Pe aceeași temă
Oricare ar fi subcurentele dreptei europene, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se află respectul viu şi sincer pentru „Civilizaţia Decalogului“. Mă refer aici la Europa fundamentelor morale născute din confluenţa tradiţiilor iudeo-creştine, în dialog cu valorile juridice şi aspiraţiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fără Atena (i.e., curajul interogaţiei critice), în absenţa Romei (i.e., exigenţa dreptului) şi, mai ales, lipsiţi de Ierusalim (i.e., nostalgia Paradisului), viziunea noastră despre om s-ar şubrezi iremediabil.
A fi de centru-dreapta stă sau cade împreună cu respectul acordat tezaurului comun de spiritualitate al spaţiului nord-atlantic. Da: pledoaria pentru statul de drept şi separaţia puterilor, critica asistenţialismului, încurajarea pieţei libere, nevoia de prudenţă şi raţionalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viaţă şi proprietate, demnitatea individuală în contrast cu pulsiunile colectivităţii, toate aceste valori fac parte din ereditatea unei drepte moderne, dinamice şi capabile de înnoire. Chiar dacă nu eşti un mic antreprenor, nu ai şanse să devii un bancher bogat sau nu speri să derulezi afacerile unei megacorporaţii, având totuşi o sensibilitate de dreapta, te vei lupta împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări etatiste.
Un alt exemplu contraintuitiv: nu eşti moştenitorul pipei lui Mircea Eliade şi totuşi deplângi persecuţia împotriva ultimilor fumători care doresc să-şi consume, cu riscuri medicale asumate, iarba de tutun. În acelaşi fel, oricare ar fi opţiunile noastre personale în materie de teologie – ezitând poate între agnosticism, scepticism, deism, teism, sincretism sau o anume ortodoxie –, ca oameni de dreapta recunoaştem autonomia spiritului uman în raport cu materia; refuzăm determinismul rasial, biologic sau economic întrucât credem în potenţialul ascuns al persoanei umane. Pe cale de consecinţă, s-ar cuveni să fim favorabili sau, dacă nu, atunci cel puţin noncombativi faţă de manifestările sănătoase ale religiei tradiţionale (i.e., angajamentele care exclud violenţa, incitarea la ură, isteria colectivistă etc.).
În sprijinul acestei afirmaţii voi oferi mai întâi un argument contextual: creştinismul merită un loc în cetate, pentru că – fie că vorbim despre Craiova mafiilor de cămătari sau despre zonele interlope ale Bucureştiului – străzile, scuarurile, trotuarele, parcurile şi mai toate cartierele noastre suferă de anomie morală şi individualism orb. Simţul comunitar şi reactivitatea civică aproape au dispărut. Sila de-a face lucruri împreună pare uneori copleşitoare. După cincizeci de ani de totalitarism ateu şi alţi douăzeci de tranziţie incertă, nu doar canalele media, ci şi instituţiile publice, şcolile sau chiar spitalele au fost invadate de cinism, prost gust şi gregaritate. Cadrele oficiale ale religiosului au ajuns contaminate de aceste flageluri. Este un motiv în plus pentru a spune că nici Evanghelia, nici cele zece porunci („să nu ucizi“, „să nu furi“, „să nu depui mărturie mincinoasă“ etc.) nu ne pot face prea mult rău.
Al doilea argument este principial şi nu se referă doar la situaţia României de astăzi: creştinismul a avut de la bun început o vocaţie publică şi un elan civilizator. Triada bine-adevăr-frumos se armonizează printr-o triplă prezenţă: vorbim adesea despre virtutea prudenţei, a seninătăţii, a dragostei, a cumpătării, a independenţei materiale, a filantropiei, a îndelungii-răbdări – toate la fel de importante ca şi existenţa voluntarilor în cantinele sociale, în casele de bătrâni şi în şcolile pentru copiii defavorizaţi. Acest chip al binelui vizibil se conjugă cu o căutare a adevărului, asumat printr-un vast exerciţiu de reflecţie şi interpretare teologică a istoriei. Creştinismul are o metafizică proprie şi o epistemologie deosebită. Tratatele patristice expun un mod de-a înţelege fiinţa lumii create, dar şi o conceptualizare anume a cunoaşterii de sine specifică omului căzut.
Prezenţa facultăţilor de teologie în marile universităţi occidentale (cu excepţia tristă a Franţei) indică relevanţa incontestabilă a acestei bătălii pentru adevăr. În sfârşit, gloria frumuseţii este apărată de-o lungă tradiţie în artă şi cultură: principalele muzee, săli de concerte sau pinacoteci ale lumii relevă, în fiecare an, contribuţia creştinismului universal la consolidarea unei anume estetici. Câmpul vizual est-european e inundat de fluxul cromatic al icoanelor lui Rubliov; partiturile muzicale ale Occidentului găzduiesc capodopere unice, de la psalmodia bizantină până la Palestrina, Bach, Mozart sau Arvo Pärt; nici bibliotecile n-au alungat încă poezia lui Roman Melodul (sec. VI), Dante (1265–1321), George Herbert (1593–1633), T.S. Eliot (1888–1965), Paul Claudel (1868–1955) sau Vasile Voiculescu (1884-1963).
E în firea lucrurilor ca binele, adevărul şi frumosul să nu-şi pună lumina sub obroc.
MIHAIL NEAMŢU este doctor al King’s College, Londra şi director ştiinţific la IICCMER.
