Pe aceeași temă
Nota distinctă a creştin-democraţiei este dată în egală măsură de inspiraţia sa şi de principiul său politic structurant: mă refer, desigur, la valorile creştine şi la principiul subsidiarităţii, asimilat de multă vreme în politica europeană. Valorile creştine sau inspiraţia evanghelică a acestei viziuni politice nu înseamnă însă un raport de dominare – după cum există unele temeri – din partea instituţiei Bisericii (pentru a folosi un termen generic) asupra Statului sau a diferitelor forme moderne de asociere politică şi civică. Opţiunea pentru valorile creştine recunoaşte, de fapt, o istorie şi exprimă totodată o viziune despre vocaţia omului.
Este destul de cunoscută legătura originară între doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice şi dezvoltarea creştin-democraţiei europene. Acesta a şi fost temeiul unui argument des invocat pentru a susţine implauzibilitatea creştin-democraţiei în ţări cu o cultură religioasă diferită. Dar ar fi nedrept să nu recunoaştem aspiraţia universală a creştin-democraţiei ca viziune politică şi, în acelaşi timp, noua situaţie a practicii şi a reflecţiei sociale la nivelul ortodoxiei, de pildă. Totuşi, înainte de a propune un tip specific de raport instituţional dintre Stat şi Biserică, în speţă parteneriatul sau cooperarea, creştin-democraţia îşi asumă o inspiraţie comună tuturor formelor de creştinism, deschizând-o, prin interpretarea politică pe care i-o conferă, către toţi membrii corpului politic. Demnitatea persoanei, invocată atât de des, solidaritatea, dreptatea, binele comun: toate aceste valori, având în spate o istorie teologică şi politică de secole, sunt convocate în modernitate pentru a răspunde la întrebarea despre sensul politicii. Prin urmare, pentru cei care asumă sau simpatizează creştin-democraţia, politica are un singur sens: realizarea binelui comun, prin care libertatea tuturor se împlineşte în relaţie cu ceilalţi. Cu alte cuvinte, cultura creştin-democrată este o cultură personalistă, o cultură a relaţiei şi a responsabilităţii. Libertatea fiecăruia dintre membrii corpului politic este chemată la o recunoaştere autentică a faptului de a fi împreună şi de a constitui împreună o societate. Specificul personalismului constă tocmai în a reflecta că omul nu se defineşte doar prin pasiuni şi interese, ci şi prin nevoia de a fi împreună cu celălalt pentru a se împlini. La prima vedere şi mai ales în ochii cinicilor, nobleţea acestei viziuni poate părea prea puţin relevantă politic. Însă lucrurile nu stau deloc astfel.
Cel mai important efect politic al personalismului creştin-democrat este echilibrul dintre solidaritate şi libertate, realizat prin aplicarea principiului subsidiarităţii, potrivit căruia prima competenţă şi prima responsabilitate decizională, într-un cadru legal general, revin persoanei, familiei, comunităţii locale sau regionale, aşadar nivelului de organizare socială cel mai aproape de persoana umană. Binele comun nu este un decret care se aplică ierarhic de la vârf spre bază, ci se construieşte prin exerciţiul unei coresponsabilităţi, în care nivelul local nu pretinde şi nici nu permite să fie substituit de un stat atotştiutor şi asistenţial. Din acest motiv, creştin-democraţia încurajează o cultură a solidarităţii, nu atât pentru a degreva statul de sarcini supraponderale, ci mai ales pentru a stimula o responsabilitate activă şi eficientă, o responsabilitate a proximităţii, şi nu una a abstracţiunii sociale. Altfel spus, nu statul trebuie să decidă la nivel central tot, ci fiecare membru şi fiecare comunitate locală trebuie să-şi asume nivelul de competenţă care îi este propriu, ştiind mai bine de ce are nevoie şi cum ar dori să funcţioneze. În aplicarea subsidiarităţii, întâlnim şi o dimensiune etică distinctă, pentru că respectarea şi încurajarea competenţei persoanei şi a comunităţii din care face parte înseamnă tocmai recunoaşterea practică a demnităţii sale, din moment ce nu altcineva sau o instanţă superioară gândeşte în locul său, ci persoana umană este chemată să participe la configurarea binelui comun. Uneori, binele comun implică sacrificarea interesului individual. Or, aici stă diferenţa între dreptatea socială a socialiştilor şi dreptatea de inspiraţie evanghelică a creştin-democraţilor. Nu asistenţialismul care vlăguieşte societatea şi anesteziază iniţiativa este expresia dreptăţii şi a compasiunii, ci implicarea personală, la fiecare nivel; renunţarea măcar parţială la interesul propriu pentru a-i veni în întâmpinare celuilalt. O minimă analiză ne-ar putea conduce la concluzia că nu poţi răspunde just şi eficient exigenţelor societăţii doar printr-o repartizare tehnică a resurselor, fără o etică a asumării personale.
Nu în ultimul rând, această dimensiune etică a creştin-democraţiei se răsfrânge şi în planul înţelegerii democraţiei ca viaţă a corpului politic care nu se poate reduce la proceduri. O democraţie strict procedurală riscă să devină un pericol pentru democraţie, nemaifiind străbătută de idealuri, proiecte şi aspiraţii; altfel spus, nemaifiind vizibilă miza comunitară a ritualului politic. Este nevoie, prin urmare, de o politică a convingerilor şi mai ales de o politică a valorilor, capabilă să inspire, să coaguleze şi să exprime vocaţiile personale ale membrilor societăţii. Pentru fondatorii creştin-democraţiei, sensul politicului nu poate fi înţeles în afara acestei fidelităţi faţă de vocaţia umanului de a fi împreună, având totodată conştiinţa că aceasta nu se consumă fără rest aici, în istorie, ci se împlineşte în relaţia personală şi comunitară cu Dumnezeu.
BOGDAN TĂTARU-CAZABAN este doctor al Universităţii din Bucureşti şi cercetător la Institutul de Istoria Religiilor al Academiei Române.
