României: suntem membri NATO, suntem în Uniunea Europeană, după ce vreme de secole am stat într-o zonă de indecizie, de ameninţări, sub influenţa mai multor imperii, avem o umbrelă de securitate, deci lucrurile pot fi rezolvate. Or, noi, în această carte, spunem că sunt departe de a fi rezolvate, că problemele de abia acum încep. Am rezolvat problemele trecutului, dar nu am rezolvat problemele viitorului. Nu am rezolvat problemele pe care chiar UE şi NATO le au. Există mari provocări care se află în faţa acestor blocuri şi alianţe din care facem parte. Iar împreună cu ele, noi, ca naţiune, trebuie să participăm la rezolvarea acestor provocări. În carte evocăm succint o parte dintre aceste provocări care stau, în egală măsură, în faţa naţiunii române, în faţa Uniunii Europene, în faţa NATO. Şi, în fond, sunt provocări la adresa liberalismului, la adresa capitalismului şi la adresa democraţiei. Naţiunea română va fi în măsură să participe la rezolvarea acestor provocări numai dacă e puternică şi numai dacă are o unitate puternică.
Este motivul pentru care cartea este o schiţă despre dreapta românească, despre proiectul naţional românesc. Şi aici revin la ceea ce spunea Traian Ungureanu: multora le-a fost insuflată ideea că trebuie să le fie ruşine că sunt de dreapta. Mai mult decât atât, încet-încet, începe să ne fie ruşine de faptul că suntem români. Or, eu cred că cei de dreapta trebuie să aibă curajul să spună că sunt de dreapta şi un om de dreapta din România trebuie să aibă curajul să spună că e român. Aş zice mai departe că un român de dreapta trebuie să fie mândru că este de dreapta şi trebuie să fie mândru că este român. Această mândrie nu este una găunoasă, care ignoră toate viciile şi păcatele naţiei. Este o mândrie care nu ignoră în niciun fel ceea ce, în construcţia naţiunii române, este mai degrabă semnul maladiei decât semnul sănătăţii. Nu înseamnă că ignorăm cărţile lui Traian Ungureanu, nu înseamnă că ignorăm Omul recent al lui Patapievici sau alte cărţi scrise de intelectuali; dimpotrivă, ne asumăm România aşa cum este ea, cu puţinele ei părţi bune şi cu multele ei părţi rele. Dar o asumăm pentru că este ţara noastră. Ne-o asumăm pentru că, dacă vrem ca în viitor să aibă mai multe părţi bune, atunci trebuie să îndepărtăm părţile ei rele.
În al patrulea rând, cartea este un manual, aşa cum Gabriel Liiceanu a spus foarte bine la începutul acestei întâlniri. Este un manual de liberalism, de capitalism, de democraţie şi de spirit critic. Pare ciudată asocierea dintre manual şi spirit critic. „Manual“ este un termen care evocă ceva practic. Spiritul critic se opune practicii. Ei bine, scriind un manual despre liberalism, capitalism şi democraţie, noi am vrut să spunem că, dacă aderăm la valorile acestea, nimic nu este dat de-a gata. Altfel spus, e nevoie de o bătălie permanentă pentru aceste valori, pentru o reînnoire a lor, pentru umplerea lor, în permanenţă, de substanţă. Bătălia fiecăruia dintre aceia care cred în liberalism, capitalism şi democraţie este una zilnică, cu proiecte egoiste sau generoase, cu proiecte mai ambiţioase sau mai modeste, cu victorii şi multe eşecuri. Dar asta înseamnă că nimic nu este dat de-a gata. Liberalismul, capitalismul şi democraţia oferă doar un cadru în care ne putem duce bătălia, fiecare dintre noi, zi de zi, şi în care putem să învingem sau să fim înfrânţi. Mai mult decât atât, cadrul acesta nu este nici el definitiv. Cadrul constituit de liberalism este unul care se reformează, se reconsideră, trebuie reclădit, trebuie apărat în permanenţă. Nu am putea să facem asta fără spirit critic. Aş pune accentul invers: înainte de a fi un manual de liberalism, capitalism şi democraţie, cartea aceasta este un manual de spirit critic.
