22 Plus - ANUL XVI, nr. 276, 30 iunie 2009 - Polonia dupa 1989

Pentru o Europă unită?

DONALD TUSK, primul ministru al Poloniei

La data de 4 iunie 1989 au avut loc alegerile parlamentare care au pus capăt sistemului comunist din Polonia şi au deschis calea spre schimbările din alte ţări ale blocului comunist.

Din perspectiva acestor două decenii, ne punem întrebarea dacă am valorificat pe deplin această şansă pe care ne-a dat-o istoria. Dacă este să comparăm situaţia economică, socială, politică de astăzi cu realitatea de la sfârşitul anilor ‘80 ai secolului trecut, răspunsul - dat fără ezitare - este „da“.

Este important însă să atragem atenţia asupra faptului că, spunând „noi“, de obicei ne gândim la noi, ca polonezi, cehi, români sau, mai general, locuitorii Europei Centrale şi de Est. De regulă, nu ne întrebăm dacă Europa, în ansamblul ei, a reuşit să valorifice această şansă. Acele schimbări au reprezentat totuşi o mare şansă şi o mare recunoaştere pentru întreaga Europă. Pentru o Europă divizată în două părţi în cursul deceniilor trecute: una, liberă, şi cealaltă, dependentă de conducerea comunistă. Iarăşi, răspunsul va fi unul afirmativ, deşi este adevărat că procesul unificării celor două părţi ale Europei s-a dovedit a fi îndelung şi complex şi continuă să aibă loc, fiind departe de a se fi încheiat. Ce ar fi fost Uniunea Europeană fără anul 1989, fără reformele majore care au fost iniţiate atunci, fără deschiderea economică spre lume, fără explozia iniţiativei private, fără noile graniţe geopolitice? Ar fi fost, cu siguranţă, considerată un actor important la scară globală, dar nu ar fi avut şanse să acceadă la conducerea mondială. După anul 1989, în pofida prezicerilor scepticilor, Uniunea şi-a demonstrat forţa interioară şi vitalitatea, când, în paralel cu procesul de extindere, a elaborat un program de schimbări instituţionale, program care în final s-a concretizat prin Tratatul de la Lisabona. Îndeplinirea prevederilor Tratatului presupune consolidarea poziţiei Uniunii Europene pe arena mondială şi facilitarea găsirii răspunsului corespunzător la provocările legate de zona de vest a Balcanilor şi Europa de Vest. În fiecare dintre aceste cazuri, ţările central-europene, inclusiv Polonia şi România, au de jucat un rol deosebit şi, în fiecare dintre aceste cazuri, obiectivul nostru este finalizarea înţeleaptă, în bune condiţii a operei începute cu 20 de ani în urmă.

Traducere de Luiza Săvescu

Securitatea energetică – ce urmează mai departe?

JACEK SARYUSZ-WOLSKI, preşedintele Comitetului pentru Afaceri Externe din Parlamentul European

Europa are nevoie de o aprovizionare constantă şi sigură cu energie pentru a garanta o funcţionare în condiţii normale a industriei şi a societăţii. Până nu de mult, se conştientiza în mică măsură importanţa unei strategii comune la nivelul UE care să aibă ca obiectiv crearea unei adevărate politici energetice europene. Criza gazelor din Ucraina s-a dovedit a avea un efect mult mai puternic asupra opiniei publice decât multe dintre apelurile unor politicieni sau experţi.

Deşi, pe termen mediu, trecerea la noi resurse de energie şi la utilizarea energiei regenerabile se va intensifica în măsuri diferite în diverse ţări, în viitorul apropiat vom continua totuşi să depindem de resursele tradiţionale de energie, mai precis de combustibilii minerali (petrol, gaz şi cărbune).

Din nevoia de a proteja mediul înconjurător şi de a face faţă în mod eficace fenomenului de încălzire globală, trebuie să căutăm cele mai curate forme de utilizare a acestor combustibili. Astfel, în unele ţări s-au făcut progrese considerabile în implementarea tehnicilor de ardere curată a cărbunelui, în timp ce, în altele, s-a intensificat utilizarea gazului natural pentru obţinerea de energie. Spre deosebire de piaţa petrolului, care s-a globalizat datorită mijloacelor de transport terestre şi maritime, aprovizionarea cu gaz natural, cu excepţia LNG (Gaz Natural Lichefiat), depinde de conducte fixe. În plus, resursele de gaz sunt concentrate în câteva ţări producătoare, unele dintre ele situate în zone instabile din punct de vedere politic. Astfel, aprovizionarea cu gaz nu este doar o problemă de natură comercială, ci şi una de natură politică: se observă o tentaţie a principalilor furnizori de gaze de a folosi energia ca pe un instrument politic.

Din acest motiv, trebuie să depunem eforturile necesare pentru a elabora o politică comună la nivelul UE pe probleme de energie. Aceasta ar aduce completări valoroase la eforturile făcute, conform principiului subsidiarităţii, la nivel naţional şi ar permite o mai bună protecţie a intereselor europene în domeniul energiei. În opinia mea, politica comună trebuie bazată pe următoarele principii: diversificare, unitatea UE vizavi de partenerii noştri (atât în cuvinte, cât şi prin acţiuni), solidaritate între statele membre, în special în situaţii de criză, şi diplomaţie energetică eficace.

Principalul factor care poate îmbunătăţi securitatea energetică a UE este diversificarea surselor de energie şi a rutelor de tranzit. Trebuie avute în vedere noi rute de aprovizionare, în special aşa-numitul Coridor Sudic, care vizează resursele din Marea Caspică şi, pe viitor, din Iran şi Irak. În prezent, există un proiect care poate îndeplini acest obiectiv: Nabucco.
În privinţa Coridorului Sudic şi a gazoductului Nabucco, determinarea politică a liderilor europeni are o importanţă crucială pentru demararea proiectelor. Din acest motiv, consider ca fiind binevenit rezultatul recentului summit „Noul Drum al Mătăsii“, organizat la Praga pe 8 mai, care a reunit reprezentanţi din Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Turcia şi Egipt. În cadrul acestui summit, s-a hotărât semnarea până în iunie 2009 a acordului interguvernamental privind Nabucco. În plus, „ţările producătoare“ s-au angajat să dedice cantităţi specifice de gaz pentru Coridorul Sudic şi pentru UE. Ţările de tranzit s-au angajat să introducă condiţii de reglementare transparente, predictibile şi valabile pe termen lung. Ţările consumatoare s-au angajat să cumuleze cererea.

Elaborarea unei politici externe comune pe probleme de energie ar trebui să se găsească pe lista de priorităţi a UE în anii ce vor veni: am susţinut această idee în urmă cu doi ani, când am fost martorii unei prime crize a gazului în momentul întreruperii de către Rusia a aprovizionării cu gaze către Ucraina. Încă de atunci, Europa şi-a dat seama de propria vulnerabilitate şi de propriile limitări.

Parlamentul European a adoptat, în septembrie 2007, o rezoluţie pe baza propriului său raport, rezoluţie pe care am avut onoarea să o prezint eu însumi în Parlament. Raportul cerea o strategie comprehensivă cu o foaie de parcurs detaliată privind politica externă comună la nivel UE în domeniul energiei, făcând o serie de recomandări pentru acţiunile care trebuie întreprinse pe termen scurt. Am insistat asupra necesităţii de a crea mecanisme de solidaritate viabile, de a dezvolta o diplomaţie energetică eficientă şi de a face mai multe investiţii în sectorul energetic, în vederea unor mai bune interconectări la nivel european.

O atenţie deosebită trebuie acordată Europei Centrale şi de Est, deoarece această regiune depinde în mare parte de infrastructura energetică moştenită din perioada sovietică, care nu a mai fost dezvoltată în ultimele decade. În plus, toate ţările din regiune sunt importatoare nete de materie primă pentru producţia de energie, ceea ce creează o dependenţă pe termen lung de producţia şi infrastructura ruseşti. Infrastructura energetică fragmentată şi lipsa de interconectări fac ca solidaritatea să fie dificil de pus în practică, indiferent de voinţa politică a celor cu putere de decizie. Am fost martorii acestor probleme în timpul crizei gazului de la începutul acestui an. Trebuie să învăţăm din această întâmplare şi să ne îmbunătăţim procedurile, pentru a asigura schimbul de experienţă şi o strânsă cooperare între toate statele membre şi pentru a preconiza necesarul stocurilor de urgenţă. S-ar recomanda, de asemenea, elaborarea unei foi de parcurs detaliate, în care să se specifice obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung şi un calendar pentru implementarea acestora. Susţin cu fermitate un tip de diplomaţie energetică la nivelul UE care să aibă ca obiectiv îmbunătăţirea cooperării cu principalele ţări care produc, tranzitează sau consumă energie şi crearea unei pieţe energetice bazate pe principiul reciprocităţii.

Consider că trebuie să înlocuim treptat abordarea unilaterală a statelor membre UE în domeniul energiei cu o nouă politică energetică comună şi multilaterală. Aceasta ne va conferi, cu siguranţă, un avantaj în procesul de negociere cu ţările terţe, iar şansele noastre de reuşită vor creşte considerabil. Între timp, trebuie aplicate procedurile de consultare între statele membre pe teme strategice care pot afecta UE sau una dintre ţările membre.

Unele dintre aceste recomandări au fost prezentate în documentul A doua revizuire strategică a politicii energetice, publicat de Comisia Europeană în toamna anului 2008.

Aşa cum s-a confirmat şi în A doua revizuire strategică a politicii energetice, cele mai mari slăbiciuni ale UE sunt lipsa de interconectări între statele membre şi dependenţa de un singur furnizor cu o poziţie dominantă pe piaţă.

Securitatea noastră energetică depinde, de asemenea, de transparenţa din relaţiile cu partenerii noştrii. Recentul acord dintre Comisia Europeană, Ucraina şi instituţiile financiare internaţionale pe tema modernizării rutelor de tranzit de pe teritoriul ucrainean constituie un pas important în această direcţie. Unul dintre rezultatele proiectului ar fi un sistem ucrainean de tranzit şi de depozitare transparent şi deschis.

În prezent, dispunem de încă un instrument care facilitează îmbunătăţirea relaţiilor cu partenerii noştri în domeniul energiei. Parteneriatul Estic, lansat la începutul lunii mai, are ca scop intensificarea cooperării cu şase parteneri estici. Domeniul energiei se numără printre cele mai importante. Trebuie să exploatăm la maximum oportunităţile din acest domeniu, ţinând cont de faptul că printre partenerii estici se găsesc Ucraina, cel mai mare partener de tranzit, şi Azerbaidjanul, cel mai important furnizor.

Într-o situaţie ideală, piaţa energiei ar fi o piaţă liberă, deschisă şi bazată pe relaţii comerciale. Cu toate acestea, deschiderea pieţelor trebuie să funcţioneze în ambele sensuri. Dacă ţărilor europene li se cere să permită companiilor din afară să aibă acţiuni pe pieţele lor, partenerii noştri trebuie să deschidă porţile pentru ca firmele europene să aibă cotă-parte din resursele lor. Toate acestea trebuie efectuate fără discriminări şi fără ameninţările unor preluări ostile ale întregilor sisteme naţionale energetice.

Trebuie evitate regulile şi acordurile specifice, elaborând, în acelaşi timp, un cod de reguli universale pentru comerţul şi tranzitul cu resursele energetice, în acord cu Protocolul Tratatului privind Carta pentru Energie şi Tranzit. Crearea unei Comunităţi Energetice este un pas înainte. Merită menţionat faptul că Tratatului privind Carta pentru Energie este un acord satisfăcător şi că nu este necesară o arhitectură energetică complet nouă, aşa cum a propus recent Rusia.

Deocamdată, statele membre ale UE ar trebui să se informeze unul pe celălalt pe tema acordurilor şi a deciziilor strategice din propriul sector energetic, care pot avea consecinţe asupra altor state membre şi asupra UE ca întreg. Mai presus de toate, ţările UE trebuie să vorbească pe o singură voce şi să acţioneze coerent. Avem nevoie de energie pentru Europa atât la propriu, cât şi la figurat.

Traducere de Crina Brunke

Politica Poloniei suverane într-o lume instabilă

ADAM DANIEL ROTFELD, fost ministru de Externe al Poloniei

Pentru siguranţa Poloniei, o importanţă fundamentală o are formarea noii comunităţi integrate euroatlantice a statelor democrate. Oare în noua situaţie este posibilă înfiinţarea unei astfel de comunităţi strategice? Dacă ar urma să se înfiinţeze, ar salva-o două elemente: comunitatea de interese şi comuniunea de valori a tuturor membrilor săi, pe principiile de parteneriat şi drepturi egale. Acest postulat teoretic nu este pus la îndoială de nimeni, dar în practică există piedici reale. Statele mari şi puternice aşteaptă ca statele slabe şi mici să-şi alinieze politica la aşteptările lor.

Încercările de explicare prin prisma geopoliticii a noilor fenomene sunt înşelătoare. În concepţia geopolitică, pentru formarea unei comunităţi strategice, factorul hotărâtor este reprezentat de ameninţările reale sau de conştiinţa că există vreo ameninţare din partea vecinilor apropiaţi. Gânditorul conservator german Carl Schmidt a introdus limbajul religiei pentru soluţiile politice şi a creat în deceniul doi al secolului trecut teza potrivit căreia nimic nu eficientizează mai mult gândirea politică referitoare la securitate decât o definire corectă a duşmanului. O astfel de gândire a dominat analiza politică înainte de primul şi al doilea război mondial. Astăzi, este o abordare anacronică. În societăţile în care se respectă valorile apusene şi ordinea de drept, sistemul de securitate trebuie să se bazeze, înainte de toate, pe interdependenţă şi capacitatea de cooperare imediată, nu pe identificarea duşmanului. Astfel, din punctul de vedere polonez, modul optim de desfăşurare a politicii ar fi stabilirea unei ordini numită securitate prin cooperare.

Există două categorii care au roluri principale în cadrul securităţii prin cooperare: human security, adică securitatea flexibilă, care ţine cont de principalii factori umani, economici, inclusiv energetici, ecologici, culturali şi de civilizaţie. Şi o a doua categorie - care adeseori este contradictorie cu prima – securitatea dură – hard security – adică securitatea militară, alianţele militare, noile arme, tehnologii şi noile tipuri de înarmare.

În gândirea referitoare la politica externă poloneză, fundamentul reconstruirii ordinii globale la nivelul întregii lumi îl reprezintă triada formată din securitate, dezvoltare şi drepturile omului, lucru care de altfel se notează şi în perspectivele ONU.

Antinomia principală a vremurilor noastre este contrapunerea categoriei formată din popor şi stat, pe de o parte, şi societatea şi comunitatea de state, pe de altă parte; cel mai bun mod de a învinge este întărirea instituţiilor comunitare, ca şi realizarea unei legături instituţionale în sfera de securitate a Uniunii Europene şi a Pactului Nord-Atlantic. Din perspectiva poloneză, ar fi o greşeală să se acorde un rang superior Uniunii faţă de NATO sau invers. Scopul politicii poloneze trebuie să fie întărirea ambelor structuri, legătura lor instituţională reciprocă şi treptată, iar, în perspectivă, înfiinţarea unei comunităţi transatlantice de securitate şi apărare.

Pe ordinea de zi a politicii poloneze şi europene se află problema Rusiei şi a raportului ei faţă de sistemul de securitate euroatlantic. Rusia lui Putin şi a lui Medvedev, cu toată certitudinea, nu este o simplă continuare a imperiului ţarilor, nici a Uniunii Sovietice, ciuntită ca teritoriu şi populaţie. Doctrina marxistă care consolida ideologic acel imperiu îşi îndeplinea rolul său de adeziv necesar pentru salvarea structurii multinaţionale. În esenţă, Uniunea Sovietică era ultimul imperiu colonial continental, asemănător cu Austro-Ungaria şi cu Imperiul Otoman, care şi-au încetat existenţa după primul război mondial. Chiar şi din acest punct de vedere, în Rusia se menţine puternic gândirea de tip imperial. Imperiul, de regulă, în esenţa sa, tinde către expansiune, către hegemonie, către lărgirea continuă a puterii şi influenţelor.

