Pe aceeași temă
În cazul Partidului Democrat Liberal, matricea teoretică e una compozită, nu încă bine structurată, dar dispunând deja de elementele de referinţă principale: liberalism, creştin-democraţie, conservatorism, aşa cum afirmă şi Partidul Popular European în statut, declaraţii şi manifeste. Importantă este, aşadar, capacitatea de gândire coerentă în conturarea unei atare sinteze (pentru că nevoie avem de o matrice teoretică eficientă, nu de o ciulama indigestă în care băgăm de toate fără nicio coerenţă).
Iar problema este cum inserăm aceste curente de gândire în realitatea românească. Creştin-democraţia e la ea acasă în Bavaria sau Renania, dar se poate spune acelaşi lucru despre România, unde tradiţia istorică a relaţiilor dintre Stat şi Biserică e total diferită? La fel şi pentru conservatorism există în Marea Britanie, de exemplu, un cadru social bine conturat. Cum stau, însă, lucrurile în ţara noastră, din care marea proprietate a fost eradicată încă de pe vremea monarhiei? Şi chiar liberalismul are serioase piedici de înfruntat într-o ţară atât de birocratică şi în care se aşteaptă ca statul să „dea“. Teza mea este că fiecare dintre cele trei curente are nevoie de celelalte pentru a „se susţine“ şi pentru a câştiga în forţă şi plauzibilitate. Niciunul dintre ele n-ar trebui să încerce să-şi impună dominaţia prin excluderea sau marginalizarea celorlalte. Spunând acestea, nu mă refer numai la oameni, ci şi la ideile esenţiale ale fiecărui curent de gândire.
Să trecem la examinarea câtorva exemple. Parteneriatul dintre Stat şi Biserică este, după cum se ştie, un element important al programului PDL. El derivă, teoretic, din componenta creştin-democrată a familiei pedeliste. Conservatorii se pot fireşte ralia, fără greutate, unei asemenea propuneri. Laicitatea statului este însă un element inconturnabil al liberalismului (fără a mai vorbi de Constituţia României). Trebuie, aşadar, echilibrate cele două principii, fără eliminarea vreunuia dintre ele. Am propus în repetate rânduri termenul, de inspiraţie sarkozystă, de „laicitate pozitivă“ şi voi reveni mereu la el în activitatea mea politică.
Este vorba de definirea unei căi de mijloc între laicismul unora şi supralicitarea electorală a credinţei din partea altora. Să fie clar: eticheta „creştin-democrată“ nu ne îndrituieşte la niciun fel de demagogie pe acest tărâm şi este bine să păstrăm sobrietatea marilor creştin-democraţi de pe alte meleaguri: Adenauer, De Gasperi, Schuman, Kohl etc. Un partid creştin-democrat nu e un partid clerical şi Bisericile din România nici nu par a-şi dori aşa ceva. Un parteneriat înseamnă obligaţii asumate de ambele părţi.
Un alt exemplu ar fi problema avorturilor, despre care constat cu mirare că nu se mai spune nimic în dezbaterea publică. O legislaţie exagerat de prohibitivă ar fi total contraproductivă în acest domeniu. Dar un partid creştin-democrat nu poate ignora o chestiune atât de importantă. Şi aici e nevoie de parteneriate variate ale statului, nu numai cu Bisericile, ci şi cu asociaţiile de voluntari, cu ONG-uri din ţară şi din străinătate. În domeniul mediului şi al patrimoniului, putem activa cu succes coarda conservatoare. În plus, acestea sunt domenii în care conservatorismul depăşeşte orice cadru partizan şi poate realiza un larg consens în societatea românească.
Rolul conservatorismului în economia generală a dreptei româneşti este, fără îndoială, cel mai greu de definit. După reforma agrară consecutivă primului război mondial, conservatorismul şi-a pierdut „baza socială“, cum se spunea în socialism, adică, în termeni mai precişi, şi-a pierdut capacitatea de a polariza din punct de vedere politic. Dar asta nu înseamnă că şi-a pierdut orice relevanţă politică, pentru că moştenirea intelectuală conservatoare are o forţă şi o coerenţă care o recomandă pentru orice reflecţie despre societate. Atitudinea conservatoare presupune cultivarea sensului continuităţii naţionale, lucru de care avem atâta nevoie. Iar filosofia conservatoare, cu scepticismul său faţă de inovaţiile intempestive, cu empirismul său fundamental, cu viziunea sa echilibrată şi prudentă despre om şi societate, cu accentul pus pe moderaţie, trebuie să intre în alcătuirea acelei matrice teoretice de care vorbeam la început.
Matricea teoretică a unui partid popular european trebuie să conţină aceste trei componente – liberalism, creştin-democraţie, conservatorism –, dar „les têtes pensantes“, cum spun franţuzii, vor căuta mereu să îmbogăţească cu noi şi noi elemente cadrul teoretic şi oferta programatică. Pentru că, repet, alegerile nu se câştigă cu ideologii, ci cu soluţii concrete la probleme concrete. Teoria ne ajută doar să le identificăm: fără teorie precisă nu există acţiune eficientă.
THEODOR PALEOLOGU este doctor al École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) şi deputat PDL de Bucureşti.