Şi, în sfârşit, dar nu mai puţin important, cartea este un exerciţiu de prietenie. Îl cunosc pe Dragoş Paul Aligică de mai bine de zece ani şi, aşa cum am spus-o şi în prefaţa la cartea Unificarea dreptei, rareori am întâlnit un om cu care să pot comunica mai bine în acest spaţiu politic, care înseamnă nu neapărat bătălia politică de uzură cotidiană, ci înseamnă, în primul rând, bătălia pentru valori. Cartea este rezultatul acestui deceniu de prietenie. Gabriel Liiceanu m-a întrebat, curios, cum am scris-o. De la depărtare am scris-o, în sensul că fiecare a scris ce avea de scris, eu la Bucureşti, el la Washington. Din fericire, astăzi e-mail-ul permite comunicarea în timp real şi este ca şi cum am fi scris-o împreună, în acelaşi loc. Dar, vorbind de deceniul de prietenie, eu cred că această întâlnire este şi ea un exerciţiu de prietenie. Vreau să-i mulţumesc lui Gabriel Liiceanu, ca prieten, că a acceptat să modereze întâlnirea. Vreau să le mulţumesc lui Cristian Preda, lui Traian Ungureanu, lui Sever Voinescu pentru că, tot cu prietenie, au acceptat să vorbească despre această carte. Şi vreau să vă mulţumesc dumneavoastră, tuturor, care aţi acceptat invitaţia de a participa la această dezbatere, pentru că, fără un dram de prietenie, nu aţi fi fost prezenţi aici. Spre deosebire de Traian Ungureanu, care spunea că este sceptic şi pesimist, asta pentru mine reprezintă temeiul optimismului. Eu cred că prietenia este un temei sporit pentru optimism. Faptul că noi, cei de aici, nutrim acest sentiment de prietenie este de bun augur pentru valorile liberalismului, ale capitalismului şi ale democraţiei în România.
DRAGOŞ PAUL ALIGICĂ
Cartea este născută din dezbaterea publică şi vizează dezbaterea publică. De aceea, cred că cel mai important indicator al succesului ei este dat de calitatea dezbaterii publice sau de cea a dialogului pe care îl va genera. Şi mai precis,sunt două modalităţi de a verifica măsura succesului sau a insuccesului acestui proiect. Pe de o parte, este vorba de palierul legat de comunitatea, de familia de centru-dreapta din România: o familie intelectuală, doctrinară, politică, ce adună pe aceeaşi platformă liberali clasici, conservatori, neoconservatori, creştin-democraţi, libertarieni – şi nu am avut aici o enumerare exhaustivă. Numim succes măsura în care această carte reuşeşte să surprindă parametrii valorici şi conceptuali minimiali apţi să adune împreună şi să ţină împreună această familie. Sau, dacă lucrarea nu face aceasta, măcar să deschidă o dezbatere sau un dialog care ar duce în viitor la identificarea acelor parametri capabili să susţină o tematică şi un limbaj care să permită dialogul şi o construcţie convergentă a curentelor mai devreme menţionate. Pe scurt, şi reluând, un criteriu important al succesului cărţii este măsura în care în carte fie am reuşit să identificăm lucrurile care ţin familia noastră împreună, fie măcar am reuşit să generăm o dezbatere, un dialog care să ducă mai târziu la identificarea acestor parametri.
O altă măsură prin care cred că putem verifica în viitor dacă demersul nostru a avut oarecare succes este una legată de prietenii noştri, competitorii noştri ideologici din afara familiei noastre. Şi aici, evident, suntem conştienţi că sunt mai multe curente. Dar două sunt extrem de importante şi ele au început deja să se manifeste critic vizavi de proiectul propus de noi în această carte. Primul competitor vine dintr-o zonă mai degrabă influenţată de antimodernism şi de o oarecare mistică naţional-socială cvasireligioasă, cu rădăcini evidente în perioada interbelică, dar nu numai. Succesul nostru este măsura în care reuşim să-i obligăm pe promotorii acelui mesaj ideologic politic să-şi ajusteze discursul şi să-l racordeze nu neapărat vizavi de cartea noastră, dar vizavi de situaţia şi contextul ideologic, politic, doctrinar în care ne aflăm la începutul secolului XXI. Un alt competitor este pe partea stângă, din ce în ce mai bine ancorat în contextul românesc - în mod cert foarte bine ancorat internaţional – este vorba de mişcarea de stânga, progresistă. Şi acolo vorbim tot de o familie, nu de un curent monolitic, o famile din ce în ce mai influentă în România. În această privinţă, succesul cărţii noastre va fi dat de măsura în care reuşim să obligăm familia stângii politice prin provocări şi argument să se angajeze într-un dialog constructiv sau să-şi reformuleze principalii termeni adecvându-i contextului istoric şi mai ales contextului naţional românesc de la începutul secolului XXI.
GABRIEL LIICEANU
D-l profesor Stoica a mărturisit că acest gest cultural, care a venit de la un om bine conturat politic în opinia publică românească, presupune o opţiune pentru drumul lung şi anevoios. A alege să scrii o carte este un mod de a-ţi asuma efecte întârziate. Cărţile sunt seminţe cu roade târzii. Problema pe care o pune fiecare carte, atunci când este scrisă, este una teribil de tulburătoare pentru autorul ei: cum anume intră spiritul în lume? Or, aici suntem într-o situaţie conflictuală, pentru că tema cărţii este una a urgenţei şi a actualităţii imediate, iar efectul ei este unul al depărtării. D-l Aligică a vorbit de dezbaterea în spaţiul public. Noi creăm, astăzi, în România, două planuri perfect paralele. Unul este cel al faptelor urgente şi al gesturilor politice care pot schimba în imediat ceva. Pe de altă parte, întrucât avem de-a face cu o cultură politică submediocră, se pune problema recuperării unor conştiinţe needucate, cărora analistul le prescrie o baie de teorie. Or, aici mi se pare că apare dificultatea căreia trebuie să-i găsim o soluţie. Cum e cu putinţă ca gesturi atât de rotunde teoretic, făcute cu atâta eleganţă şi inteligenţă, să poată să pătrundă cu viteza care ar trebui să pătrundă în corpul societăţii româneşti? Acest conflict este bine exprimat de întâlnirea dintre optimismul d-lui Stoica şi criza de pesimism sau de scepticisim a lui Traian Ungureanu.