Preşedintele Vladimir Putin a primit ca moştenire de la Boris Elţîn o Rusie destabilizată, plină de datorii, nesigură de locul pe care-l ocupă în lume. Primul program al lui Putin a fost un document a cărui filozofie politică era exprimată de titlu: Dictatura ordinii, adică Dictatura legii. Aceste două cuvinte – dictatură şi lege – exprimă esenţa dilemei de putere în Rusia, care se află în faţa unei alegeri: democraţie sau dictatură. Răutăcioşii definesc această formă de guvernare ca democratură. În perioada guvernării lui Putin, Rusia s-a format ca un stat cu un sistem de administrare puternic centralizat, autocratic. Exercitarea puterii ţinea de serviciile speciale şi agenţiile legate de aceste servicii – care controlau structurile politice, economice, bancare, armata şi mijloacele de informare în masă. Preţurile mari la petrol şi gaze asigurau fondurile pentru reînzestrarea armatei şi formarea noii oligarhii. S-a născut nu numai clasa de mijloc, ci şi un grup de oligarhi, deosebit de bogaţi. Aceştia sunt toleraţi de putere, dacă nu-şi demonstrează ambiţiile politice şi nu tind spre reconstrucţia democratică a statului şi formarea unei societăţi cetăţeneşti.

Din perspectiva poloneză, este important răspunsul la întrebarea: poate oare Rusia să devină o parte integrantă a lumii democratice şi a Alianţei transtlantice? Condiţia de bază şi, de fapt, singura de a include Rusia în Alianţa transatlantică constă în redefinirea modului de exercitare a puterii, la baza căreia trebuie să stea regulile de drept, respectarea principiilor, normelor şi procedurilor de drept intern şi internaţional – nu numai tratarea lor ca decoraţii şi declaraţii verbale, ci şi respectarea drepturilor omului şi a pluralismului politic în practică. Cu alte cuvinte, Rusia se află în faţa unei alegeri: stat de drept, pluripartitism şi economie de piaţă sau guvernare autocrată, arbitrară, nesupusă controlului intern şi extern. Care va fi calea de dezvoltare aleasă de Rusia nu o pot hotărî decât ruşii...

Intervenţia Rusiei în Georgia, în august 2008, a fost manifestarea unei politici anacronice. Războiul ar fi putut fi evitat, deşi toate părţile s-au pregătit pentru el – Rusia, Georgia, ca şi ambele republici autonome Osetia de Sud şi Abhazia. Din perspectiva rusă, micul şi rapidul război trebuia să îndeplinească câ­teva obiective: să unească societatea, să-i sperie pe urmaşii potenţiali ai Georgiei de pe teritoriile postsovietice, să-şi demonstreze puterea militară. Modul rusesc de „rezolvare“ a conflictului este ilustrarea simplificată a tezei: „celor mai mari şi mai puternici li se permite mai mult“. Dacă s-ar ţine cont de logica tratamentului egal aplicat statelor, atunci – în virtutea dreptului – Georgia ar avea acelaşi drept legitim de înăbuşire a revoltei din Osetia de Sud şi din Abhazia pe care l-a avut Rusia în Cecenia. Singura rezolvare în conformitate cu principiile de justiţie şi drept ar fi să li se permită abhazilor şi osetinilor să beneficieze de principiile de autodeterminare a popoarelor în graniţele statului gruzin, adică respectarea dreptului la autodeterminare şi respectare a integrităţii teritoriale.

Polonia, împreună cu celelalte state din Uniunea Europeană şi din NATO, este în căutarea unor noi strategii faţă de Rusia. Oare, în acest context, se va ajunge la o divizare în aceste structuri şi, dacă se va ajunge, care vor fi consecinţele? Unele divizări sunt naturale. Tratând simplist, se poate spune că în Uniune şi în NATO sunt state care prin tradiţie se identifică cu Rusia, pe care o susţin din motive istorice, culturale şi de civilizaţie. Este vorba de două state: Grecia şi Cipru, pentru care Rusia constituie o contragreutate în raport cu Turcia. La polul opus sunt statele care, din diferite motive, au faţă de Rusia o poziţie critică: Marea Britanie, Polonia, Suedia şi Ţările Baltice. O poziţie critică moderată o constituie a treia grupă de state: Franţa, Germania, Spania şi Italia; aceste ţări adeseori fac referiri la legăturile istorice existente încă în secolul XIX între Rusia imperială şi Imperiul de pe vremea lu Wilhelm şi Bismark. În sfârşit, mai există grupa unor ţări mici, care au faţă de Rusia o atitudine de mare reţinere: Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Austria şi altele. Această reţinere este dictată desigur de temeri faţă de eventuale repercusiuni economice din partea Rusiei, în cazul unei evaluări critice a politicii ei.

Majoritatea statelor vestice, inclusiv Statele Unite, au apreciat intervenţia rusă în Georgia ca „neproporţională şi neadecvată“. Această formulă presupune, implicit, că Rusia a avut drept de replică la acţiunea militară a Georgiei în Osetia de Sud, dar în mod evident a depăşit graniţele unei apărări necesare. De aceea, ca urmare a acestei crize, Polonia şi-a căpătat aprecierea că este un stat capabil să reacţioneze rapid, în această parte a Europei Centrale şi de Est, jucând rolul de coordonator şi iniţiator politico-moral de sprijinire a Georgiei. Poziţia Poloniei a influenţat activarea politicii Uniunii Europene şi a creat şansa intrării ei permanente în grupul ţărilor care decid de comun acord asupra politicii. O astfel de politică necesită prudenţă, răspundere şi înţelepciune. Ca o ilustrare a acestui fapt este iniţiativa parteneriatului polono-suedez, care a creat o nouă platformă de abordare a relaţiilor dintre Uniune şi Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova şi Ucraina, iar, în perspectivă, şi Belarus.

Traducere de Eugenia Duţă

Pionierii tranziţiei

Leszek Balcerowicz, fost ministru de Finanţe

Anii ‘90: terapia de şoc

Care erau principalele deficienţe structurale ale economiilor socialiste?
Cea mai importantă caracteristică era absenţa libertăţii. Nu existau alegeri libere autentice, nici drepturi civile. Controlul opresiv şi plenar asupra individului făcea din socialism un sistem retrograd şi înapoiat, în special pe fondul absenţei libertăţilor economice. Nu exista proprietate privată sau piaţă liberă. Dacă îi privezi pe oameni de libertate, se formează un vacuum acaparat şi colonizat imediat de stat, astfel că indivizii nu pot interacţiona liber prin intermediul pieţei sau al societăţii civile.
O a doua caracteristică importantă şi pe care foarte mulţi nostalgici o regretă este statul asistenţial socialist, un produs al absenţei libertăţii economice, din cauza căreia nu exista o competiţie autentică şi preţuri libere. În plus, exista un masiv şomaj camuflat. Statul socialist al bunăstarii era construit pe o fundaţie extrem de fragilă care, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se prăbuşească.

Pentru a avea o perspectivă asupra modului în care ar fi evoluat sistemele socialiste în Europa de Est, dacă nu s-ar fi prăbuşit în 1989, este de ajuns să privim Cuba de astăzi sau Belarusul, Coreea de Nord sau Venezuela.

Aţi rămas în istorie ca fiind arhitectul terapiei de şoc. Care erau, în Polonia, condiţiile iniţiale care recomandau terapia de şoc, pentru a începe tranziţia spre economia de piaţă?
Evit de obicei să folosesc sintagma „terapie de şoc“ pentru că oamenii tind să reacţioneze negativ la cuvântul şoc. Este mult mai bine să vorbim de o strategie de reformă. Iar o strategie de reformă presupune în mod fundamental o discuţie despre viteză, despre cât de repede vrei să reformezi şi cât de profund. Vrei să reformezi gradual, pas cu pas, sau încerci să acţionezi simultan pe mai multe fronturi în direcţia potrivită, având ca staţie de sosire economia de piaţă? Am numit aceasta a doua perspectivă „abordarea radicală“. Ce înseamnă să ne mişcăm rapid? Privatizare, liberalizare, instituirea statului de drept, supravegherea sistemului bancar. Astfel, cu cât acumulezi mai multe reforme per ansamblu, cu atât este mai bine pentru creşterea economică şi pentru inflaţie. Statele care s-au reformat mai mult au avut rezultate mai bune şi în zona mediului şi a sănătăţii.

Eram interesat de studiul reformelor cu mult înainte de 1989, astfel că, în a doua jumătate a anilor ’70, am format un grup dedicat analizei pe termen lung a reformelor, acumulând numeroase lecţii şi ajungând la formularea unor concluzii empirice. Una dintre lecţii a fost aceea că, dacă ai o inflaţie uriaşă precum în Polonia anilor ‘90 (între 25-50%), acest lucru este foarte periculos şi ştiam că trebuia să o eliminăm imediat prin măsuri radicale. Nu poţi abandona socialismul printr-o logică a paşilor mărunţi. Existau totodată anumite legături, interdependenţe între anumite componente ale reformelor ce recomandau, pe fond, un pachet reformist cât mai larg şi cât mai cuprinzător. Dacă voiai preţuri libere, aveai nevoie de liberalizarea comerţului extern.

Toate aceste verigi au trebuit să fie conectate într-un lanţ de reforme radicale cu efecte cât mai ample. Îmi era foarte clar că, după căderea oficială a comunismului, există o scurtă perioadă de graţie, în care oamenii sunt euforici, iar forţele conservatoare sunt discreditate şi capacitatea lor de a obstrucţiona reformele este minimă. Eram conştient însă că perioada de graţie este limitată în timp. În plus, ştiam din studiile mele de psihologie socială că oamenii tind să se adapteze mai bine condiţiilor care se schimbă în mod decisiv decât celor graduale. Din raţiuni economice, politice şi psihologice am înţeles că, dacă începi tranziţia de pe poziţia unei economii socialiste, nu ai altă opţiune decât să aplici o strategie bazată pe reforme radicale.

Cum putem explica diferenţele de performanţă economică dintre statele foste comuniste?
Opinia generală este că, cu cât reformezi mai mult, cu atât rezultatele sunt mai bune. Dar mai există o variabilă: disciplina fiscală. Poţi reforma mult, dar dacă politica fiscală nu este disciplinată, vei suferi, cum s-a întâmplat în Ungaria, unde s-au realizat numeroase reforme structurale, însă politicile fiscale au avut efecte destabilizatoare. Într-o democraţie, responsabilitatea cade în ultimă instanţă pe cei care votează. Dacă societatea face o alegere proastă, va suporta consecinţele. Pentru a reforma, trebuie mai întâi să cunoşti direcţia, să ştii ce sistem vrei să impui şi unde vrei să ajungi. Mai apoi, va trebui să-ţi pui o problemă şi mai dificilă cu privire la modul în care se va face tranziţia.

Cât de importantă a fost viteza, ritmul reformei în tranziţia poloneză?
Ca şi în natură, reformele cunosc un maximum de viteză. În realitate, viteza lor poate să fie mai mică decât cea maximă, dar, prin definiţie, nu te poţi mişca mai repede decât pragul maxim. Dacă ai moştenit o inflaţie foarte ridicată, cum s-a întâmplat în Polonia, atunci o poţi elimina în vreo două luni. Dacă ai o economie foarte controlată, poţi înlătura cele mai multe dintre restricţii în vreo două luni. Dar dacă ai o economie socialistă dominată de companii de stat, privatizarea îţi va lua mai mult de două luni, nici 20 de ani, dar o vei termina cam în 4–5 ani. E mult mai uşor să liberalizezi şi să stabilizezi decât să privatizezi o economie dominată de stat. Din punct de vedere tehnic, consider că cea mai bună strategie, atunci când porneşti din poziţia unei economii socialiste, este de a o reforma cu viteză maximă. Există bineînţeles anumite constrângeri inevitabile, de natură politică, care încetinesc ritmul reformelor. Dar aceste constrângeri politice nu existau în perioada „lunii de miere“. În Polonia, aceasta a fost o perioadă strategică, de aproape un an, în sensul în care am reuşit să obţin sprijin politic pentru pachetul reformist. Un an mai târziu, am intrat în era politicii normale, cu partide, grupuri de interese, când trebuia să-ţi sacrifici mult mai mult timp pentru a convinge.

Cât de mult au fost încetinite reformele structurale de către forţele conservatoare şi de costurile lor sociale?
Trebuie să punem întodeauna în balanţă costurile sociale ale reformei cu costurile sociale ale nereformării. Ştiam că, dacă nu reformăm, costurile sociale ar fi fost enorme. Cu cât reformezi mai puţin, cu atât costurile sunt mai mari. Reformele sunt ca un tratament şi se pune întrebarea care sunt costurile sociale, umane ale tratamentului, în comparaţie cu costurile umane ale lipsei unui tratament. Trebuie să distingem foarte atent între învinşi şi învingători, şi nu în termeni absoluţi, ci în termeni relativi. În termeni relativi, a avea succes în reformă echivalează inevitabil cu o modificare a ierarhiei, cu o redistribuţie pe ranguri a diferitelor grupuri, în termeni de avere şi prestigiu. Cine se afla în topul ierarhiei în Polonia socialistă? Minerii. Oamenii mai bine educaţi se aflau în partea de jos a ierarhiei. Educaţia nu se plătea. Pentru a avea reforme economice de succes, în mod inevitabil trebuiau inversate aceste scale, astfel încât minerii să ajungă jos, comparativ cu managerii. De aceea am creat învingători şi învinşi în termeni relativi. Pentru că, în termeni absoluţi, chiar şi învinşii relativi au o situaţie mai bună cu reforme decât fără reforme. Minerii polonezi sunt într-o situaţie mai bună comparativ cu minerii ucraineni. În termeni absoluţi, dacă nu reformezi, toată lumea pierde.

Ce gândeaţi în ianuarie 1990, la începutul călătoriei de descoperire a capitalismului şi a economiei de piaţă?
În Polonia nu am încercat să reinventăm capitalismul, nu am urmărit o a treia cale. Sub socialism a trebuit să ne gândim la o a treia cale, însă imediat ce Polonia a devenit liberă, mi-a fost foarte clar că nu puteam să experimentăm, astfel că am ales să construim un sistem capitalist practicat deja în alte state. Unde a trebuit să inovăm a fost în faza de tranziţie, pentru că nimeni înainte nu făcuse această trecere de la socialism la o economie de piaţă capitalistă. Noi, în Polonia, am fost primii, am fost pionierii tranziţiei.

A trebuit să aleg între aceste alternative: reforme parţiale, care nu aveau nicio şansă de reuşită, şi reforme structurale radicale, foarte riscante. La început, a trebuit să navigăm în necunoscut. Primele date statistice oficiale erau excesiv de pesimiste şi de negative, pentru că în mod instinctiv reflexele aparatului de analiză erau condiţionate să măsoare doar sectorul de stat, care, în mod inevitabil, din cauza reformelor, se afla în declin. În acest timp, schimbările profunde se derulau în sectorul privat, pe care nimeni nu îl contabiliza. Primele rezultate au fost prezentate de mass-media în termeni foarte duri. Însă ce opţiuni aveam? Să renunţ la pachetul de reforme sau să le continui. Bineînţeles că erau mulţi cei care exercitau presiuni pentru a le abandona, dar eu am ales să le continui.

Care este opinia dumneavoastră referitor la rolul pe care trebuie să îl joace statul într-o economie?
Premisa operaţională de bază de la care am plecat la începutul tranziţiei a fost retragerea statului din societate, să redăm oamenilor libertatea şi să construim un regim şi un fundament structural al statului care să protejeze libertăţile fundamentale ale individului. Ne-am dat seama că trebuie să reconstruim din temelii statul, pentru că altfel libertăţile individuale rămâneau golite de substanţă. Trebuie să avem întotdeauna în vedere faptul că distincţia dintre economic şi noneconomic este destul de artificială. Libertăţile economice sunt în mod fundamental libertăţi politice. Spre exemplu, dacă nu există convertibilitatea monedei, atunci eşti clientul statului. Asta înseamnă control politic. Dacă politicienii nu te plac pentru că eşti nesupus şi recalcitrant, nu îţi vei primi banii. Acesta este numai un exemplu, însă trebuie să mai spunem ceva: fără capitalism nu există democraţie. Accentuez acest lucru pentru că am întâlnit foarte mulţi oameni în Occident care spun că iubesc democraţia, dar dispreţuiesc capitalismul. Şi întotdeauna le spun că ar trebui să iubească capitalismul, pentru că reprezintă fundaţia democraţiei.

