Pe aceeași temă
Liberalismul pe care l-am visat şi despre care am scris (în Elogiul libertăţii) e în realitate o familie de dialecte liberale, unite prin ataşamentul lor faţă de câteva valori fundamentale: libertate, diversitate, pluralism şi transparenţă, dar şi putere limitată, toleranţă, individualism. Un liberalism generos şi deschis, care refuză rigiditatea proprie doctrinelor bine definite sau ale unei ortodoxii economice cu pretenţii hegemonice. Un liberalism inseparabil de existenţa unei pluralităţi de discursuri, teme şi voci care constituie „sarea pământului“ şi fără de care el n-ar fi decât o colecţie difuză de invidizi sau grupuri de interese. Un liberalism care rămâne în dialog permanent cu creştin-democraţia, din a cărui sevă se inspiră la răstimpuri.
Liberalismul la care visez e, însă, mai mult decât o colecţie de principii şi instituţii: el este şi un anumit stil, critic, nedogmatic şi civilizat, un mod elegant de a gestiona diversitatea şi conflictul de idei şi interese, pornind de la recunoaşterea failibilităţii umane. Şi, nu în ultimul rând, e vorba de un liberalism care respectă demnitatea şi unicitatea persoanei umane, conştient de faptul că oamenii nu trăiesc doar pe orizontală (unde politica şi economia sunt chemate să asigure condiţiile unei vieţuiri corecte şi decente), ci şi pe verticală, dimensiune prin excelenţă spirituală, fără de care existenţa umană ar fi de neconceput.
De aceea, m-am simţit mereu afin cu acei liberali neortodocşi care au avut curajul să afirme importanţa acestei din urmă dimensiuni, într-un timp în care nu era corect politic s-o faci. M-am simţit, astfel, mai aproape de Wilhelm Röpke, adevăratul creier în spatele economiei de piaţă germane, autor, între altele, al unei superbe cărţi cu un titlu revelator (Dincolo de ofertă şi cerere), decât de Friedrich von Hayek sau Ludwig von Mises, în scrierile cărora sufletul omului aproape că dispare în spatele pieţei libere. M-am simţit mai aproape de Alexis de Tocqueville, preocupat de felul în care valorile şi principiile democraţiei moderne afectează felul în care gândim, visăm şi ne exprimăm, decât de perspectiva finalmente utilitaristă şi reducţionistă a lui John Stuart Mill cu al său celebru harm principle. În sfârşit, m-am simţit pe deplin afin cu „liberalismul larg“ şi cu elogiul înfocat al „moderaţiunii violente“ făcut de N. Steinhardt, un burghez de modă veche, în remarcabilele sale texte publicate în anii 1930, pe vremea când mulţi dintre intelectualii români vânau fantasme şi trăiau într-o realitate paralelă.
Ce îi uneşte pe toţi aceşti gânditori preferaţi, dincolo de eclectismul lor, este tocmai ataşamentul lor faţă de două valori pe care le consider şi eu fundamentale: libertate şi moderaţie. O libertate care nu se confundă, însă, cu legea junglei şi o moderaţie care nu e un sinonim pentru timiditate şi mediocritate. Autorii mei favoriţi au denunţat pernicioasa inversiune a valorilor care tind să reducă viaţa indivizilor la o simplă dimensiune orizontală lipsită de suflul primenitor al realităţilor divine. Ei ne-au prevenit că dimensiunea politică nu epuizează niciodată viaţa socială, invitându-ne, în acelaşi timp, să încercăm să înţelegem nu numai cum funcţionează instituţiile guvernării reprezentative, ci şi ce se află dincolo de sfera politicii. Şi tot ei n-au încetat să afirme că cel mai bun regim politic este cel în care oamenii se bucură de maximum de libertăţi individuale şi locale şi în care statul joacă un rol bine limitat de coordonator şi arbitru şi niciodată pe cel de tutore.
Aceasta este şi societatea ce se aproprie cel mai mult de idealul meu „liberal“: una în care încă mai există comunităţi naturale şi în care fiecare individ are maximum de libertăţi şi responsabilităţi personale, e liber să-şi asume riscuri şi să-şi joace şansele alături de semenii săi. O societate unde există puţină (dar eficientă) birocraţie, care nu sugrumă iniţiativele locale, ci le asistă conform principiului subsidiarităţii; unde oamenii încă mai pot avea autentice contacte umane, unde aproapele are pentru fiecare un suflet şi o figură distinctă. O societate capabilă să integreze tradiţia şi modernitatea fără excesele paseismului orb sau elanurile modernismului radical. Şi, nu în ultimul rând, o societate care poate rezista cultului falselor inegalităţi, fără a cădea în cel al egaliţătii nivelatoare, şi în care unitatea nu degenerează în centralizare despotică, iar pluralitatea nu devine simplă anarhie.
E acesta, însă, un ideal liberal, voi fi întrebat? Probabil. Creştin-democrat? Poate. Şi mai sigur, însă, e vorba de un ideal moderat, unul simultan cumpănit şi entuziast, modern fără a fi modernizant. Un ideal pe măsura omului şi potrivit partidului moderaţilor, căruia, parafrazându-l pe Tocqueville, simt că-i aparţin de drept, alături de toţi extremiştii de centru.
AURELIAN CRĂIUŢU este doctor al Universităţii Princeton şi profesor la Universitatea din Indiana (Bloomington).