MIHAELA MIROIU
Mă bucur foarte mult de apariţia acestei cărţi, pentru că, personal, mă aflam într-o stare de dadaism intelectual, de absurd, într-o stare de nihilism pesimist, în care observ în fiecare zi cum competiţia se rezolvă prin distrugerea termenului de comparaţie. Această carte, după o lungă perioadă de frigiditate intelectuală, dezangajare morală şi supărare autistă (căci nici nu mai voiam să scriu), mă scoate şi pe mine din această stare şi o face într-un sens provocator, ca şi când lucrurile mai pot să aibă sens. Eu chiar cred că mai pot să aibă sens şi că această carte e un teren excepţional de dezbatere intelectuală şi politică.
Autorii vorbesc despre excepţionalismul românesc, respectiv, despre un tip de experienţă estică, care te pune în poziţia de a fi foarte rezervat faţă de stânga, cu referire precisă la stânga europeană. Le împărtăşesc într-o bună măsură această părere. Ei spun că, deoarece noi venim dintr-o experienţă lungă comunistă, e clar că nu mai putem să ne simţim coerenţi şi progresişti, dacă mai avem simpatii de stânga. Este foarte adevărat că a fi intelectual al cetăţii presupune a fi progresist şi că experienţa de stângă radicală ne-a făcut, pe cei mai mulţi dintre noi, să considerăm o datorie de conştiinţă în a respinge moştenirea pe care o aveam, aceea a stângii radicale în formă comunistă. Este adevărat şi că vesticii, mai ales europenii, au înţeles mai puţin acest lucru. Eu cred însă că trebuie să fim nuanţaţi. Autorii vorbesc despre noul conservatorism, în sens american, ca opţiune. Şi eu cred că poate fi o opţiune.
Dar întrebarea mea este: ce faci cu o societate dominată în primul deceniu complet, şi acum cu remanenţe, de conservatorismul de stânga? Ce faci cu un paternalism care, la ora actuală, are nuanţe mai clar pomanagiste ca oricând? Ce faci cu o societate în care cei mai mulţi oameni sunt dependenţi, în care un om lucrează pentru patru-cinci, nu pentru doi, ca în alte ţări? Eu nu cred că în România s-a votat vreodată vreun program de dreapta, ci doar o etichetă de dreapta. Le reproşez celor doi autori folosirea termenilor de „popor“ şi de „mulţime“ în interiorul cărţii. Nu pentru că acestea nu ar fi reale şi n-ar avea referenţial, ci pentru că ar fi mai bine să discutăm în termeni de „cetăţeni“ şi de „contribuabili“. Mai ales că proiectul lor în legătură cu o cetăţenie sau cu o naţiune civică este coerent cu ideea de cetăţean contribuabil şi foarte puţin coerent cu ideea de popor. În acelaşi timp, autorii spun că ceea ce trebuie să conservăm este schimbarea. Pare puţin cam paradoxal, un oximoron. Gândirea conservatoare pledează pentru o schimbare, dar pentru o creştere organică, o schimbare în calitate. Din păcate, noi am tot crescut organic din stânga radicală. Şi atunci, mă întreb: ce fel de schimbare poţi conserva în România?
O altă chestiune asupra căreia putem reflecta în viitor este insistenţa pe faptul că, din tradiţia europeană, trebuie să ţinem fundamental la moştenirea noastră iudeo-creştină. Sunt de acord cu treaba asta. Dar trebuie să ţinem fundamental şi la moştenirea noastră umanist-iluministă. Nu la cea colectivistă, pentru că ea, ştim bine, s-a deghizat, ci la cea individualist-liberală. Noi avem o problemă. De exemplu, dacă te revendici dintr-o asemenea tradiţie, înseamnă că nu mai faci parte din acest grup? Oare numai libertarienii pot să se asocieze liberalilor clasici? Oare problema noastră centrală nu este acest paternalism populist, încât la ora actuală să facem o diviziune, strângând liberalismul clasic în formulă neoconservatoare, cu elemente de libertarianism, împotriva celor care împărtăşesc un liberalism în care competiţia este legea generală a societăţii care progresează, dar că ea poate fi şi corectată, prin politici de egalitate de şanse? Oare nu vrem împreună un stat pe care nu-l priveşte cum trăiesc adulţii în putere, dar trebuie să se orienteze spre bunurile publice: educaţie, sănătate, infrastructură? Cred că lucrurile acestea sunt comune şi că problema noastră centrală nu ţine de a delimita foarte strict o dreaptă de o stângă, un paternalism de autonomie. Eu cred că, în România, această familie trebuie să aibă o substanţă mult mai mare, pentru că bătaia paternalismului şi dependenţei este uriaşă. Iar acum, când asistăm la această catastrofă pomanagistă, asezonată cu politicile de protecţie socială, chiar cred că avem probleme morale grave. Deci, eu cred că un proiect politic fără valori morale comune legate de autonomia indivizilor s-ar putea să aibă un impact ceva mai scăzut.