Ce rol ar trebui să joace statul în economie? Acest lucru depinde de obiectivul pe care dorim să îl atingem. Dacă vrem să ajungem Vestul din urmă repede (repede însemnând nu în 50 sau în 80 de ani, ci în 20), atunci trebuie să construim un motor economic foarte puternic, ceea ce presupune o economie covârşitor privată. În al doilea rând, avem nevoie de competiţie. Nu există substitut pentru competiţia liberă – pentru o economie liberă care funcţionează în limitele domniei legii şi statului de drept. În al treilea rând, trebuie să structurăm statul de o asemenea manieră încât să protejeze libertăţile clasice. Apoi, componenta asistenţială a statului trebuie să fie extrem de limitată. Dacă vrei să ai prosperitate, nu dezvolta statul asistenţial, mai ales dacă eşti sărac (cum sunt statele foste comuniste). Statul asistenţial înseamnă cheltuieli publice prost direcţionate care demobilizează oamenii, descurajează munca şi economisirea, încurajând înşelătoria. Chiar şi Vestul suferă de un mare grad de înşelătorie socială. Un stat asistenţial extins necesită taxe foarte ridicate. Ceea ce este de departe mai dezirabil este un stat asistenţial limitat, care lasă mai mult spaţiu de manevră solidarităţii sociale, pentru familii şi ONG-uri, pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni. Un stat limitat nu înseamnă însă unul pasiv, ci un stat activ în interiorul unor funcţii strict delimitate. Statul ar trebui să îşi asume doar acele activităţi care nu pot fi mai eficient desfăşurate de ceilalţi oameni, de piaţa liberă sau de societatea civilă. Se uită adesea că alternativa statului nu este doar piaţa liberă, ci şi societatea civilă. Pentru a rezuma, avem nevoie de un stat limitat, activ şi eficient. Acest lucru este o provocare imensă pentru că în fiecare societate liberă, chiar şi în Statele Unite, există forţe sociale interesate în menţinerea unui stat extins şi care presează pentru o expansiune şi mai amplă. Sunt politicieni care doresc putere şi, în consecinţă, obstrucţionează privatizările. Pentru că, pe fond, privatizarea înseamnă a priva statul de puterea pe care o are asupra întreprinderilor. Provocarea majoră este cum să reduci un stat deja extins şi să îl menţii redus.

Criza economică globală

Se spune frecvent, pe fondul crizei globale, că este nevoie de un capitalism de stat şi de un stat hiperintervenţionist capabil să controleze derivele pieţelor. Ce ne învaţă criza actuală?
Termenul corect pentru capitalismul de stat este socialismul. Astfel întrebarea devine, de fapt: ne întoarcem la socialism? Care sunt exemplele pozitive? Nu avem fundamentul empiric pentru a concluziona că actuala criză dovedeşte un eşec al pieţelor. Există însă anumite analize mult mai profesioniste, în opinia mea, dar nepopularizate de mass-media care ne arată că, pe fond, a fost un eşec al intervenţionismului public, nu al pieţelor, cel care a contribuit la declanşarea crizei din prezent. Iată câteva erori făcute de sectorul public: pe de o parte, avem politicile monetare excesive ale FED; pe de altă parte, au fost presiunile politice exercitate în Statele Unite de a extinde creditarea. Toată lumea cunoaşte că Freddie Mac şi Fannie Mae nu sunt instituţii private pure, ci creaturi politice. Fiecare dintre ele a avut în spate un puternic lobby politic şi a existat o presiune politică constantă pentru a-şi extinde politicile de creditare. Toate acestea nu sunt produsul pieţelor, ci al politicii. În Spania, Marea Britanie şi Irlanda, cererea de pe piaţa imobiliară a fost în mod artificial stimulată prin taxe preferenţiale. Putem spune că reglementările fiscale oficiale (cu alte cuvinte, intervenţia statului) sunt de vină pentru o serie de evoluţii nesănătoase din spaţiul pieţelor financiare. Criza actuală oferă lecţia falsă conform căreia ne confruntăm cu un eşec al capitalismului şi al pieţelor.

Dimpotrivă, numeroasele intervenţii publice sunt problema. Pericolul constă în faptul că, interpretând faptele în această perspectivă, consecinţa ar putea fi propunerea unor politici publice eronate. Rezumând, toată această teză a eşecului pieţelor nu rezistă la o analiză critică, dar ea poate deveni foarte populară. De aceea, trebuie să combaţi aceste tendinţe prin fapte. Capitalismul nu are alternative mai bune. Capitalismul nu este ameninţat din afară, ci este ameninţat din interior de acele fantasme socialiste şi etatiste care au existat întotdeauna.

Dacă nu dorim ca acestea să prevaleze, trebuie să le combatem prin mijloace de PR, pentru că, pe fond, moştenirea crizei nu este nici pe departe economică. Ea constă într-un şoc, într-o dislocare la nivelul credinţelor opiniei publice în pieţele libere şi în capitalism. Ceea ce s-a întâmplat sub socialism i-a făcut pe oameni antisocialişti, inaugurând o perioadă favorabilă reformelor şi reformiştilor. Dar, uneori, crizele urmează cronologic reformelor, iar oamenii ajung să creadă că reformele sunt vinovate pentru declanşarea crizelor. În Argentina anilor ‘90, s-au realizat reforme de piaţă autentice, dar incomplete, conservând anumite vulnerabilităţi şi disfuncţionalităţi ale sistemului care, în cele din urmă, au condus la o criză. În anii 2000, criza a erupt şi, în consecinţă, electoratul s-a orientat spre populişti, penalizându-i pe reformişti. În cele din urmă, electoratul a trebuit să plătească preţul acestor politici populiste. Este foarte important ce tip de şocuri produce criza la nivelul mentalităţilor opiniei publice. Aceasta este provocarea majoră a crizei actuale.

Reinventarea capitalismului este un slogan lipsit de substanţă. În capitalism poţi spune o mulţime de prostii, în special prostii anticapitaliste. Interesant este că oamenii care critică consumismul sub capitalism spun o mulţime de prostii în milioane de copii. Acest fenomen este inamicul capitalismului antreprenorial şi competitiv, iar pe această platformă se poate consolida rolul nociv al statului. Să nu uităm că populiştii urăsc faptele. Iubesc sloganele şi urăsc faptele.

Cum ar trebui să răspundă statele din Estul Europei crizei globale?
State diferite se află în contexte şi situaţii diferite. Nu trebuie să ne aşteptăm ca aceeaşi terapie să funcţioneze pe mai mulţi pacienţi. Spaţiul de manevră în ceea ce priveşte stimularea fiscală este mult mai limitat în România şi Polonia decât în Statele Unite. Chiar şi în America există numeroase semne de întrebare legate de beneficiile pe termen scurt şi lung ale acestor uriaşe creşteri ale datoriei şi deficitului public. Eu aparţin acelui grup de economişti care au fost, încă de la început, sceptici faţă de aceste politici de stimulare fiscală. Consecinţele pe termen lung nu trebuie excluse. Ştim din literatura de specialitate că nu întotdeauna consumatorii reacţionează pozitiv la stimulările fiscale. Cererea privată nu tinde să crească. Uneori oamenii se tem atât de mult de activismul fiscal, încât ar putea să consume mai puţin şi economisi mai mult. Cred că, în cazul ţărilor noastre, strategia este clară: nu urmăm exemplul SUA sau al Marii Britanii pentru că nu ne permitem. Ar trebui, dimpotrivă, să ne concentrăm pe accelerarea reformelor sectoriale şi a celor care reduc cheltuielile excesive, în special pe cele sociale. Trebuie să gândim pe termen lung, şi nu să formulăm o strategie pe termen scurt, dacă obiectivul nostru este să atingem nivelul de prosperitate al Vestului.

Dacă, în mod istoric, creşterea economică a Vestului este un produs al pieţelor libere, atunci care sunt consecinţele geopolitice ale hiperreglementării acestora? Să nu uităm că deja Vestul se află în declin relativ faţă de economiile emergente BRIC.
În acest moment, nu este suficient de clar că în Vest reacţia la criză este un plus de reglementare a pieţelor. Sigur, se discută despre această opţiune, dar este încă prematur. Dar, dacă acest lucru va deveni realitate, consecinţa va fi o încetinire şi o scădere a ratei de creştere economică a Vestului, ceea ce va contribui la pierderea poziţiei de putere relativă a Occidentului faţă de statele emergente (faţă de economiile BRIC, presupunând însă că acestea nu-şi vor opri reformele). Dacă toată lumea va trage concluzia greşită, atunci întreaga lume îşi va încetini ritmul de creştere. În acelaşi timp, să ne amintim că India şi China sunt state sărace şi vor atinge nivelul de prosperitate al Occidentului numai dacă nu vor face erori majore. Să sperăm totuşi că Occidentul nu-şi va limita artificial rata de creştere economică.

Interviu realizat de Octavian Manea

Memoria şi Uniunea Europeană

ALEKSANDER SMOLAR, politolog

Lărgirea Uniunii Europene cu noile ţări membre, la 1 mai 2004, şi aderarea ulterioară a Bulgariei şi a României au reprezentat un important succes economic şi politic al Uniunii. În multe ţări din vestul Europei, însă, nu au fost percepute astfel. Faptul că noile ţări membre erau privite ca nişte străini a fost evidenţiat de rezultatele din Franţa şi Olanda ale referendumului din 2005, pentru aprobarea Constituţiei europene. Comentariile apărute în ambele ţări subliniau convingerea că „nu“-ul de la referendum reprezenta, între altele, expresia protestului împotriva ultimei lărgiri a Uniunii, care inclusese, între altele, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Ţările Baltice. Cu siguranţă a jucat un rol şi dezorientarea, sentimentul cetăţenilor că nu-şi mai pot influenţa propria soartă într-o Uniune tot mai mare, că o comunitate lărgită poate fi mai greu influenţată. De asemenea, a fost importantă şi teama de concurenţa reprezentată de ţările în care mâna de lucru era mai ieftină şi fiscalitatea scăzută. Este prea puţin evidenţiat însă un alt factor: sentimentul de înstrăinare faţă de nou intraţii în „casa europeană“ – o metaforă des întâlnită în Occident după lărgirea Uniunii.

Una dintre marile probleme europene o reprezintă lipsa unui sentiment istoric al comunităţii. Europa de Vest a făcut un efort conştient în deceniile de după război, cu scopul de a obţine o imagine comună a trecutului, îndeosebi a celor mai dramatice momente ale acestuia. Un exemplu foarte bun în acest sens îl reprezintă relaţiile dintre Franţa şi Germania, a căror reconciliere a reprezentat piatra de temelie a comunităţii europene. Dacă suntem excluşi din memoria comună, respectiv dacă alegem noi înşine să nu participăm la ea înseamnă că nu suntem pe deplin acceptaţi sau că noi nu ne considerăm membri cu drepturi depline ai Uniunii.

Între cele două părţi ale continentului există o diferenţă deja în ceea ce priveşte istoria mai veche a Europei. UE a fost creată pe fondul unei crize profunde provocate de război şi de negarea a aproape tot ce reprezenta trecut european, identificat cu crimele celor două războaie, ale totalitarismelor, colonialismului, imperialismului, naţionalismului. Comunitatea trebuia să reprezinte o negare a istoriei tragice, urma să construiască o Europă nouă, o Europă a păcii, înţelegerii, dezvoltării şi solidarităţii. Exista, aşadar, în Europa de Vest tendinţa puternică de a începe istoria cu anul 1945.

Cealaltă Europă nu avea nicio problemă cu trecutul, dimpotrivă, îl privea cu nostalgie, chiar cu devoţiune, deşi în unele ţări din această regiune avusesem de a face cu o dictatură. Când, în 1989, sloganul „întoarcerii în Europa“ a început să fie folosit tot mai des, era într-adevăr vorba, pentru unii, de întoarcerea la o Europă aşa cum o avem astăzi: bogată, democratică, stabilă. Pentru alţii era vorba de întoarcerea la o Europă mitizată: pastorală, creştină, comunitară. Există, în orice caz, peste tot în această regiune, tendinţa de a idealiza trecutul naţional din perioada premergătoare cataclismului celui de-al doilea război mondial.

Altfel stau lucrurile în cazul perioadei postbelice, mergând până în anul 1989. Pentru Vestul Europei, aceasta a fost o perioadă de pace, o vreme a stabilităţii, dezvoltării, a construirii marii opere a Comunităţii, începând cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Pe de altă parte, Europa Centrală şi de Est se străduieşte să uite acele vremuri. Există tendinţa ca fenomenul comunismului să fie considerat doar un rezultat al ocupaţiei sovietice. Regimul instaurat după război ar fi fost, în această percepţie, opera agenţilor sovietici, trădătorilor susţinuţi de forţele puterii vecine. Este adevărat că regimul sovietic a fost impus în Polonia şi în celelalte ţări din regiune după război, dar nu se poate spune că nu a beneficiat şi de susţinere socială. Dimpotrivă, schimbările sociale, naţionalizarea economiei, dezvoltarea rapidă din primele două decenii, politica egalitarismului şi garanţiilor sociale – toate acestea au constituit sursa unei importante susţineri sociale pentru noua putere. Cu atât mai mult, cu cât domnea convingerea generală că, în condiţiile Războiului Rece şi dominaţiei sovietice, nu exista o alternativă la acest regim. În România, în timpul lui Ceauşescu, o sursă de susţinere a fost reprezentată de comunismul naţionalist, care pentru mulţi ani a părut că va îndeplini unele aspiraţii naţionale.

Aşadar, Europa de Vest avea tendinţa să şteargă din memorie istoria de dinainte de 1945, în timp ce cealaltă Europă îşi doreşte să uite deceniile de supunere şi dictatură de după 1945.

Merită să ne raportăm la evenimente sau la procese concrete, care sunt reflectate în mod cu totul diferit de memoriile Europei de Est şi de Vest. Vom începe cu amintirea celui de-al doilea război mondial. Vestul a închis de mult acest capitol. Construirea unei Europe comune a făcut posibilă încheierea perioadei de doliu, revendicări şi reglări de conturi. Germanii au sentimentul că, datorită „activităţii memoriei“ din ultimele decenii, recunoaşterii crimelor comise şi a unei democraţii solide, au dreptul să privească popoarele lumii în ochi. Astăzi, Germania este membru cu drepturi depline al comunităţilor euro-atlantice şi europene. În ce ne priveşte, chestiunea este ceva mai complicată. Războiul şi amintirea acestuia sunt mult mai prezente în memoria polonezilor şi a celorlalte popoare din această regiune. Brutalitatea, caracterul exterminator pe care l-a avut al doilea război mondial au reprezentat o componentă cotidiană a vieţii din regiune, total necunoscută în Vest. Deplina suveranitate, redobândită abia în 1989, şi îngrijorarea în ceea ce priveşte locul pe care îl va ocupa Polonia în Europa sau legată de securitatea naţională au avut o influenţă hotărâtoare asupra relaţiilor reciproce cu Germania. Noi nu am ajuns să avem acel sentiment de siguranţă de care se bucură francezii, belgienii sau olandezii. Amintirea, tot mai prezentă pe celălalt mal al Odrei, tragediilor proprii trăite de nemţi în timpul războiului şi nu numai a crimelor făptuite de aceştia, duce la crearea unei stări de nelinişte în Polonia, nelinişte exprimată, dar în acelaşi timp şi exploatată politic de numeroase medii politice şi jurnalistice - şi nu este vorba numai de cele care au legături cu extrema dreaptă. De la Germania se aştepta confirmarea crimelor înfăptuite în timpul războiului, în special a celor cărora le-au căzut victime polonezii, dar şi renegarea de către politica germană a memoriei acelor elemente pe care Polonia le considera o ameninţare pentru interesele proprii, pentru poziţia ei de victimă a agresiunii şi crimelor germane. O moştenire a războiului o reprezintă neliniştea, prezentă încă în Polonia şi Cehia, la gândul că germanii nu au renunţat definitiv la pământurile care le-au aparţinut înainte de război sau la proprietăţile deţinute cândva în Est.

Adesea, Vestul nu înţelege nervozitatea, demonstrată de polonezi sau cehi, când este vorba de ce rămâne în memoria nemţilor. Reacţiile la un război care a avut loc în urmă cu 60 de ani creează iritare. Nu se mai ştie că războiul din Est a fost cu totul diferit de cel din Vest. Sau că, pentru ţările aflate în cealaltă parte a Europei, războiul a continuat, în unele aspecte, până în anul 1989.

Amintirea comunismului şi a URSS face ca Polonia şi celelalte ţări din regiune să se afle în opoziţie cu întreaga Europă Occidentală. Vestul nu a trăit experienţa „adevăratului socialism“, la care Polonia a fost supusă în anii 1939–1941 şi încă 45 de ani după încheierea războiului. În memoria Vestului, comunismul era asociat cu existenţa unor partide comuniste puternice în Franţa şi Italia şi mai puţin influente în celelalte ţări ale Europei libere. Comunismul mai era asociat şi cu pericolul reprezentat în perioada Războiului Rece de Uniunea Sovietică. Prezenţa Statelor Unite în Europa şi „umbrela atomică“ oferită de SUA limitau pericolul provenit atât dintr-o sursă, cât şi din cealaltă.

Aceste experienţe nu se aseamănă nicicum cu tragismul şi, în acelaşi timp, banalitatea vieţii de zi cu zi din Polonia şi din celelalte state ale Europei Centrale şi de Est. Astfel se explică de ce polonezii şi celelalte naţiuni ale Europei Centrale şi de Est se simt ameninţaţi de o interpretare a istoriei care nu mai include pactul Ribbentrop-Molotov, Katyń, ocupaţia sovietică, o jumătate de secol de dominaţie postbelică. Aici este vorba atât de istorie, cât şi de politică. Atât de trecut, cât şi de viitor. Cu atât mai mult, cu cât problemele legate de concurenţa între memorii sunt accentuate de o brutală presiune politică şi economică. Experienţele diferite de-a lungul istoriei, presiunea diferită a amintirilor legate de relaţiile cu Rusia şi URSS, dar şi rolul intereselor economice şi strategice fac ca, adesea, atitudinea faţă de Rusia lui Putin să fie diferită la Varşovia, Berlin, Paris, la Londra sau la Roma. Un exemplu evident ne este oferit de proiectul gazoductului care, ca urmare a înţelegerii dintre Moscova şi Berlin şi având susţinerea multor ţări ale Europei de Vest, urmează să treacă pe fundul Mării Baltice. Deşi trebuie să recunoaştem că brutala presiune energetică exercitată de Moscova asupra Ucrainei, Belarusului, Georgiei şi altor ţări din regiune a avut efecte şi în Vest. Această experienţă a făcut ca percepţiile celor două părţi ale Europei în privinţa Rusiei să devină mai apropiate.

O altă sursă de memorare diferită a istoriei o reprezintă problema Holocaustului şi soarta evreilor europeni. Tony Judt, un eminent istoric al Europei, scria chiar că la baza construirii comunităţii europene a stat un contract al uitării. Pentru că Europa ieşea din război învinsă, cu experienţa înfrângerii, a ocupaţiei şi colaboraţionismului. Problema exterminării evreilor, ca un fenomen particular, esenţial pentru caracterul nazismului, este înconjurată de tăcere. În următorii 30 de ani, amintirile legate de Holocaust au ajuns încet-încet să ocupe o poziţie centrală în memoria Vestului (acest proces este chiar mai vizibil în Statele Unite decât în ţările Europei de Vest). Un efect paradoxal al acestui proces l-a constituit împingerea pe un plan secundar a suferinţelor provocate de Germania hitleristă altor popoare, cât şi a crimelor comunismului. Un alt efect al acestui proces a fost reprezentat de o schimbare importantă a accentelor: istoria exterminării, a persecuţiilor şi suferinţei a luat treptat locul istoriei actelor de eroism, al faptelor de luptă sau de rezistenţă.

Europa Centrală şi de Est, care s-a confruntat de fapt cu moştenirea Holocaustului abia după redobândirea suveranităţii în 1989 şi unde existau puternice tradiţii antisemite, acceptă cu greu o astfel de viziune asupra trecutului Europei, în care evreii ocupă într-un fel un loc central. În primul rând, deoarece o jumătate de secol de comunism şi tăcere asupra Holocaustului nu a facilitat deloc înţelegerea specificităţii martirologiei evreieşti. În al doilea rând, deoarece, în afară de milioanele de victime din rândul evreilor, au existat aici şi alte milioane de victime din rândul polonezilor, ruşilor sau al altor popoare. În al treilea rând, deoarece, în afara victimelor nazismului, au existat şi numeroase victime ale comunismului. În al patrulea rând, pentru că în memoria naţiunilor din regiune, de la Ţările Baltice până în România, evreii, victimele crimelor lui Hitler, erau în acelaşi timp percepuţi ca nişte coresponsabili ai crimelor sovietismului. Răspândirea destul de mare în Polonia a identificării evreilor cu comunismul, exprimată prin formula populară a democraţiei naţionale „comunismul evreiesc“, a reprezentat o moştenire a antisemitismului anterior războiului. Numărul relativ mare de evrei în aparatul puterii nu făcea decât să confirme cele mai grave idei preconcepute. În ciuda celor scrise de Jan Tomasz Gross în câteva lucrări succesive, înfrângerea moştenirii antisemitismului este încă dificilă. Din perspectiva Europei de Vest, manifestări antisemite sunt de neînţeles şi inacceptabile într-o ţară precum Polonia, unde s-au înfăptuit cele mai mari crime ale lui Hitler, unde au putut să se înfăptuiască masacre ale evreilor acuzaţi de omoruri rituale, unde, chiar după 1989, s-au dus lupte pentru stăpânirea simbolică a lagărului de la Auschwitz, unde nu este greu de observat antisemitismul deschis al multor preoţi şi unde, în final, până de curând membru al coaliţiei de la guvernare a fost un partid antisemit, al cărui vicepreşedinte şi-a exprimat deschis susţinerea pentru „getto-ul băncilor“ practicat în universităţi în perioada antebelică.

Acest conflict al memoriilor, fie el polono-german sau polono-rus, nu este şi nu are cum să devină sursa unei crize a identităţii polonezilor. Aici nu există îndoială între cine a fost călăul şi cine au fost victimele. Lucrurile nu stau la fel însă în relaţiile polono-evreieşti. Şocul produs de descoperirea adevărului în ceea ce priveşte atitudinea unei proporţii însemnate din societatea poloneză faţă de evrei atât în timpul războiului, cât şi după război a fost rezultatul convingerii, care a dominat până nu de mult şi care este încă prezentă, privind nevinovăţia polonezilor. Crimele de la Jedwabne şi din alte locuri, masacrele şi crimele postbelice pe care le aminteşte Jan Tomasz Gross au situat în mod dramatic problema atitudinii faţă de evrei în centrul dezbaterilor din Polonia, provocând un şoc.

În mod paradoxal, fără ca opinia publică din Vest sau din Polonia să fie conştiente de asta, intervine o ameliorare radicală a relaţiilor polono-evreieşti: nu ca rezultat al unor gesturi de compătimire, rememorare sau reconciliere, ci ca urmare a implicării Poloniei de partea americanilor în Irak. Este îndoielnic pericolul pe care l-ar fi putut reprezenta Saddam Hussein pentru securitatea Poloniei sau a SUA, însă cu siguranţă acesta reprezenta un pericol pentru securitatea Israelului. Atunci când a decis în chestiunea Irakului, Polonia a devenit partenerul strategic al Israelului. Relaţiile Poloniei cu America, dar şi lipsa de tendinţe antiisraeliene în politica externă a Poloniei au făcut, de asemenea, ca Israelul şi organizaţiile internaţionale evreieşti să-şi dorească sprijinul Poloniei în cadrul Uniunii Europene, unde se observă în ultimii ani o intensificare a tendinţelor antiisraeliene.
În partea vestică a continentului, amintirea rolului jucat de America în eliberarea continentului de sub Hitler sau în apărarea Vestului de URSS în timpul Războiului Rece este tot mai ştearsă. Atunci când Charles de Gaulle, retrăgând Franţa din structurile armate ale NATO, a cerut ca trupele americane să-i părăsească ţara, secretarul de stat al SUA a întrebat ironic dacă este nevoie ca Washingtonul să evacueze şi mormintele celor căzuţi în luptele pentru eliberarea Franţei. Într-adevăr, în memoria polonezilor, istoria Europei de Vest nu poate fi privită separat de istoria Statelor Unite din ultimii 65 de ani. Este vorba de o istorie comună a Occidentului, în care rolul dominant, începând de la căderea Europei în război, l-au jucat Statele Unite.

Retrospectiv, se poate chiar concepe teza conform căreia entuziasmul pe care îl provoca, în 1989, expresia „întoarcerii în Europa“ se referea, pentru întreaga noastră regiune, la „întoarcerea“ în Occident.

Incapacitatea Europei de Vest de a asimila experienţele noastre, istoria noastră nu s-a manifestat doar în cazul întâmplărilor din trecut, ci şi al celor mai recente. Un exemplu bun al unei astfel de separări este dat de rolul şi locul anului 1989. Pentru Europa postsovietică aceasta este o dată esenţială. Este momentul de închidere a unui ciclu tragic care, pentru Cehia şi Slovacia, a început în 1938, pentru Polonia la 1 septembrie 1939, iar pentru alte state din regiune – şi mai târziu: timpurile războiului, al dominaţiei sovietice şi conducerilor comuniste. Anul 1989 reprezenta, de asemenea, pentru Polonia încoronarea mişcării Solidarităţii din 1980–1981, pentru toate teritoriile post-sovietice – momentul căderii comunismului, ca rezultat al unor tendinţe de emancipare mai mult sau mai puţin manifestate de popoarele din această regiune. Pentru Europa de Vest, dar şi pentru Statele Unite, ieşea în prim-plan dimensiunea geopolitică: 1989 ca joc al marilor puteri. Nu este o întâmplare faptul că Zidul de la Berlin a devenit simbolul schimbărilor importante ce au avut loc, deşi acestea debutaseră în Polonia.

Alte experienţe care ne separă de „vechea Uniune“ sunt cele legate de memoria integrării europene. Povestea care domină Vestul continentului cu privire la construirea unei Europe comune nu ne include şi pe noi. În această poveste, Europa sunt „ei“. Lor le e greu să se identifice cu istoria noastră, dar şi nouă ne este greu să ne identificăm cu o istorie la care nu am participat. De asemenea, polonezilor le este greu să recunoască un lucru pe care primii membri ai Uniunii îl consideră natural, de exemplu, importanţa fundamentală pe care o are pentru Europa comună reconcilierea dintre francezi şi germani şi faptul că, până de curând, cele două naţiuni erau liderii de necontestat ai Europei. Polonia, împreună cu alte ţări din regiune (dar şi tot mai multe ţări ale Europei Occidentale), refuză să accepte legitimitatea acestei poziţii. Într-o uniune tot mai mare şi mai diversă, este greu de acceptat legitimitatea dominaţiei a două ţări, fie ele şi mari. Mitul înţelegerii dintre francezi şi germani, care a stat la baza integrării treptate a Europei, nu impresionează deloc naţiunile care nu au participat la această istorie. Acestea nu pot să înţeleagă legitimitatea unor aspiraţii a căror consecinţă este reprezentată de limitarea rolului altor naţiuni, împingerea lor către rândurile din spate.

Şi încă un element, foarte important, al memoriei istorice care separă radical cele două părţi ale Europei: este vorba de rolul trecutului colonial şi imperialist. Nu este vorba de ţările nou devenite membre ale Uniunii Europene. Ba chiar aceste ţări au fost victimele cotropirilor imperiilor acestei regiuni: imperiul rus, german, austro-ungar sau otoman. Relaţiile acestora cu vecinii sunt complexe, uneori chiar proaste, sunt adesea afectate de atitudinea faţă de minorităţile naţionale. Însă cu totul diferită este situaţia în ceea ce priveşte trecutul imperialist şi colonial, foarte important pentru identităţile multora dintre ţările Europei Occidentale – îndeosebi a Marii Britanii, Franţei, Spaniei, Portugaliei, Olandei, Belgiei şi Germaniei. Acesta încă mai influenţeză şi astăzi politica şi atitudinea psihică a europenilor din Vest faţă de fostele colonii. Există o întreagă gamă de probleme pe care popoarele din regiunea noastră nu sunt în stare să le înţeleagă, într-atât sunt de diferite de experienţele cunoscute din propria istorie. Cuvintele celebre şi supărătoare ale preşedintelui Jacques Chirac, rostite după aşa-numita „Scrisoare a celor opt“ – a ţărilor care s-au pronunţat în 2003 în favoarea Americii în problema războiului din Irak, privind lipsa bunelor maniere ale noilor ţări membre şi ocazia nevalorificată de a tăcea, ar fi fost de închipuit doar faţă de fostele colonii.

Dacă vrem ca cele două părţi ale Europei să se unească, nu este suficientă numai o politică de piaţă sau a graniţelor deschise, ci este necesară şi o politică a istoriei europene sau ceea ce numea Wolf Lepenies „o politică a mentalităţilor“. Incontestabil, există o tensiune între încercarea de construire a unei Europe comune şi deschise, de aprofundare a identităţii şi sentimentului de înrădăcinare în istorie, în care ţările din regiunea noastră să se poată simţi în siguranţă, şi eforturile acestora de întărire a identităţii şi memoriei naţionale sau încercarea de intensificare independentă a rolului propriu. Sentimentul unei crize a valorilor, al dezorientării de după douăzeci de ani de schimbări profunde, dar şi logica luptei – toate acestea îndeamnă puterile politice din această parte a Europei să sublinieze problemele identităţii şi memoriei. Evident că trebuie să întărim sentimentul de apartenenţă şi mândrie în fiecare dintre ţările noastre. Ar trebui, de asemenea, ca, împreună cu alte noi ţări membre ale Uniunii, să tindem spre o modificare a imaginii istoriei europene, astfel încât aceasta să ţină mai mult cont şi de experienţele noastre, de modul nostru de a vedea istoria pentru a putea astfel să fie depăşite reminiscenţele îndepărtării istorice a celor două părţi ale Europei. Trebuie, de asemenea, să ne vedem pe noi ca pe nişte europeni care au în raport cu Europa nu numai drepturi, ci şi îndatoriri. Una dintre îndatoririle elementare fiind aceea ca, aşteptând din partea Uniunii Europene o garanţie a păcii şi a stabilităţii, o şansă a dezvoltării şi a bunăstării, să nu construim în mintea cetăţenilor ziduri care să ne separe de alte societăţi din comunitate prin temeri, resentimente sau mituri naţionale.

Traducere de Nicoleta Negreanu

Precaritatea vieţii politice

MARCIN KRÓL, profesor la Universitatea din Varşovia

Atunci când, după anul 1989, observam realităţile din noua şi minunat de liberă Polonie, nu mi-am dorit să fiu nici călău, nici moralist. Totuşi, am fost (şi mai sunt) convins că pentru sănătatea societăţii trebuie, uneori, să le spui lucrurilor pe nume.
E adevărat că, după dispariţia comuniştilor din guvernul lui Tadeusz Mazowiecki, se părea că Partidul Comunist s-a destrămat pentru totdeauna, iar groparii lui nu vor mai juca un rol esenţial, dar nu a fost aşa, lucru de care ne-am convins după căderea guvernului Hannei Suchocka. Adeseori, se argumentează că şi în alte state postcomuniste s-a ajuns la o astfel de evoluţie. Dar numai în Polonia a existat Solidaritatea şi numai în Polonia a existat şansa creării unei comunităţi politice din care cei care nu de mult erau adepţii socialismului real trebuiau să fie excluşi. Excluşi nu pe principii de drept, ci pe principii potrivit cărora, acolo unde se construiesc noi comunităţi, oamenii care nu îndeplinesc anumite cerinţe hotărâtoare pentru soarta societăţii nu pot deveni membrii ei, ceea ce nu înseamnă că devin automat cetăţeni de categoria a doua.

Înţeleg argumentele celor care au crezut altfel şi care au avut o influenţă mare asupra acceptării de către societate a foştilor comunişti, a acelora care s-au exprimat asupra necesităţii de a-i „civiliza“ . Înţeleg că nu trebuie să fie nimeni umilit, că acest lucru nu ar fi fost util pentru dezvoltarea Poloniei. Totuşi, Adam Michnik, care, susţinut de Gazeta Wyborcza, editată de el, a impus acest „ton“, a publicat interviuri cu generalul Kiszczak, s-a aliat cu Wojciech Jaruzelski şi a publicat textele lui Jerzy Wiatr, a acţionat în sfera simbolistică exact invers decât funcţiona imaginaţia mea referitoare la acţiunile necesare în vederea construirii comunităţii.