RADU CARP
Eu am să evidenţiez patru merite ale cărţii, care nu s-au spus. În primul rând, mărturisesc că, parcurgând această carte, nu am reuşit să-mi dau seama care e fragmentul scris de d-l Aligică, care este cel scris de profesorul Stoica. Aşa încât, din acest punct de vedere, faptul că doi autori reuşesc să scrie cu o singură voce e un fapt pozitiv. Şi asta mai ales în contextul românesc, în care, din raţiuni foarte pragmatice, în mediul academic se scriu cărţi de autor sau, la cealaltă extremă, se scriu manifeste de generaţie.
Al doilea merit este că autorii au curajul de a-şi exprima ideile şi propria identitate, atât intelectuală, cât şi politică. Iarăşi, în contextul românesc este un merit, pentru că atât la dreapta, cât şi la stânga, de obicei, foarte puţini oameni politici recurg la a-şi recunoaşte identitatea, de teamă că, la un moment dat, printr-o schimbare, vor fi nevoiţi să ajungă la trecut. În al treilea rând, cartea mi se pare că este o sinteză foarte bine scrisă: este uşor de citit, nu foloseşte expresii tehnice, nu are note de subsol şi, totuşi, recurge la foarte multe referinţe; este simplă şi, în acelaşi timp, rămâne o carte foarte profundă. În al patrulea rând, este o carte marcată de foarte multă modestie. În momentul când citeşti o carte de aproape 400 de pagini şi autorii spun că nu au competenţa să trateze toate temele posibile înseamnă că, într-adevăr, este o moderaţie care se impunea în momentul tratării unei asemenea teme.
Dincolo de aceste chestiuni, aş lansa o provocare pentru autorii acestei cărţi, dar şi pentru toţi cei care participă astăzi la această dezbatere. De fapt, cui i se adresează această carte? E foarte interesant că, în această carte, cu puţine excepţii, nu apar nume de partide. Cei care încearcă să trateze acest titlu, Reconstrucţia dreptei, şi să se gândească la lumea politică vor avea o surpriză. Sunt foarte puţine referinţe la numele unor partide, la acţiunea politică. Şi întrebarea este: este vorba de liberalismul românesc, este vorba de un proiect mai amplu? Am avut un exerciţiu de imaginaţie, să văd cum ar suna această carte în limba engleză, de exemplu, şi ce-ar spune un cititor nefamiliarizat cu realităţile româneşti despre conţinutul acestei cărţi. Mi se pare că, dacă se elimină câteva paragrafe, cartea rămâne credibilă translatată şi într-un alt mediu. În orice climat cred că există două tipuri de dreapta: o dreaptă intelectuală şi o dreaptă politică. Se adresează această carte celor două tipuri de dreapta, atât celei intelectuale, cât şi celei politice? Accentul este pus în special pe publicul care e constituit, mai degrabă, din dreapta intelectuală? Cum ar trebui să vedem această carte, în comparaţie cu Unificarea dreptei? Este mai curând o încercare de a capta atenţia celor două categorii de public? Pentru că, evident, cu foarte puţine excepţii, cele două categorii nu prea se intersectează, din păcate, în România.
VALENTIN IONESCU
Noi avem cetăţeni cu buletinul, dar nu avem cetăţeni în sensul de om activ, implicat în viaţa cetăţii. „Omul nou“, care este o reuşită a regimului comunist, se construieşte şi în prezent. Şi atunci, dacă noi construim asemenea oameni înseamnă că nu avem nici posibilitatea de a reconstrui un capital social, adică alte norme şi valori care să te ajute să gândeşti altfel, să ai alt tip de comportament. Sistemul educaţional îl creează pe acest „om nou“, dar îl creează şi Biserica, din păcate, îl creează şi familia, pentru că, dacă părinţii noştri au fost creaţi într-un fel anume, noi n-avem cum să fim altfel.
În România nu poţi să construieşti nici stânga, nici dreapta dacă nu ai gândire democratică. Politicienii noştri, majoritar, nu au o gândire democratică. Ei au o gândire predominant informală, se gândesc mereu la o lege ca la un pretext pentru ceva, dar se întorc la o gândire de un tip informal, pentru că asta au învăţat în trecut, în sistemul comunist. Ei asta ştiu: cum să încalce o regulă, nu cum să respecte o regulă, cum să suprapună o regulă informală peste una formală, ca sistemul să nu se modifice.
Noi nu avem o gândire normativă. Politicienii noştri gândesc descriptiv. Sunt artişti în a descrie o situaţie, în a critica, dar niciodată nu oferă soluţii. Şi atunci, trebuie să schimbăm paradigma de gândire, ne trebuie o gândire de tip normativ, să oferim un standard. Tocmai ăsta este meritul cărţii: îţi dă o premisă, adică să construieşti un sistem, un standard, de unde să porneşti şi să faci ceva mai departe. Şi nu e prima tentativă din partea celor doi autori, ei au mai scris şi în trecut cam în aceiaşi termeni.
VALERIU STOICA
Am să încep cu întrebarea pe care şi-a pus-o Radu Carp: cui i se adresează această carte? Această carte este şi un apel, în primul rând către intelectuali. Dacă această carte este o schiţă de proiect pentru dreapta, o schiţă de proiect naţional, problema este: cine va putea să desăvârşească acest proiect? Or, România a avut un prim proiect naţional, cel paşoptist, care şi astăzi mai respiră. Dar nu va mai respira multă vreme. Nu mai putem, ca naţiune, să ne conservăm şi mai ales să ne dezvoltăm identitatea pe baza unui proiect făcut la mijlocul secolului XIX. Cine a făcut acel proiect? Intelectualii. Cine trebuie să facă un nou proiect naţional în România? Tot intelectualii trebuie să-l facă. Aşadar, cartea noastră este în primul rând un apel către intelectuali pentru a participa la acest efort de elaborare a unui proiect pentru dreapta şi a unui nou proiect naţional, în contextul integrării europene şi al prezenţei noastre în NATO. În dreapta mea se află Sever Voinescu, un intelectual care s-a angajat în politică. Eu sper că el va fi unul dintre intelectualii care vor fi în măsură nu numai să elaboreze un proiect intelectual, dar şi să-l pună în practică. În partea cealaltă a mesei se află Cristian Preda, care spunea că, după ce a rezistat multă vreme îndemnurilor mele şi chiar a teoretizat refuzul la vremea respectivă, mai nou, nu numai datorită îndemnurilor mele, ci şi datorită altor îndemnuri şi mai ales datorită unei iluminări interioare, s-a angajat în politică. Este candidat la Parlamentul European. Şi mai la dreapta mesei este Traian Ungureanu, care îşi va exersa pesimismul şi scepticismul în Parlamentul European, din partea României. Aşadar, ei sunt intelectuali care nu doar participă la elaborarea unui proiect, ci sunt în măsură să contribuie la realizarea unui asemenea proiect politic.
Vorbeam mai devreme de victorii şi înfrângeri şi spuneam că, de cele mai multe ori, avem parte de înfrângeri, nu de victorii, dar eu cred că din ‘90 şi până azi în România s-au schimbat multe lucruri. Cartea vorbeşte despre cele patru rupturi dintre statul român şi propriii cetăţeni, dar nu pot să contest că în 20 de ani România s-a schimbat. Nu atât cât am vrea noi. De bine, de rău, a apărut în România un sector privat, cu toate distorsionările de reguli pe care le are; de bine, de rău, în România există pluralism; de bine, de rău, de 20 de ani în România există alternanţă politică, condiţia esenţială a democraţiei; de bine, de rău, în România, în ultimii 20 de ani, s-au făcut nişte lucruri care, de voie, de nevoie, din considerente care ţin mai degrabă de alţii, am devenit membri NATO şi ai Uniunii Europene. Toate astea sunt fapte care s-au întâmplat şi cu sprijinul oamenilor politici. Şi chiar dacă putem detesta clasa politică românească din ultimii 20 de ani şi avem multe motive s-o detestăm, aşa cum este ea, cu Vadim Tudor şi cu Becali şi cu toţi ceilalţi, această clasă politică a făcut totuşi posibile aceste schimbări din România. În orice caz, nu-mi arog niciun merit pentru ceea ce a fost bun, îmi asum toate înfrângerile din această perioadă, dar asta nu mă determină să-mi pierd optimismul şi pofta de a face proiecte politice şi de a încerca să le pun în practică.
Revenind la ce spuneam mai devreme, cartea este şi un apel către cetăţeni, pentru că, fără cetăţean, orice proiect politic este mort. Fară să scuz clasa politică, în bună măsură eşecurile democraţiei, eşecurile liberalismului, ale capitalismului din România sunt justificate pentru că ne-a lipsit materia primă, cetăţeanul, întreprinzătorul, contribuabilul adevărat. Iar cetăţeanul şi contribuabilul despre care se vorbea sunt cei care cenzurează.
În absenţa cenzorului, este limpede că avem derapaje. Până nu vom construi un cetăţean puternic, nu avem şanse să avem nici liberalism puternic, nici capitalism puternic, nici democraţie puternică. Măsura adevărată pentru toate aceste trei proiecte va fi dată de cetăţeanul român. Când vom avea un cetăţean român puternic, când vom avea un contribuabil puternic, atunci vom putea să vorbim despre succesul acestor proiecte.