Primele luni ale anului 1990 le-am petrecut la Yale University, ceea ce a făcut şi mai brutală întoarcerea. Polonia era complet schimbată de Balcerowicz, fără cenzură şi fără alte îngrădiri. Era liberă, dar trebuia să ştii cum să te porţi, să faci afaceri, să te aliezi cu cine se nimerea şi cum se nimerea. În scurt timp, m-am întors la Universitatea din Varşovia, iar în jurul nostru roiau în continuare (şi mai roiesc şi acum, deşi din cauze naturale au rămas mai puţini) profesori, foşti membri de partid, fără o zestre ştiinţifică, pe care nu aveai cum să-i dai afară şi care nu aveau nimic să-şi reproşeze. Cum să se nască pe un astfel de fond o comunitate? În plus, vechii conducători ai Solidarităţii şi – în sens lărgit – ai opoziţiei, cu excepţia anticomuniştilor maniaci, deci ineficienţi, precum grupul lui Antoni Macierzewicz, favorizau descompunerea unei eventuale uniuni politice, fie în mod direct, precum Adam Michnik, fie indirect, precum Lech Wałęsa. Rolul lui Michnik consta în lichidarea prăpastiei, care de facto nu s-a realizat, s-a reuşit doar să fie potenţial ştearsă din memoria socială, iar al lui Lech Wałęsa, în desfiinţarea Comitetelor Cetăţeneşti, care mai funcţionau încă perfect eficient în multe oraşe şi orăşele, în loc să le folosească, de exemplu, ca germeni ai unor autonomii locale.

Nu se poate înlocui activitatea politică cu himere de tipul societăţii cetăţeneşti sau uniunii solidare. Totuşi, din aceasta nu reiese că ar fi existat pe atunci în Polonia şansa de a se construi bazele unei reale democraţii anticomuniste. În toamna lui 1990, Res Publica l-a invitat la o întâlnire cu cititorii pe Juan Linz, una dintre cele mai mari autorităţi din domeniul sistemelor politice autoritare. Linz a ţinut o prelegere, apoi am mers împreună să cinăm. În timpul cinei, Linz a făcut o comparaţie (pe care mulţi o făcuseră la vremea respectivă) între situaţia din Polonia şi cea din Spania, după căderea generalului Franco. A remarcat că polonezii, spre deosebire de spanioli, nu resimt, mai mult decât atât, nu-şi etalează mândria repurtării unei victorii atât de mari cum a fost cea de dărâmare a unui regim rău. El a explicat că tocmai această comparaţie cu Spania porneşte de la o bază greşită, deoarece, în Spania, franchiştii – este drept – nu au fost urmăriţi în justiţie, dar nici nu li s-a permis să ocupe funcţii de bază în politică, nu au existat procese, dar franchistul s-a simţit ruşinat de purtarea sa. În Polonia nu s-a ajuns la aşa ceva.
Această situaţie a avut consecinţe foarte serioase până azi. Când ne mirăm mereu de faptul că opinia publică poloneză este atât de divizată, că polonezii nu participă decât în proporţie foarte mică (în comparaţie cu standardele europene) la diferitele scrutinuri populare, trebuie să ne amintim cât de puţini au simţul apartenenţei la o formaţiune politică. Sigur, o astfel de formă de debarasare de comunism nu a fost singura piedică în calea construirii unei comuniuni politice, dar sigur a fost una importantă. Avem şi azi greutăţi cu participarea la viaţa politică, şi nu în particular, a unor persoane care, cândva, erau puternic angajate de partea unui socialism real. Simt o umbră de ezitare faţă de acele persoane care în mod făţiş sprijineau cândva comunismul (de exemplu, în cazul unor publicişti), iar astăzi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Resentimentele mele au făcut şi excepţii: la început am sprijinit mult Clubul Parlamentar Cetăţenesc, apoi Uniunea Democratică. Acest lucru nu a fost un sprijin pentru presupuşii „liberali“, ci pentru acea formaţiune politică care părea să continue tradiţia mişcărilor sociale, inclusiv Solidaritatea. Era vorba de o anumită atitudine sau de un anumit „stil politic“ în comportament şi gândire, care apoi s-a pierdut în alianţe politice din ce în ce mai exotice. În 1993, după căderea guvernului Suchocka, atunci când s-a format guvernul Alianţa Stângii Democratice (SLD), am crezut că Uniunea Democratică nu-şi va mai pierde prestigiul dacă se va coaliza cu SLD. Nu s-a ajuns totuşi la aceasta, încercându-se să se păstreze în imaginaţia societăţii împărţirea în „postcomunişti“ şi „restul”, despre care se considera că reprezintă opoziţia.

Ştiu că în multe ţări construirea unei comunităţi politice necesită multe eforturi, dar în Polonia au existat nişte condiţii excepţional de favorizante pentru a construi o astfel de comunitate. De aceea lipsa unei acţiuni de ştergere a comunismului din sfera conştiinţei sociale şi politice a jucat un rol atât de imporant. În schimb, argumentele adversarilor unei astfel de ştergeri a comunismului sau a adepţilor „civilizării“ comuniştilor nu şi-au atins ţinta.

Când au ajuns la putere fraţii Kaczynski, intenţia lor a fost de a face această operaţie de reconstruire a unităţii politice, după 16 ani, dar nu au mai avut ce reconstrui, iar operaţia a fost condamnată la eşec. Deoarece nu am putut să fac nimic, am hotărât să mă retrag definitiv din viaţa publică. Politica a câştigat, deoarece politica trebuie să câştige întotdeauna, totuşi comunitatea politică şi comuniunea patriotică nu s-au creat, pentru că nimeni nu a făcut eforturi în acest sens.

Aşa după cum de nenumărate ori mi-am repetat, nu există motive pentru a mă interesa de viaţa publică, mai ales de cea politică, atâta timp cât lucrurile se află în starea în care se află. Cetăţeanul, înconjurat de drepturile şi obligaţiile sale, are şi dreptul de a fi liber de politică. Beneficiem din ce în ce mai des de acest drept, fie din simplă lene, fie din lipsa chefului faţă de politica la care privim în fiecare zi, mulţumită mass-media, fie din sentimentul neputinţei şi convingerii că, şi aşa, vocea noastră nu contează. Aşa se întâmplă în toate democraţiile şi, deşi unii observatori consideră că aceasta e o stare de criză (pre sau postdemocratică), nu este deloc sigur că vorbim despre o situaţie rea.

Să ne gândim: viaţa economică se desfăşoară destul de bine (deşi ne aflăm în criză), puterea nu încalcă drepturile omului, nu ne limitează libertăţile, nu face greşeli grave, se situează mai în spre stânga faţă de centru decât spre dreapta, programul este puţin transparent, dar, în esenţă, puterea trebuie să fie pragmatică. Trebuie, pentru că are mâinile legate, deoarece există un sistem economic internaţional, funcţionează normele elementare referitoare la drepturile individului, ca şi la numeroase minorităţi, trebuie, deoarece Polonia aparţine sau vrea să aparţină unei multitudini de diferite instituţii, mai mult sau mai puţin importante, care o obligă să respecte standardele democratice formale. Se mai poate pune o întrebare logică: ce doresc cei care, ca şi mine, au totuşi sentimentul disconfortului în această situaţie? Le este rău? Nu; sau nu în mod deosebit. Li se face o nedreptate? Nu. Se simt liberi? Desigur. Le lipsesc banii? Da, dar cui nu-i lipsesc? În concluzie, este mai degrabă linişte, iar protestele sporadice ale anumitor grupuri de oameni (cel mai des al agricultorilor) ţin tot de standardele democratice.

Oare faptul că politicienii sunt mediocri şi corupţia politică aproape că s-a generalizat, că partidele politice se gândesc numai la interesele lor, nu la interesul public, că modul de comportare al politicienilor este, înainte de toate, determinat de speranţa că vor fi realeşi, că politicienii se lasă din ce în ce mai des pe mâna specialiştilor, care nu au legitimaţii democratice, deoarece ei nu-au fost aleşi de nimeni, că – în cel mai bun caz – democraţia înseamnă ajungerea la compromisuri între grupurile de interese, nu efortul pentru bunul comun şi pentru construirea unei societăţi mai bune, oare toate acestea trebuie să ne revolte şi să ne deranjeze în viaţa particulară? Nu cred.

De unde însă acest disconfort? Poate că atunci ar trebui să ne adresăm nouă înşine întrebarea dacă trebuie să admitem disconfortul şi de ce eu însumi îl simt atât de pregnant?

Traducere de Eugenia Duţă

POLONIA CULTURALĂ

TOMASZ OGIŃSKI, expert în promovare, Ambasada Poloniei la Bucureşti

Acum douăzeci de ani, românii ne asociau cu elanurile romantice ale Solidarităţii, cu o cinematografie fără compromisuri şi cu o şcoală a afişului operând pe baza abrevierilor.

Dar care este situaţia în prezent? Se dovedeşte, în mod inexplicabil, că suntem şi astăzi identificaţi cu aceleaşi elemente...

Problema este că ele nu mai sunt reprezentative pentru Polonia de acum...

Aşadar, cum să le prezentăm românilor imaginea reală a Poloniei, având la dispoziţie doar câteva pagini ale revistei 22?

Cui să-i dăm cuvântul? Ce anume să arătăm?

Ne-am hotărât să optăm pentru texte care să atingă probleme nu doar ale culturii „înalte“, ci şi ale celei „de masă“, texte care nu numai „prezintă în culori atrăgătoare“ succesele noastre, dar şi aduc mai aproape probleme pe care încă nu le putem rezolva...

Majoritatea lor sunt texte scrise special pentru cititorul român. În Drumul spre Europa, renumitul critic de artă Anda Rottenberg reflectează dacă anul ’89 a reprezentat cu adevărat un moment de răscruce în arta poloneză. Sclipitoarele miniaturi ale Annei Burzyńska ne prezintă nu doar portretele a trei „tineri nemulţumiţi“ – regizori aflaţi la vârsta de treizeci de ani –, dar în primul rând temele şi obsesiile cu care le este dat acestora să lupte.

Am inserat un articol scris de directoarea muzeului – în continuare inexistent – de artă contemporană din Varşovia, în care apar consideraţii privind rolul unei asemenea instituţii în societatea modernă în Europa de Est. Bazilica din Lichen, a cărei construcţie a fost – din nou – terminată şi care trezeşte emoţii situate la extrem, unul dintre cele mai mari lăcaşuri de cult din Europa, a fost tema proiectului Hotel Polonia, care a primit Leii de Aur la ediţia de anul trecut a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia.

În suplimentul pregătit în acest an, nu întâmplător apar reproduceri ale tablourilor lui Wilhelm Sasnal – fiecare dintre ele reprezintă o sondare cu mijloacele specifice pictorului în realitatea Poloniei de astăzi.

Traducere de Luiza Săvescu

Drumul spre Europa

ANDA ROTTENBERG, curator, istoric şi critic de artă

Cum s-a schimbat arta poloneză după anul 1989? Ce se întâmplă cu afişul polonez? Sunt întrebări formulate de cele mai multe ori de către străinii binevoitori faţă de Polonia. Ei nu şi-au ascuns dezamăgirea când au aflat că, după 1989, în arta poloneză nu au apărut schimbări evidente, iar afişul polonez, împreună cu întreaga concepţie de împărţire a artei în genuri, a trecut de mult în istorie.

Astăzi, când creatorii polonezi ocupă tot mai frecvent locuri vizibile pe scena artistică internaţională, aceste întrebări sunt puse tot mai rar. Dar cea mai mare parte a lumii continuă să aibă convingerea că arta, pe care o preţuieşte atât de mult, îşi datorează evoluţia prăbuşirii Zidului Berlinului. De fiecare dată, aşadar, trebuie relatată din nou istoria artei poloneze de după cel de-al doilea război mondial, pentru că numai o asemenea schiţă istorică permite înţelegerea izolării sau, poate, a specificităţii istoriei noastre, mai ales dacă o privim în contextul Europei Centrale şi de Est.

Cu toate că fiecare dintre ţările fostului „bloc socialist“ are o altă istorie, numai Polonia şi-a dobândit o poziţie de excepţie, dacă ne gândim la sfera libertăţilor cetăţeneşti. În ciuda logicii, o datorăm secolelor de robie – împărţirii timp de o sută cincizeci de ani între trei mari imperii: Rusia, Prusia şi Austria, când în societate s-a creat, transmisă din generaţie în generaţie, deprinderea de a opune rezistenţă cotropitorilor. Această tradiţie, susţinută de literatură şi artă, a devenit substanţa etosului postbelic al societăţii poloneze care, cu greu şi ca efect al unei terori cumplite, a fost înghesuită în cadrul strâmt al stalinismului abia în anul 1949 şi a început să se elibereze din acesta încă din 1954, imediat după moartea dictatorului sovietic. Se cuvine să adăugăm că în acest scurt timp nu s-a reuşit nici lichidarea completă a proprietăţii (şi a iniţiativei) private şi nici închiderea bisericilor pentru credincioşi. Nu s-a reuşit nici subjugarea artei. Deja în vara anului 1955 devenise evidentă întoarcerea la experimentele avangardiste, întrerupte de realismul socialist impus de la centru. O demonstrau nu doar decorarea modernă a străzilor, realizată în Varşovia cu ocazia Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor, ci şi expoziţia de artă tânără, în care degeaba ar fi căutat cineva opere naţionale ca formă şi socialiste în conţinut. Tradiţia luptei pentru libertate – nu numai artistică, ci şi cetăţenească – a condus în iunie 1956 la Poznań la pornirea unei revolte. Deşi ea a fost repede înăbuşită, nu s-a încheiat însă aşa cum s-a încheiat acel octombrie maghiar. Atunci când la Budapesta domnea teroarea, la Varşovia avea loc o perioadă de dezgheţ politic. Aceasta a însemnat izbucnirea unei activizări spontane în toate domeniile culturii: au apărut realizări remarcabile ale şcolii poloneze de film, care avea să devină renumită (împreună cu filmul experimental) şi ale şcolii poloneze de afiş; teatrul şi cabaretul s-au dezvoltat într-un ritm foarte rapid; au luat naştere compoziţii muzicale de mare valoare şi s-au înmulţit formaţiile de jazz, bogate în talente la scară mondială. Artele vizuale au aruncat în aer toate modelele creative existente. Această bogăţie şi avânt ale culturii poloneze au speriat foarte tare autorităţile, care au încercat să o strunească din nou şi să o îndese într-un cadru sistemic, controlabil. Era însă prea târziu. În pofida cenzurii severe, a presiunilor administrative şi a urmăririi poliţiei secrete, creatorii nu au permis să fie subjugaţi. O cucerire durabilă a acelui Octombrie polonez au devenit două mari festivaluri, care au loc până astăzi: Jazz Jamboree şi festivalul de muzică contemporană Warszawska Jesień, la care au venit muzicieni şi public din toată lumea. Nu a putut fi desfiinţat nici teatrul Cricot 2 al lui Tadeusz Kantor, activ până la dispariţia fondatorului său, în decembrie 1990; de triumf s-a acoperit şi Teatr Laboratorium al lui Jerzy Grotowski. Niciunul dintre artiştii polonezi nu şi-a schimbat arta; s-au realizat experimente artistice de parcă în Polonia n-ar fi existat comunism. Această atitudine de a nu lua act de existenţa unui sistem ostil s-a generalizat într-atât, încât puterea a încetat practic să mai lupte cu ea, limitându-şi restricţiile la intervenţiile cenzurii şi ale blocării paşapoartelor. Puterea avea pe cap probleme mai importante decât excesele artiştilor, Polonia fiind o ţară cu un ferment social-politic continuu, marcată de tulburări şi mişcări succesive: ale studenţilor – în martie 1968, ale muncitorilor de pe şantierele navale – în decembrie 1970; a industriei de armament – în iunie 1976 (Radom) şi, în sfârşit de apariţia mişcării naţionale Solidarność, în august 1980. Dacă primele revolte au izbucnit spontan şi aveau caracter local, mişcarea Solidaritatea era deja rezultatul muncii sistematice a destul de numeroaselor grupări opoziţioniste, apărute după incidentele de la Radom. Deşi toate erau ilegale, în cele mai multe cazuri acţionau deschis, făcând apel la litera Constituţiei poloneze şi a Convenţiei Internaţionale pentru Drepturile Omului, semnată de guvern. În august 1980 s-a realizat semnarea înţelegerilor dintre guvern şi comitetul social naţional de grevă, moment istoric, primul de acest tip din întreaga istorie a „blocului de Răsărit“; la mişcarea Solidaritatea au aderat circa 10 milioane de oameni. A urmat carnavalul libertăţii – întrucâtva asemănător celui care a cuprins Germania de Est (RDG) imediat după căderea Zidului Berlinului. La el au luat parte toţi, inclusiv artiştii – dar în arta lor nu s-a produs o cotitură, pentru că arta poloneză era deja liberă. Nu în sensul organizării vieţii artistice, ci într-un sens mai profund, vizând tipul şi modul de exprimare.

Libertatea poloneză, sărbătorită în izolare de restul „blocului“, s-a dovedit a fi prematură. Europa nu era încă pregătită pentru ea. Şi pretindea că nu există. Aceasta a fost poziţia oficială a tuturor statelor europene şi a majorităţii cetăţenilor acestora nu doar de-a lungul celor cincisprezece luni cât a durat „carnavalul“ nostru, ci şi după instaurarea Legii Marţiale, la 13 decembrie 1981. Societatea a reuşit să se organizeze şi nu a încetat să lupte până la următorul eveniment istoric: cel al discuţiilor Mesei Rotunde – dezbaterile desfăşurate între putere şi opoziţie, care au durat din februarie până în aprilie 1989 şi care s-au încheiat prin stabilirea datei alegerilor libere la 4 iunie. Totul s-a petrecut înainte de căderea Zidului. În ceea ce priveşte arta, ea a fost din nou conformă cu tradiţia poloneză: toate noile curente şi fenomene mai interesante au luat naştere în perioada Legii Marţiale, în atmosfera de teroare şi luptă dintre anii 1982–1986. Se cuvine să adăugăm că perioada a fost cea a unui boicot fără precedent la o asemenea scară al instituţiilor oficiale guvernamentale (inclusiv al presei, radioului şi televiziunii), exercitat de către toate mediile importante ale culturii: actori, scriitori, jurnalişti, regizori, muzicieni şi – bineînţeles – artişti. Debuturile următoarelor generaţii, ieşind din academiile de artă deja revoltate, au avut loc aproape fără excepţie în spaţii alternative, private sau în biserici, având un statut de locuri „exteritoriale“. Nu e de mirare că arta, care se ocupase anterior de extinderea graniţelor enunţului artistic, se ocupa acum de lărgirea sferei libertăţilor cetăţeneşti. A căpătat accente revoluţionare. A dobândit conţinut. Şi-a exprimat libertatea. Aşadar, nu a fost nevoită să schimbe nimic în toamna anului 1989, ci a putut doar să se înfăţişeze unui public mai larg. Pentru că, totuşi, în anii ‘80, Europa nu voise să ştie ce se întâmpla de fapt în arta (şi în întreaga cultură) poloneză, a început să-şi pună întrebări stânjenitoare abia atunci când ea însăşi s-a schimbat. Criticii, muzeografii, comercianţii de artă europeni (şi nu numai) puneau întrebări, dar nu credeau în răspunsuri. De aceea, mai întâi au privit îndelung în jur, apoi s-au angajat cu prudenţă într-o colaborare cu doar doi dintre artiştii acestei generaţii: Leon Tarasewicz şi Mirosław Bałka. Dar, pentru orice eventualitate, s-au concentrat asupra unor creatori debutaţi mai târziu, în anii ‘90. S-au orientat asupra unei formaţii care începuse deja o altă luptă: cea cu moralitatea burgheză şi cu dictatul pieţei. În continuare însă, puţini dintre fanii unor artişti ca Paweł Althamer, Katarzyna Kozyra, Artur Żmijewski, Wilhelm Sasnal, Joanna Rajkowska, Monika Sosnowska şi alte stele poloneze îşi pun întrebări despre tradiţiile şi şcolile în care s-au format aceşti artişti.

Dar şi asta se schimbă. Pe scena mondială pătrund încet personalităţi ale artei poloneze neremarcate anterior: Edward Krasiński, Zbigniew Libera, Józef Robakowski. Ele ocupă meritate locuri alături de clasicii deja asimilaţi şi digeraţi ai artei poloneze, precum Magdalena Abakanowicz, Roman Opałka, Krzysztof Wodiczko. Cercurile internaţionale abia acum descoperă creaţia marii artiste poloneze Alina Szapocznikow, chiar dacă au trecut deja 36 de ani de la moartea ei şi chiar dacă a murit la Paris.

Polonia este aşezată geografic foarte departe de România. Uneori, însă, merită să ne amintim că tocmai pe aici a trecut drumul spre Europa. Şi nu numai în sens politic.

Traducere de Luiza Săvescu

Tinerii regizori de teatru polonezi

ANNA R. BURZYŃSKA, critic de teatru

Situaţia existentă după anul 1989 a favorizat eliberarea teatrului polonez de angajarea politică. Prima jumătate a anilor ’90 este o perioadă a căutărilor formale ambiţioase sau, dimpotrivă, a abandonării teatrului artistic în favoarea divertismentului. În noua realitate a pieţei libere, forţat să concureze cu alte distracţii, teatrul a avut posibilitatea să se supună legilor ei sau să „refuze participarea“ – fapt care i-a făcut pe numeroşi artişti să încremenească pe poziţiile „apărătorilor valorilor“. Pentru regizori a fost o perioadă a încercărilor, un moment al prăbuşirii ierarhiilor existente şi al creării unora noi. Pe scenele poloneze au păşit cu impetuozitate artiştii născuţi în anii ’60, aşa-numiţii „tineri mai capabili“.

Acest termen, inventat de publicistul şi criticul Piotr Gruszczyński, definea grupul elevilor lui Krystian Lupa: Krzysztof Warlikowski, Grzegorz Jarzyna, Anna Augustynowicz, Piotr Cieplak, Zbigniew Brzoza. Ei au apărut într-un moment ideal – al instabilităţii poziţiei sociale a teatrului polonez, căruia până în anul 1989 i se atribuiseră însemnate funcţii politice, sociale, rol comparativ cu cel al Bisericii – acela de a-i reuni pe participanţi în jurul unei chestiuni importante. Renunţând la problematica naţional-socială, tinerii regizori s-au concentrat asupra individului, subliniind rolul de catharsis al teatrului. „Tinerii capabili“ au surprins, prin estetica definită iniţial drept postmodernă. Au început să exploreze corporalitatea şi sexualitatea umane, teme care până atunci fuseseră tabu în teatrul polonez. Au avut curajul să vorbească deschis despre homosexualitate sau travestism şi despre modelele schimbătoare ale cuplului. Totodată, s-au încumetat să acuze ipocrizia burgheză: au decis să vorbească deschis despre molestare, pedofilie, violenţa în familie, discriminarea femeilor, diversele manifestări ale xenofobiei faţă de persoanele de altă orientare, rasă, credinţă.

La problematica istoriei şi identităţii naţionale va reveni abia generaţia care a păşit pe scena teatrală după anul 2000 – regizori născuţi în anii ’70, pentru care agitaţii ani ’80 rămân la fel de misterioşi precum revoltele din secolul al XIX-lea. Criticul Piotr Gruszczyński le-a găsit şi lor un nume: „tinerii nemulţumiţi“. Teatrul lor devine din nou unul angajat politic, uneori publicistic şi de moment – sau, dimpotrivă, se confruntă cu fantomele istoriei poloneze şi ale miturilor naţionale.

Cel mai important dintre regizorii care au debutat în noul mileniu este Jan Klata (n. 1973), cunoscut şi ca un talentat dramaturg. Deşi în studenţie a lucrat ca asistent al unor mari artişti ai vechii generaţii – Jerzy Grzegorzewski, Jerzy Jarocki şi Krystian Lupa – a reuşit să-şi formeze un limbaj teatral complet diferit: grotesc, temperamental, imprevizibil, utilizând mass-media, muzica, citatele din limbajul popculturii. „Primul punkist al scenei poloneze“, excentricul Klata creează un teatru dur, accelerat, expresiv în formă, inspirat de estetica videoclipurilor, a jocurilor pe computer, a benzilor desenate. Îşi defineşte strategia de abordare a textului drept scratch-uri mentale (taie şi asamblează textul după modelul DJ-ilor care mixează muzica în cluburi) şi samplare.
Debutul cu Revizorul lui Gogol (2003, Teatrul „Jerzy Szaniawski“ din Wałbrzych) a fost o uriaşă surpriză: a însemnat revenirea bruscă a teatrului politic după decada de teatru introvertit aflat sub semnul lui Krystian Lupa. Klata a plasat acţiunea piesei în realitatea Poloniei Populare a anilor ’70, cu tot cadrul ei kitsch: pantaloni evazaţi şi muzică disco, mobile oribile încleiate şi carpete cu pisici. Dar şi cu absurdurile vieţii din statul socialist, convergente sub multe aspecte cu ceea ce Gogol observa în Rusia ţaristă: prostia, linguşirea, mituirea.

Lumea grotescă, decăzută şi fără urme de gândire trezea râsul şi un sentiment de uşurare că, iată, vremurile manifestaţiilor de 1 Mai, ale Comitetului Central şi festivităţilor în cinstea conducătorilor revoluţiei au dispărut. Klata nu a permis totuşi ca publicul să „se cufunde în nostalgie“ sau să se purifice de amintirile ruşinoase prin râsul catartic. El reamintea că nu s-a schimbat nimic: carieriştii primitivi i-au înlocuit pentru totdeauna pe vechii eroi. Iar societatea are conducătorii pe care îi merită: în finalul spectacolului, portretul lui Edward Gierek atârnat deasupra scenei – cândva un ornament obligatoriu în fiecare instituţie şi la fiecare festivitate şcolară – se preschimbă într-o proiecţie de diapozitive cu imaginile tuturor conducătorilor care i-au urmat, până astăzi. Klata detronează obiectele venerării naţionale cu o pasiune necunoscută regizorilor mai vârstnici, nu se străduieşte să-şi păstreze în acest caz obiectivismul, să-şi cântărească judecata şi să tempereze imaginile prea dure. Klata este şi un regizor-moralist, enunţându-şi cu convingere tezele în spectacole. Adaptarea Pivniţelor Vaticanului de Gide a luat forma unui tratat despre degenerarea religiozităţii. Cu talent satiric, Klata dezvăluie religiozitatea superficială, „de faţadă“, plasând pe scenă Fecioare de bâlci şi înfăţişând kitschul insuportabil al melodiilor Oazei, luând în râs fobiile absurde şi teoriile conspiraţiei, transformând motivul arestării Papei într-un fel de joc pe computer. Totuşi nu a fost un spectacol antireligios. Regizorul se declară un catolic credincios, pe care îl deranjează însă religiozitatea poloneză fanatică şi lipsită de raţiune.
De Polonia şi polonitate este preocupat şi Michał Zadara (n. 1976), pe el interesându-l totuşi nu atât practicarea unui teatru politic, cât reflecţia asupra miturilor şi istoriei poloneze văzute în perspectivă universală. El abordează istoria poloneză şi cultura cu mare interes, chiar fascinaţie, dar şi cu detaşarea intelectuală şi liniştea care îi permit să observe mult mai mult. Spre deosebire de numeroasele generaţii de creatori care aleg din istoria patriei - „spre îmbărbătarea inimilor“ - doar episoadele glorioase, Zadara încearcă să pătrundă sensul istoric al evenimentelor tragice şi echivoce – căci identitatea naţională a polonezilor este construită nu numai de Bătălia de la Grunwald şi de Revoluţia din Noiembrie, ci şi de Masacrul din Galiţia şi de Jedwabne.

Teatrul lui Zadara este rece, precis, analitic şi se înscrie în filozofia istoriei. Pe o scenă aproape goală, într-o formă care trimite mai degrabă la o repetiţie decât la un spectacol finit, actorii se luptă cu sensurile ascunse ale textelor vechi (spre deosebire de alţi regizori tineri, Zadara nu se teme să recurgă la texte în versuri sau foarte vechi, la literatura poloneză veche, scrisă într-o limbă dificilă astăzi). În Fedra de Racine, Dumnezeu este regizorul care pune în scenă o piesă despre declinul puternicei conducătoare şi despre destrămarea neamului ei. Ceea ce ar trebui să aducă izbăvirea – iubirea şi credinţa – duc la pierzanie, legea naturală şi legea statului intră într-o coliziune tragică, voinţa liberă şi raţiunea omenească se dovedesc a fi nule în confruntarea cu destinul. Este o viziune crudă, dar profund impresionantă.

Un cu totul alt tip de teatru creează Maja Kleczewska (n. 1973). Absolventă de psihologie şi regie la Cracovia, a debutat în anul 2000. Primele spectacole, bazate pe texte contemporane – Jordan de Anna Reynolds şi Moira Buffini şi Cuţite în găini de David Harrowera – nu purtau încă semnele stilului individual. În aceste spectacole apăreau însă teme la care Kleczewska va reveni în punerile în scenă ulterioare: tema identităţii feminine şi a căutării ei, a maturizării dificile şi a iubirii care provoacă suferinţă, a confruntării dintre moralitatăţile individuală şi socială.

„Eu i-am gazat pe evrei, eu i-am bătut pe kurzi, eu am aruncat cu bombe asupra arabilor“ – citează în manifestul său Kleczewska din textul 4: 48 Psychosis de Sarah Kane. Şi încheie cu cuvintele: „Eu-omul sunt responsabil pentru tot ce se întâmplă în lume. Despre această conştiinţă este vorba în teatru. Atât şi nimic mai mult“.

Lucrând la Teatrul „Jerzy Szaniawski“ din Wałbrzych, un oraş bolnav de şomaj, sărăcie, lipsa speranţei, unde teatrul este în aparenţă ultimul lucru de care au nevoie locuitorii care-şi duc cu greu traiul, Kleczewska a creat un teatru de mare sensibilitate – un teatru care încearcă să dea un sens lumii mohorâte din jur.

În adaptarea regizoarei, Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey şi Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? de Horace McCoy au devenit povestiri despre „oamenii nedreptăţiţi şi umiliţi“, lipsiţi de perspectivă, care se luptă cu greu să-şi păstreze demnitatea, care evadează în visele despre o lume mai bună. Invitarea şomerilor din oraş să lucreze ca figuranţi a dat un plus de veridicitate realităţii emoţionante create pe scenă.

În Visul unei nopţi de vară s-a făcut simţită cel mai puternic influenţa esteticii lui Krzysztof Warlikowski (Kleczewska a fost asistenta lui la spectacolul Electra). Regizoarea a pus în scenă piesa lui Shakespeare ca şi când ar fi fost Purificare de Sarah Kane – ca pe o poveste pe jumătate sentimentală, pe jumătate crudă despre dorul de iubire mai puternic decât orice convenienţă, o iubire care poate că mai este posibilă, însă toţi rătăcesc, căutând-o pe bâjbâite.

Klata, Zadara, Kleczewska sunt regizori care se diferenţiază estetic, ideologic şi politic, dar pe care îi leagă un lucru: convingerea că libertatea politică şi artistică nu este un privilegiu, ci o obligaţie.

Traducerea de Sabra Daici

Hotel Polonia - Viaţa de după viaţă a clădirilor

GRZEGORZ PIĄTEK, critic de arhitectură şi JAROSŁAW TRYBUŚ, istoric de artă

În expoziţia Hotel Polonia. Viaţa de după viaţă a clădirilor am ales şase clădiri realizate în Polonia în ultimii ani, între 1999 şi 2008 – locaţii cunoscute, iubite, recognoscibile, având ca autori arhitecţi renumiţi (pe plan local sau internaţional). Majoritatea sunt construcţii impozante, aflate în slujba unor firme mari sau funcţii publice importante.

Ne-am pus întrebarea ce se va întâmpla cu ele atunci când va dispărea funcţia care le-a fost acordată, atunci când se vor schimba diametral raporturile sociale sau economice.

Clădirile reprezentative au fost expuse „înainte şi după“ marea schimbare. În fotografiile plane, hieratice şi sărbătoreşti ale lui Nicolas Grospierre apar aşa cum sunt astăzi.

În fotomontajele realizate de Kobas Laksa, aceleaşi locuri sunt prezentate în viitorul ipotetic – imposibil de recunoscut sau, dimpotrivă, înzestrate cu o nouă viaţă, care ignoră vechea carapace, deşi îi permite să trăiască.

Expoziţiile internaţionale precum Bienala de Arhitectură de la Veneţia sau EXPO se bazează pe o schemă arhaică, în cadrul căreia fiecare ţară arată ce are mai bun. Am creat, aşadar, o antiteză perfidă a schemei promovării ţării în străinătate. Cine ştie, poate clădirile puse în discuţie vor deveni mult mai interesante!