În al treilea rând, cartea este un apel către oamenii politici. Eu sper că o vor citi. Dacă o vor citi, atunci sper că îşi vor schimba un pic şi comportamentul. În al patrulea rând, este un apel către oamenii de afaceri. În carte, noi spunem la un moment dat că oamenii de afaceri nu prea iubesc competiţia, deşi ea este regula capitalismului. Dar cine nu iubeşte competiţia? Nici capitaliştii nu iubesc competiţia, pentru că le dă dureri de cap, îi face să se teamă de faliment, să nu doarmă noaptea, competiţia le cere să găsească idei. Cine iubeşte competiţia? Contribuabilii şi consumatorii iubesc competiţia. Aplicând această idee la politică, vedem că de foarte multe ori oamenii politici nu iubesc democraţia. I-ar tenta, dacă s-ar putea, dictatura, ar fi tentaţi să scape de votul cetăţenilor. Cine iubeşte democraţia? Cetăţeanul iubeşte democraţia. Cetăţenii sunt cei care, în primul rând, garantează democraţia. Dar, dacă ei sunt slabi, n-au cum să garanteze democraţia. Aşadar, sintetizând, cartea este un apel către intelectuali, către cetăţenii României, către oamenii de afaceri şi către oamenii politici.
Revin la două idei pe care le-a spus Mihaela Miroiu, anume, că vorbim în carte despre popor şi despre mulţimi şi prea puţin despre cetăţean şi despre contribuabil. Trebuie să-mi fac mea culpa: înseamnă că n-am ştiut să scriem prea bine această carte, pentru că tot timpul am vrut să spunem acest lucru, dar înseamnă că nu l-am spus atât de explicit încât să nu lase loc niciunei confuzii. Pentru că, vorbind în ultimul capitol despre proiectul civic al naţiunii române, subliniem că este vorba despre proiectul cetăţenilor care se asociază în cadrul naţiunii române. Aşadar, este vorba de o opţiune. Până la urmă, cetăţeanul trebuie să fie asociat într-un proiect, voinţa lui trebuie să fie prezentă în acest proiect. Dacă nu participă, aşa cum spunea Valentin Ionescu, dacă nu este ataşat de ceva, atunci n-are cum să reuşească proiectul. Dar, repet, nu am avut nici un moment intenţia să spunem că poporul şi mulţimile ar avea, din punctul ăsta de vedere, un rol în construirea acestui proiect. Românii se comportă de multe ori mai degrabă ca popor şi ca mulţime decât ca cetăţeni sau contribuabili. Eu cred că asimilarea culturii politice, pentru a-l transforma pe român într-un cetăţean puternic, este o chestiune de durată. Din cele 16 milioane de români majori cu drept de vot, mă întreb câţi sunt cu adevărat cetăţeni şi câţi doar popor şi mulţime. Nu pentru că îi dispreţuim, nu pentru că îi subestimăm.
Dimpotrivă, scriind această carte, de fapt, am făcut o declaraţie de iubire pentru aceşti oameni care încă n-au ajuns la nivelul de cetăţeni şi de contribuabili. Am încercat să contribuim într-un fel la parcurgerea acestui proces, ca în România să nu avem doar mulţimi şi popoare, ci să avem cu adevărat cetăţeni şi, deci, să construim proiectul naţiunii civice.
Ni se spune că vorbim de tradiţia iudeo-creştină, dar nu vorbim de cea umanistă şi iluministă. Păi, este o disjuncţie între ele? Dacă luăm toate principiile liberalismului, de la un cap la altul, veţi vedea că liberalismul nu este altceva decât secularizarea principiilor creştine. Şi dacă am vorbit de tradiţia iudeo-creştină este pentru că eu am convingerea fermă că aportul civilizaţiei occidentale la reconstrucţia lumii moderne îşi are rădăcina în tradiţia iudeo-creştină şi în primul rând în etica lui Iisus. Dar asta nu înseamnă că, secularizând aceste principii, le rupi total de tradiţia lor. Vorbind de tradiţia umanistă, iluministă, nu cred că spunem altceva decât că suntem în plină tradiţie iudeo-creştină. Chiar dacă, în mod paradoxal, tradiţia umanistă-iluministă s-a creat prin detaşare nu faţă de tradiţia iudeo-creştină, ci prin detaşare faţă de monopolul Bisericii Catolice. Dacă vreţi, din punctul meu de vedere, tradiţia umanistă este o recuperare a adevăratului spirit iudeo-creştin. Deci, n-am simţit nevoia să punctăm acest lucru pentru că ni s-a părut că, vorbind de tradiţia iudeo-creştină, vorbim de tradiţia iluminist-umanistă.