Anul 2008 - Rondo 1 – Graficul conjuncturii

La fel cum graniţele lumii romane civilizate erau trasate în Antichitate de reţeaua de tabere militare, iar în Evul Mediu de catedralele gotice, aşa şi astăzi, apartenenţa oraşului la reţeaua globală a transferurilor de capital, la lumea Late Cowboy Capitalism, cum a denumit-o Charles Jencks, este simbolizată de prezenţa unei clădiri proiectate de Skidmore, Owings & Merrill. În decurs de peste 70 de ani, această firmă aparţinând la început oraşului Chicago, acum internaţională, a realizat sute de proiecte – de la clădiri individuale, până la mari complexe urbanistice. Specialitatea SOM sunt zgârie-norii, printre care unii record – foşti (Sears Tower şi Hancock Tower din Chicago) şi viitori (Burj Dubai).

Impozante ca mărime, semnificative în panorama oraşului, clădirile comerciale SOM reuşesc să dezamăgească la o receptare îndeaproape. Căci sunt strict dependente de economie, bazate integral pe calculul lucid. Atât forma picturală, care permite o bună vânzare a clădirii înainte chiar să apară, amplasarea ei în peisajul oraşului şi transformarea într-un simbol, cât şi detaliile banale care dau posibilitatea reducerii costurilor sunt termeni ai aceleiaşi ecuaţii. După cum scria Rem Koolhaas, „datorită dimensiunilor lor, aceste clădiri ies în afara categoriei moralităţii, în afara binelui şi răului. Impactul lor este independent de calitate“.

Un zgârie-nori comercial este un produs al pieţei imobiliare speculative. Rondo 1 şi-a schimbat de trei ori proprietarul, de două ori încă înainte de a fi dat în folosinţă. Un zgârie-nori este ca o coloană înaltă în graficul economic din perioada conjuncturii favorabile. Atunci când conjunctura devine defavorabilă, e adevărat că nu se prăbuşeşte, dar se duce la fund odată cu ea. Termenul redus de valabilitate pe care îl are un zgârie-nori rezultă şi din schimbările dinamice ale aşteptărilor beneficiarilor faţă de suprafeţele de birouri, dar şi din schimbarea modelului muncii. Futurologii anunţau cu ani în urmă triumful viitor al telemuncii – munca la distanţă. Datorită Internetului, perspectiva aceasta devine acum reală. Sears Tower din Chicago a împărtăşit o soartă similară atunci când proprietarul şi principalul ei beneficiar a decis să mute centrala într-un business park din afara oraşului. Când îi va veni vremea lui Rondo 1? Independent de conjunctura de pe piaţa imobiliarelor, un zgârie-nori poate fi condamnat la inutilitate de elevaţia de sticlă, care necesită utilizarea unei încălziri şi răciri costisitoare. Preţurile galopante ale energiei vor face oare ca folosirea unor asemenea facilităţi să devină complet nerentabilă?

2058 - Rondo 1 – Cimitir vertical

Civilizaţia apuseană a alungat moartea din oraşe. Ea a devenit invizibilă. Se moare nu acasă, ci la spital sau la casa de bătrâni. Până în clipa propriei morţi, poţi chiar să nu resimţi apropierea acestei tovarăşe de viaţă cândva nedespărţite. Iluminismul a izgonit la periferie cimitirele neigienice. La Varşovia, a fost decretată în 1772 interdicţia înmormântării morţilor în cimitirele de lângă biserici, fiind înfiinţat unul nou, chiar în apropierea graniţei oraşului. În ciuda popularităţii crescânde a incinerării – metodă igienică de a scăpa de trupul decedat –, astăzi funcţionează în continuare modelul cimitirului ca teren întins, deschis, departe de oraş. Cea mai nouă necropolă a Varşoviei, Cimitirul Orăşenesc de Sud, deschis în 1999, se află la peste 20 de km depărtare de centru.

În situaţia epuizării locurilor din cimitire şi a preţurilor galopante ale terenurilor, autorităţile locale s-au decis pentru un pas radical. Au cumpărat de la un fond indian de investiţii clădirea deja uzată Rondo 1, care la începutul secolului XXI era mândria Varşoviei capitaliste. Opera biroului londonez SOM va deveni un veritabil columbar – loc al înmormântării corpurilor incinerate. Există chiar şi granit, ca pe morminte, iar holul principal înalt funcţionează perfect ca sală de despărţire. „Este chiar în centrul oraşului, acces auto excelent“ – îi convinge pe cetăţenii sceptici responsabilul pentru relaţiile cu presa al primăriei. „Din moment ce am învăţat să-i strângem la un loc pe verticală pe oamenii vii în zgârie-nori, de ce n-am stivui şi rămăşiţele omeneşti?“ – întreabă el. Transformarea Rondo 1 într-un columbar vertical le redă locuitorilor Varşoviei amintirea persoanelor apropiate, alungată de higieniştii Iluminismului la periferiile îndepărtate, şi permite – aşa cum anunţă motto-ul La Flamme (periodicul francez al promotorilor incinerării) „păstrarea pământului pentru cei vii“ .

2008 - Bazilica din Licheń

Dacă admitem că încă mai există o importanţă a categoriilor naţionale în arhitectură, atunci sanctuarul Sf. Maria din Licheń – chiar dacă ne place sau nu – întruchipează esenţa polonităţii. Majoritatea clădirilor prezentate în Hotel Polonia au fost aduse la viaţă cu ajutorul capitalului străin şi/sau de arhitecţi străini, potrivit unor standarde internaţionale. Deşi face parte din infrastructura Bisericii Catolice universaliste, cu centrala la Roma, şi se raportează la marea tradiţie a arhitecturii sacre creştine, bazilica din Licheń a fost construită cu banii credincioşilor polonezi şi destinată lor, a fost proiectată de o arhitectă poloneză cu intenţia clară a înscrierii în „cerul şi tradiţia poloneze“.

În decurs de 10 ani, în mijlocul micului sat a apărut un complex a cărui popularitate în rândul pelerinilor cedează doar în faţa sanctuarului Sf. Maria de la Częstochowa. În fiecare an este vizitat de aproximativ 1,5 milioane de turişti, în timp ce la Częstochowa ajung 3,5-4 milioane. Pe terenul de 85 de hectare se înalţă cea mai mare biserică din Polonia, a şaptea din Europa, a zecea în lume. Estetica templului construit ca o ofrandă milenară adusă de polonezi Maicii Domnului reprezintă o sinteză a celor 2000 de ani de construcţii sacre. Chestionarea ostentativă a utilităţii şi respingerea limbajului arhitectonic contemporan, în paralel cu folosirea tehnologiei moderne, utilizarea ornamentului în ipostaza de camuflaj, gigantomania şi recordomania (cel mai mare templu din Polonia, „cele mai graţioase coloane din lume“), amintesc de arhitectura populistă a realismului socialist sau de cea a Germaniei fasciste. Licheń împărtăşeşte şi legătura lor cu rolul de comunicat atemporal al construcţiei, potenţial elocvent în viitor în ipostaza de ruină. „Chiar şi ruinele templului moştenite de la predecesori uitaţi apără eficient şi hrănesc popoarele timp de sute şi mii de ani“ – scrie proiectanta bazilicii, înscriindu-şi opera în secvenţa rămăşiţelor măreţe ale vechilor civilizaţii, începând de la piramide. Spusele ei concordă neliniştitor cu consideraţiile pe care Hitler i le transmitea arhitectului său de curte, Albert Speer: „Dacă, totuşi, mişcarea noastră va trebui cândva să tacă, atunci acest martor va mai vorbi timp de câteva mii de ani după aceea. În mijlocul pădurii sfinte de stejari străvechi, oamenii vor admira cu evlavie acest prim uriaş între construcţiile celui de-al Treilea Reich“.

2058 - Termele de la Licheń

Speculaţiile pe tema inutilităţii locaşurilor sfinte catolice din Polonia sunau încă de la începutul secolului XXI cumva science fiction. În anul 2006, 95,8% din populaţie era reprezentată de catolici. Nici cele câteva zeci de ani de guvernare comunistă nu au reuşit să afecteze poziţia Bisericii, aşa cum s-a întâmplat în Cehia sau Germania de Est. Dar schimbarea vine adesea dintr-o direcţie neaşteptată.

Putea cineva să prevadă în anul 1930 că, în curând, în sinagoga din Kazimierz Dolny se vor proiecta westernuri şi filme de dragoste, în cea din Poznań vor face baie soldaţii Wehrmachtului, iar în Bochnia se va găsi o fabrică de carton? Reprezentând, în 1931, 11% din populaţia Poloniei, evreii au devenit după Holocaust o minoritate aproape insignifiantă, iar majoritatea templelor care au supravieţuit războiului au primit alte funcţii şi datorită acestui lucru există. După cel de-al doilea război mondial, soarta lor a fost împărtăşită de zeci de locaşuri protestante atunci când germanii care locuiau în Polonia au fost siliţi în marea lor parte să plece.

Nu a fost nevoie de un cataclism istoric pentru ca marile locaşuri de cult să devină o povară şi pentru Biserica Catolică. A fost suficientă laicizarea progresivă de-a lungul anilor. Din ce în ce mai împovărată de taxe şi mai slab ajutată de credincioşi, Biserica a fost silită să raţionalizeze gestionarea imobiliarelor. În Licheń, mişcarea s-a menţinut la un nivel înalt, dar, la fel ca mai vechile complexe sacre mari ale Europei – de la Campo Santo din Pisa până la Westminster –, sanctuarul a devenit mai mult o atracţie turistică decât un loc de cult. Îl vizitau din ce în ce mai puţini credincioşi şi din ce în ce mai mulţi turişti, care lăsau bani în hotelurile şi restaurantele din apropiere, dar se zgârceau la mărunţişul pentru biserică.

Cuvintele antropologilor, care încă de la începutul secolului observau importanţa funcţiei recreative a complexului sacru, sună astăzi ca o prorocire: „Una dintre cele mai importante acţiuni rituale este celebrarea timpului liber: hobby, weekend, turism. Acest lucru este reflectat de declaraţiile turiştilor-pelerini care vizitează Licheń, iar organizarea spaţială a complexului sanctuar vine în întâmpinarea aşteptărilor lor: alături de Golgota, un mic iaz câmpenesc, în care plutesc lebede artificiale; în parc, lângă bazilică, un eleşteu cu fântână arteziană şi delfini, un loc pregătit pentru picnic lângă lac, la doi paşi de un pârâiaş minunat etc.“.

Solicitările de finanţare a reparaţiilor clădirii au primit refuzul funcţionarilor, care respectau strict separarea Bisericii de stat. Dacă locaşul sfânt ar figura în registrul monumentelor, ar mai fi de înţeles, dar cine s-ar ocupa de protecţia unei clădiri atât de tinere, în plus criticate de arbitrii gustului? Cândva, Michelangelo a transformat tepidariumul termelor romane ale lui Caracalla în zidurile Bisericii Santa Maria degli Angeli e dei Martiri. Turiştii care ajung azi la Licheń sunt întâmpinaţi de înscrisul „Thermae Lychenae“.

Traducere de Sabra Daici

Textul este un fragment din catalogul expoziţiei Hotel Polonia. The Afterlife of Buildings care a reprezentat Polonia la cea de-a XI-a Bienală de Arhitectură de la Veneţia, din 2008, obţinând premiul Leul de Aur pentru cea mai bună expoziţie naţională (Best National Participation). Producătorul expoziţiei a fost Galeria Naţională de Artă „Zachęta“ din Varşovia, comisarul Pavilionului Polonia de la Veneţia fiind directoarea galeriei, Agnieszka Morawińska.

Picturile lui Wilhelm Sasnal

ULRICH LOOCK, director adjunct al Muzeului Serralves din Porto si ADAM SZYMCZYK, director Kunsthalle din Basel

Discuţia următoare reprezintă un fragment dintr-un interviu mai amplu, care a fost publicat în Imagens em Pintura / Images in Painting’, Porto: Fundação Serralves 2006, p. 11–25, editat de Museu de Arte Contemporânea de Serralves.
În catalog, interviul apare în limbile portugheză şi engleză.

(...) Ulrich Loock: Se poate spune că portretele şi imaginile pe care le creează Wilhelm Sasnal reprezintă un mod de a se raporta la tablouri deja existente. Tabloul creat nu se deosebeşte, în aparenţă, de original.