DRAGOŞ PAUL ALIGICĂ
Am fost întrebaţi: cum putem să punem în practică proiectul pentru România, când cetăţeanul se află sub nivelul proiectului? Cum poţi să faci proiecte, cum poţi să faci construcţie, în momentul în care calitatea culturală sau calitatea umană este de aşa natură încât poate să submineze însăşi natura proiectului? Cum poţi să lucrezi cu materialul clientului? E o chestiune foarte practică, dar care poate fi reformulată foarte simplu în termeni de istorie intelectuală sau de istorie politică a României. Este aceeaşi dispută pe care o avem de la mijlocul secolului XIX, dezbaterea despre formă şi fond. Avem anumite forme instituţionale pe care vrem să le implantăm pe un anumit fond. Cum răspundem la această provocare? Până acum câţiva ani, aveam impresia că am găsit instrumentele instituţionale sau de politici publice într-o mişcare intelectuală occidentală care s-a numit noul instituţionalism.
Ea spunea lucrul următor: bucuraţi-vă, am putut să identificăm, prin analize atât teoretice, cât şi empirice, mecanismele principale prin care putem să afectăm procesele sociale, economice şi politice ale unei societăţi. Mai mult, suntem în situaţia de a avea formulele economice, de eficienţă economică şi politică prin care putem defini stări optimale ale sistemelor sociale. A fost un moment foarte interesant, care a coincis cumva cu tranziţia de la sistemele socialiste în Estul Europei către sistemele societăţii deschise: capitalism şi democraţie. Azi putem să spunem însă că, după 20 de ani de experimente instituţionale inspirate de această paradigmă, suntem în situaţia de a chestiona presupoziţia că, odată implantat, un anumit tip de structuri instituţionale - altfel foarte bine definite conceptual şi operaţional -, cultura sau fondul se va realinia rapid la acele structuri instituţionale. Mai mult, nu există niciun fel de garanţie că, dacă introduci un anumit tip de structură instituţională, să zicem economie de piaţă sau democraţie, acea structură instituţională va genera automat o cultură care să fie complementară sau care să susţină structurile instituţionale respective. Şi aici este, dacă vreţi, o temă neoconservatoare sau conservatoare mai veche, care spune că instituţiile capitalismului nu produc automat cultura, fondul sau tipul uman care ar susţine şi ar duce mai departe ordinea capitalismului.
Discuţia asta ne lasă în poziţia de a regândi strategiile de schimbare socială, accentuând pe chestiunile legate de infrastructura intelectuală şi culturală a unui proces politic. Mesajul este clar: nu putem să ne bazăm numai pe speranţa că, dacă introducem instituţiile pieţei libere, ale democraţiei, acestea vor produce de la sine fondul care va susţine instituţiile respective. E nevoie să dezvolţi o strategie separată: un anumit tip de demersuri intelectuale şi civilizaţionale, un anumit tip de program intelectual care să ţintească în mod precis dezbaterea publică, formatorii de opinie şi, indirect, publicul în direcţia dezvoltării şi creşterii acestei baze culturale sau de mentalitate de care vorbeam mai devreme.
Cu alte cuvinte, e vorba despre o strategie culturală. În general, este vorba de mult mai mult decât strategia pură instituţională care spune: am identificat soluţiile instituţionale, le punem în practică, restul se va dezvolta de la sine. Trebuie să încerci deliberat să schimbi materialul clientului.
O a doua observaţie: vorbim de o familie, dar până unde se întinde familia respectivă? Clasici liberali, libertarieni, creştin-democraţi, conservatori, neoconservatori, liberali-sociali, naţionalişti, ortodocsişti – până unde se întinde perimetrul familiei noastre? Nu avem răspuns în cartea noastră. Nici nu ne-am propus să dăm un astfel de răspuns, pentru că ideea noastră este să provocăm un dialog pe aceste teme şi, din acest dialog, vom fi capabili să trasăm perimetrul intelectual şi doctrinar al acestui spaţiu comun.
TRAIAN UNGUREANU
Cartea trebuie să intre cumva în circuitul academic, universitar. Am tot spus că e un manual, un tratat. Locul unui manual este în institute, academii, universităţi, acolo e publicul care va avea ceva de câştigat.
Cred că toată lumea planează în câteva confuzii foarte bine implantate. Una dintre ele e legată de dreapta care trebuie să spună: noi suntem de dreapta, dar avem în program compasiunea, solidaritatea socială şi altele. Eu cred că ăsta e un alibi, o justificare care cumva îi sileşte pe oamenii de dreapta să spună: şi noi suntem un pic socialişti, nicio grijă! Problema nu e să creezi un minister al compasiunii, aşa cum toată lumea se înghesuie, problema e să faci ceva pentru cei cărora le promiţi mereu compasiune. Oamenii care au făcut cel mai mult pentru omul de rând sunt mari reformatori de dreapta, blestemaţi şi astăzi pentru duritatea şi violenţa lor, cum e d-na Thatcher în Anglia. Cum se numeşte transformarea omului de rând în proprietar, transformarea omului de rând în depunător, în propriul lui cont de economii, dacă nu compasiune? Compasiunea e creatoare, nu asistenţială.
A doua confuzie în care planăm cei care ne uităm la televizor e povestea asta cu asistenţa. Sigur că milioane de români sunt asistaţi şi asta e foarte rău. Problema nu sunt numai cele câteva milioane de români asistaţi, problema e clasa de asistaţi care este oligarhia. Ei sunt primii asistaţi ai statului român. Aşa cum amintea Valeriu Stoica, ei primesc contracte preferenţiale, fără licitaţie, concesiuni, credite. Ei sunt asistaţii care fac un rău enorm societăţii şi statului român.
CRISTIAN PREDA
D-l Stoica, aş spune prea modest, îşi asuma doar înfrângerile. Cred că există o victorie discretă a liberalilor şi a liberalismului. O ştiţi şi dvs., d-le Liiceanu, ca membru fondator al GDS. Există teme care în societatea românească în ‘90 erau susţinute de o mână de oameni şi pe urmă au devenit bunuri comune, fără a exista un învingător asumat, un învingător de arătat cu degetul. Cred că putem avea satisfacţia acestor victorii discrete ale liberalismului, victorii care nu dau loc la aplauze, care nu entuziasmează stadioane sau săli imense, dar care pun ceva, o cărămidă, la acest spaţiu comun. Pentru că astăzi avem o viaţă publică mai bine articulată şi mai consistentă, pentru că suntem într-o altă epocă decât în comunism, ăsta cred că e rostul acestei victorii discrete, şi nu stridente a liberalismului. Sigur că asta nu ne uşurează sarcina unor persoane ca mine şi ca Traian Ungureanu, care la 20 de ani după căderea comunismului avem ambiţia de a face politică într-un sens foarte partizan. Avem însă o şansă: doctrina populară este ceva suficient de divers şi de mozaicat încât să putem introduce o doză măsurată de liberalism.
VALERIU STOICA
Dacă există un tip de compasiune a dreptei, de ce să ne detaşăm de el? Cred că problema nu e să repudiem compasiunea, ci să spunem ce fel de compasiune împărtăşeşte dreapta. Din păcate, asocierea dreptei şi a capitalismului cu bestia sălbatică, nemiloasă, care urmăreşte numai profitul se explică şi prin faptul că noi nu am ştiut să spunem în ce fel dreapta are compasiune. Dacă dreapta creează proprietari şi prosperitate, dacă dreapta îl transformă pe cel sărac într-un depunător într-un cont de economii, dacă dreapta creează locuri de muncă, dacă prin asta diminuează şomajul, asta nu înseamnă compasiune? Nu avem compasiunea stângii, care-l transformă pe asistat în sclav. Noi avem compasiunea care urmăreşte eliberarea omului, compasiunea prin care încercăm să-l transformăm pe cel dependent într-un om independent.
În orice caz, nu trebuie să renunţăm la solidaritate şi la subsidiaritate. Dimpotrivă. Astea sunt teme esenţiale ale oricărui partid popular din Europa. A vorbi de solidaritate este complementul libertăţii. În competiţie, vrând-nevrând, nu toţi înving. Evident, competiţia are şi oameni care eşuează şi care au nevoie de solidaritatea noastră. Dar această solidaritate trebuie acordată nu pentru a-i transforma în sclavi, nu pentru a ni-i supune, nu pentru a-i aduce la vot cu o sticlă de ulei şi un kg de zahăr – asta e compasiunea stângii. Trebuie să ne detaşăm de această compasiune, dar în acelaşi timp să arătăm care e adevărata compasiune a noastră. Pentru că, dacă spuneam mai devreme că liberalismul este secularizarea principiilor creştine, atunci tebuie să păstrăm această doză de compasiune, această compasiune firească, normală în demersul dreptei, pentru că altfel înseamnă că ne negăm chiar rădăcina noastră creştină.
GABRIEL LIICEANU
Aceasta este o carte despre fatalitatea capitalismului, adică despre ideea că avem de-a face cu o organizare socială care capătă caracter de natură organică. Autorii spun în carte, la un moment dat, că o societate poate foarte bine să nu fie conştientă de acest adevăr, să nu înţeleagă că această structură a societăţii apare prin rafinări succesive la capătul unor secole în care minţile cele mai strălucite şi teoretice şi întreprinzătorii cei mai buni au împins civilizaţia organizării sociale pe o culme care ţine, pesemne, de ordinul miracolului. De ce miliarde de oameni pot sta laolaltă pe planeta asta fără să se sfâşie? Pentru că s-a găsit această soluţie de cooperare socială.
Închei, mulţumindu-vă pentru că aţi publicat această carte şi pentru că mi-aţi dat prilejul să pun la îndemâna a mii de cititori această excelentă introducere în problemele capitalismului, liberalismului şi democraţiei. Sper că rezultatele ei se vor vedea înainte ca autorii şi editorul să iasă din scenă.