Adam Szymczyk: Wilhelm porneşte din poziţia cuiva care trăieşte acum şi analizează acele informaţii referitoare la istorie, pe care le găseşte în cultura vizuală, în textele cântecelor, pe copertele discurilor, în tablouri ş.a.m.d.
Ulrich Loock: Cum ai descrie logica alegerilor lui?
Adam Szymczyk: Cred că sunt determinate de nevoia de a trata subiectul ruşinii. El se pune pe sine în situaţia cuiva care încearcă să ia asupra lui o vină... chiar dacă, poate, vina aceea nu este a lui.
Ulrich Loock: O vină?
Adam Szymczyk: Îşi propune să prezinte subiecte care sunt considerate ruşinoase, fără a o face la modul neruşinat. Este mai curând modest în abordarea subiectului. Avem aici, prin urmare, multe incertitudini, cu toate acestea el îşi învinge întotdeauna jena provocată de propria-i necunoaştere şi se străduieşte să ajungă la acele lucruri care, într-un fel, îi scapă. Nu spun că sunt imposibil de prezentat, dar adevărul este că în arta poloneză contemporană de până în anul 2000 nu au existat lucrări care să vorbească despre polonezi, nemţi şi evrei înainte, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial. Ca şi cum istoria s-ar fi evaporat.
Ulrich Loock: Ai putea să dezvolţi chestiunea ruşinii? În ce fel se leagă de istoria Poloniei din sec. al XX-lea?
Adam Szymczyk: Noţiunea de ruşine sau de nelinişte are legătură şi cu modul în care Sasnal tratează pictura – de fiecare dată când se apropie de o pânză, se apucă imediat de pictat, introducând în tablou şi picăturile de vopsea scursă sau petele împroşcate. Tablourile arată de parcă le-ar fi atins cu mâinile. Ca şi cum ar fi făcut-o pe orbul. Şi nu e vorba de îndrăzneală acţionistă, de spontaneitate sau de un gest al pictorului. Este vorba de aplicarea conştientă a unor tehnici de atenuare, ca o confruntare cu tehnicile clasice din pictură. Cred că Wilhelm încearcă să trateze o problemă importantă, cu care se confruntă un pictor care se apropie acum de pânză. Prima serie de tablouri care m-au făcut să gândesc astfel despre el erau portretele cu feţe şterse.
Ulrich Loock: Te referi cumva la portretele cu suprafeţe albe, nepictate?
Adam Szymczyk: Cred că sunt de fapt două serii. Una este cea cu pătrate albe, „decupate“ în locul în care ar fi trebuit să existe chipul... sau, mai curând, el a pictat ceea ce a rămas din chip în jurul pătratului alb aşezat în centru.
Ulrich Loock:...care nu este pictat...
Adam Szymczyk: Este pictată marginea, se vede ceva din păr şi fragmente din chip. În cea de a doua grupă, chipurile au fost şterse. Au dispărut, s-au spălat cumva, aşa cum dispare o imagine de pe ecranul televizorului...
Ulrich Loock: ...revopsite, a dispărut ceva ce fusese pictat.
Adam Szymczyk: Poate că arată ca şi cum ar fi dispărut, dar este posibil şi ca el să nu fi pictat niciodată faţa, ci să fi trasat doar nişte urme murdare, orizontale, în locul în care ar fi trebuit să fie feţele. Întotdeauna am bănuit că nu a existat niciodată un chip sub urmele acestea de decupare, ştergere sau radiere. Apoi şi alegerea temelor a fost cât se poate de semnificativă. Este vorba de diverşi muzicieni cu origine evreiască: John Zorn, Gonzales şi Beck. Apoi, aproape imediat, au luat naştere portrete adevărate, portrete foarte bune, ale unor fete care fumează: Anka - cu faţa întoarsă, sau Peaches - care ne priveşte drept în ochi. În aceste tablouri există întotdeauna ceva care ne distrage atenţia, care nu ne permite să ne concentrăm asupra feţei, înţelegi? Ţigara este un substitut, îţi permite să faci alte lucruri atunci când fumezi, aşadar nu fumatul este tema propriu-zisă a tablourilor, la fel cum nu este principalul lucru pe care-l faci atunci când tocmai… fumezi. Este ceva suplimentar. Asta dă naştere unei fisuri între prezentarea directă a unei persoane şi prezentarea a ceva complet diferit.
Ulrich Loock: Şi cum anume faci legătura între aceste observaţii şi noţiunea de ruşine? Ruşinea de a reprezenta, de a atinge cu vopsea, sau...
Adam Szymczyk: Cred că Wilhelm ne arată că un portret nu este întotdeauna neutru, că este nevoie să iei o hotărâre înainte să îndrăzneşti să arăţi spre faţa cuiva.
Ulrich Loock: Poţi să faci acum legătura cu o chestiune din istoria Poloniei?
Adam Szymczyk: Subiectele istorice nu au fost prezentate prea des în arta poloneză a sec. al XX-lea. Excepţia o reprezintă realismul socialist şi, ca o heterodoxie a acestui realism socialist, Andrzej Wróblewski – aflat într-un dialog critic cu acesta. Wróblewski este evocat adesea în contextul lui Wilhelm Sasnal, mai ales dacă analizăm aici modul în care se creează impresia de izolare şi concentrarea asupra unui obiect izolat, oarecum redus. A unui obiect sau a unei persoane.
Ulrich Loock: Mda, dar în realismul socialist prezentarea istoriei presupunea o interpretare. Tabloul este încărcat de semnificaţie. În ce mod abordează Wilhelm chestiunile istorice? Cele mai cunoscute sunt probabil cele legate de exterminarea evreilor. În acest caz însă, el evită interpretarea, tocmai în lucrările referitoare la istorie, dar şi în altele, nu-i aşa?
Adam Szymczyk: Tocmai prezentarea tablourilor existente, care tratează evenimente istorice, reprezintă o interpretare.
Ulrich Loock: Vrei să spui că însăşi alegerea temei unui tablou reprezintă o apreciere în sine?
Adam Szymczyk: Nu este vorba doar de alegerea temei. Important este cum pictează. El vrea să vezi cum pictează. Există un tablou pictat în negru, portretul lui Gabriel Narutowicz, primul preşedinte ales democratic al primei Republici Poloneze. Acesta a fost împuşcat de către pictorul şi naţional-democratul Eligiusz Niewiadomski, la Galeria Zachęta, imediat după alegeri. Wilhelm nu prezintă drama asasinării lui Narutowicz. În schimb, ia o fotografie destul de oficială a lui Narutowicz şi o reface cu tonuri închise de vopsea, în aşa fel încât arată ca şi cum ar dispărea în negru. Este cufundată într-o umbră adâncă. Există, de asemenea, numeroase portrete ale unor persoane precum Władysław Broniewski sau cardinalul Wyszyński. Wyszyński a fost un simbol al rezistenţei Bisericii Catolice împotriva comunismului, Broniewski a fost unul dintre poeţii oficiali ai comunismului, dar şi un personaj sortit înfrângerii. În tablourile lui Sasnal amândoi arată aproape identic, se întâlnesc in effigie, prezentaţi în culori cenuşii de oţel, niciodată în culorile trupului. Arată nesănătoşi, frânţi, de parcă istoria i-ar fi abandonat în înjosire.
Ulrich Loock: Şi-atunci, cum înţelegi asta? Wilhelm introduce aceste subiecte, ridică aceste probleme. Ai spune că pictura lui este inaccesibilă? Subiectele au fost introduse, dar, în acelaşi timp, simultan, există o imposibilitate nedefinită de a ajunge la aceste personaje şi la istorie. Ca şi cum ar fi construit o arhivă de portrete, nume, prezentări, fără a le introduce într-o poveste sau fără a reconstitui povestea sau istoria. De parcă evenimentele, istoria, prezentul chiar ar putea fi înţelese doar fragmentat sau în denumirile acestora. Într-adevăr, modul în care descrii portretul primului preşedinte ales, care a fost asasinat, mă face să simt nevoia unui text explicativ. El are nevoie de o explicare a numelui, pentru ca măcar să poată fi recunoscut.
Adam Szymczyk: Da, este adevărat, el are sigur nevoie de un text explicativ, are nevoie de această cunoaştere, dar cât de departe ne duce asta pe noi nu ştiu. Cred că pictura lui Wilhelm transferă obligativitatea cunoaşterii către spectator, cerinţă care a fost impusă prima dată de arta conceptuală. De la cunoaşterea în domeniul artei până la cunoaşterea în domeniul istoriei, a problemelor legate de societate, în general... Când am învăţat istoria la şcoală, am aflat datele naşterii şi morţii unor persoane cunoscute din fotografiile alb-negru din manual. Într-un fel, cunoaşterea ta trebuie să se limiteze doar la câ­teva fapte. Tablourile lui Wilhelm amplifică întotdeauna repetiţiile acestor naraţii simple. Gesturile sale de repetiţie dobândesc o semnificaţie. El nu doar le alege şi le prezintă. El repetă obsesiv, mereu de la început, aceleaşi lucruri, pe care le ştim deja, pe care le-am îngropat undeva şi pe care trebuie să învăţăm să le vedem, poate pentru a ne obişnui cu ele. Repetiţia lui nu exclude greşeala, poticnirea, în care putem prinde un sens.
Ulrich Loock: ...în fisurile dintre original şi repetiţie... (...)

Traducere de Luiza Săvescu

Wilhelm Sasnal (n. 1972, Tarnów), între anii 1992–1994 a studiat arhitectura la Politehnica din Cracovia, între 1994–1999, pictura la Academia de Arte din Cracovia. Sasnal este pictor, cofondator al legendarului Grup Ładnie (Frumos), considerat de numeroşi critici drept cel mai important pictor al generaţiei sale. În 2006, artistul a primit Premiul european „Vincent Van Gogh“, acordat de Stedelijk Museum din Amsterdam. Lucrările sale au fost prezentate în cele mai mari muzee şi galerii din lume (printre care Life on Mars, 55th Carnegie International, Carnegie Museum of Art, Pittsburgh, USA, 2008, The Painting of Modern Life, Hayward Gallery, London, 2007, Painting on the Move, Kunsthalle Basel, Urgent Painting, Musée d’Art Moderne de la Ville de Paris, 2002) şi se află în prestigioase colecţii publice şi particulare din Polonia şi din străinătate. De mulţi ani, Sasnal realizează şi filme pe peliculă de 8 sau 16 mm, folosind întotdeauna tehnica tradiţională.

Spaţiul Muzeului

JOANNA MYTKOWSKA, directoarea Muzeului de Artă Contemporană din Varşovia

Muzeul de Artă Contemporană din Varşovia este în construcţie, noul său sediu urmând să fie dat în folosinţă în anul 2014.

Clădirea va fi amplasată chiar în centrul Varşoviei, în Piaţa Parăzilor, alături de Palatul Culturii şi Ştiinţei. Este un loc foarte prestigios, dar problematic. Ridicat în 1955, Palatul Culturii, care a purtat cândva numele lui Stalin, domină oraşul, iar potenţialul său simbolic, fără a-şi fi pierdut din forţă, exercită o influenţă malefică asupra organizării urbanistice a spaţiului din jur. Piaţa Parăzilor rămâne neamenajată. Spaţiul monumental postsovietic a fost umplut haotic cu nişte corturi provizorii, în care „se menţine pe poziţie“ comerţul mărunt, tipic transformărilor de la începutul anilor ‘90. De 20 de ani, planul de organizare a oraşului în jurul Palatului Culturii face obiectul discuţiilor, iar Piaţa Parăzilor rămâne un semn vizibil al tuturor eşecurilor transformării poloneze.

În aceste condiţii, construcţia unui muzeu dedicat noilor fenomene din artă şi societate implică nu doar dificultăţile logistice şi tehnice obişnuite în cazul unor mari proiecte. Pentru ca el să apară, este necesară „recompunerea sferei simbolice“ legate de un muzeu contemporan. Ultima nouă clădire de muzeu a fost construită la Varşovia în 1938, era Muzeul Naţional, care a fost edificat în stilul naţional monumental, la modă pe atunci. După anul 1989, în Polonia au apărut foarte puţine spaţii noi consacrate artei. Unicul muzeu nou din Capitală este Muzeul Insurecţiei Varşoviene din 1944, muzeu foarte iubit de varşovieni, care, cu ajutorul unor mijloace multimedia moderne, oferă în primul rând satisfacţie istorică.

Proiectul Muzeului de Artă Contemporană vizează o altă sferă a culturii contemporane, public neglijată. Iar în Polonia arta contemporană ocupă un loc special. Artiştii au însoţit prefacerile sociale, au reuşit să surprindă punctele critice ale transformării şi să descrie lumea aflată într-o rapidă schimbare. Arta (poloneză) este deschisă şi internaţională, critică şi departe de reprezentări. Aşa-numitul curent critic al artei poloneze, reprezentat în primul rând prin creaţiile Katarzynei Kozyra şi ale lui Artur Żmijewski, a introdus în zona preocupărilor artei teme precum oprimarea corpului în epoca postcomunistă, înlocuirea istoriei, rolul polonezilor în timpul Holocaustului. Artiştii au analizat problema puterii şi a reprezentării acesteia şi, mai ales, a responsabilităţii personale în momentul sfârşitului totalitarismului. Muzeului îi revine sarcina introducerii tuturor acestor teme şi valori în viaţa publică.

Concursul internaţional pentru clădirea Muzeului de Artă Contemporană a fost câştigat de Christian Kerez, arhitect elveţian, care a propus o clădire apropiată de ideile minimalismului contemporan, cu o formă simplă, funcţională. Caracteristicile sale principale au fost întinderea şi orizontalitatea (parţial rezultate din condiţiile concursului), precum şi concentrarea asupra funcţiilor muzeului, ceea ce a avut ca efect, printre altele, proiectarea unui acoperiş spectaculos neregulat, permiţând accesul luminii naturale în interior. Propunerea lui Kerez, pe care juriul internaţional a considerat-o drept cea mai adecvată pentru un muzeu în centrul Varşoviei, a divizat cercurile celor interesaţi de construcţia muzeului, ca şi pe locuitorii oraşului, ducând la una dintre cele mai impetuoase dezbateri despre cultură din ultimele două decenii. În decursul discuţiilor furtunoase a fost exprimată dorinţa de a ridica în locul respectiv mai degrabă o clădire care să poată reprezenta un nou simbol al Varşoviei, care, la fel ca Palatul Culturii odinioară, să exprime timpurile noi. O clădire modestă ca formă şi funcţională, un cadru gol pentru semnificaţiile pe care le poartă arta părea a fi prea puţin. Discuţia aprinsă a blocat proiectarea clădirii timp de peste un an, permiţând în schimb să fie auzite îndoielile, să se consolideze punctele de vedere şi să fie antrenaţi mulţi locuitori ai Varşoviei în dezbaterea pe marginea a ce anume ar trebui să fie astăzi o clădire publică. Treptat, au învins argumentele conform cărora funcţionalitatea, claritatea formei sunt mai importante decât elementele decorative, care ar putea fi considerate drept simbolice.

La aceasta s-a adăugat şi înfrângerea, datorată crizei, a aşa-numiţilor starchitects, specializaţi în edificarea unor clădiri celebre de la Bilbao până la Dubai. Furtunoasa istorie a concursului de proiecte de arhitectură pare a fi semnificativă pentru transformările societăţii civile din Polonia. Dorinţa ca această clădire să fie simbolică se leagă de reprezentarea politică a ceea ce are capacitatea de a ridica un asemenea simbol. Clădirea simplă, lipsită de pretenţii a lui Kerez poate fi doar un semn al puterii răspândite a cetăţenilor, care este poate mai puţin spectaculoasă, dar e mai aproape de provocările lumii contemporane. În acest sens, construcţia muzeului se leagă de cristalizarea noii conştiinţe a spaţiului public în oraş.

În perioada în care se desfăşoară lucrările de proiectare, Muzeul de Artă Contemporană funcţionează într-un sediu provizoriu. Pe o suprafaţă de circa 1.000 m2, aflată în centrul oraşului, desfăşurăm un program expoziţional şi educativ, organizăm numeroase întâlniri, prelegeri, dezbateri şi conferinţe, iar în urmă cu câteva luni am deschis o librărie, în colaborare cu Pro Qm din Berlin.

Experienţa începutului, conştiinţa aşteptărilor şi deficitelor în formarea unei instituţii de cultură face ca principala noastră misiune să devină crearea unei instituţii culturale publice moderne. Punem accentul pe deplina deschidere a procesului de construire şi modelare a instituţiei. Cu ajutorul paginii de Internet, dar şi al Facebook, încercăm să oferim permanent acces la toate sferele de activitate a muzeului. Mişcarea civică din jurul muzeului, grupată în Asociaţia Prietenilor Muzeului, ne permite să atragem tot mai multe persoane care să participe activ la procesul de construire a muzeului. Toate dificultăţile administrative, întârzierile, problemele tehnice fac obiectul unei dezbateri deschise.

În programul Muzeului de Artă Contemporană esenţială este conştiinţa transformării. Căutăm acele forme artistice în măsură să o exprime cel mai bine. De aici, preocuparea firească pentru arta din zona fostei Europe de Est, dar şi cea a Orientului Apropiat, precum şi sentimentul responsabilităţii pentru procesul care tocmai are loc, al „transcrierii“ istoriei internaţionale a artei, în care intră artişti din zona noastră. În acelaşi timp, ne interesează cele mai noi evoluţii din artă, tânăra generaţie, care încearcă să se găsească pe sine în faţa provocărilor contemporaneităţii, şi unele aspecte presante pentru noi, cum ar fi proiectarea spaţiului public. De aceea, pe de o parte, în cursul a aproape doi ani de activitate ne-am dedicat unor mari proiecte expoziţionale şi de cercetare, ca, de pildă, istoria artei experimentale din fosta Iugoslavie (Când deschid ochii, văd un film, 2008) sau receptării operei artistei poloneze Alina Szapocznikow (Obiecte stângace, 2009). În acelaşi timp însă, am realizat prezentări ale lucrărilor artiştilor din cea mai tânără generaţie (Ain’t No Sorry, 2008) şi ne aprofundăm preocupările pentru organizarea spaţiului public din oraş prin expoziţia de proiecte a lui Christian Kerez (2008) sau festivalul pe care tocmai îl pregătim, Varşovia în construcţie (2009).

Printre proiectele deosebit de importante pentru noi se numără prima expoziţie retrospectivă a artistului român Ion Grigorescu, intitulată În trupul victimei (2009). Creaţia sa, cu o mare încărcătură de inovaţie, nu s-a putut dezvolta în relaţie cu realizările din plan internaţional din anii ‘60 şi ‘70, fiind subordonată condiţiilor şi limitărilor politice locale. Izolarea în care, cu mici întreruperi, ia naştere opera lui Grigorescu până la începutul anilor ‘90 face ca, practic, să trebuiască să-i descoperim lucrările din nou. Tablourile, filmele, colajele sale fotografice istorice, ca şi jurnalele care pătrund în viaţa sa intelectuală constituie o mărturie a vieţii din România în epoca dictaturii. Dar ceea ce este neobişnuit în opera lui Grigorescu şi ceea ce, pentru noi, la Varşovia, pare a fi de maximă actualitate este atitudinea unui artist care şi-a păstrat distanţa critică şi libertatea artistică nu doar în epoca dictaturii din România, ci şi astăzi, „punctând“ criza spirituală dintr-o perioadă a transformărilor. Expoziţia a fost una dintre cele mai tulburătoare din scurta istorie a muzeului nostru.

În afară de expoziţiile din sediul temporar, organizăm şi acţiuni în spaţiul oraşului, cu luarea în considerare în special a împrejurimilor Palatului Culturii şi Ştiinţei. Ne străduim să realizăm o „luare în posesie“ simbolică a Palatului de către artă – de exemplu, prin proiectul artistului român Daniel Knorr Awake / Asleep, bazat pe coordonarea ritmului vieţii artistului (care trăieşte la Berlin, călătorind permanent în diverse zone temporale) cu iluminarea Palatului varşovian. Când Daniel Knorr se pregăteşte să se culce, trimite un semnal cu telefonul său şi luminile de pe faţada Palatului se sting. Când se trezeşte, aprinde din nou lumina. Cu ajutorul „veiozei“ gigantice în care se transformă Palatul Culturii, Knorr îi anunţă pe locuitorii Varşoviei: adorm, m-am trezit. Proiectul este realizat în cadrul aniversării a 20 de ani de la alegerile parlamentare din 4 iunie 1989, care reprezintă sfârşitul simbolic al comunismului în Polonia şi începutul prăbuşirii comunismului în Europa.

Traducere de Luiza Săvescu