Pe aceeași temă
Într-o fază mai avansată a procesului absolutizării puterii personale a „Conducătorului“, zilnic apoteozat de toate mijloacele de informare în masă, s-a impus de la sine ideea modelării viitorului, complementară celei a remodelării trecutului.
În primăvara anului 1985 a fost distrus din înalt ordin localul din jurul Bisericii Mihai Vodă, care găzduise vreme îndelungată Arhivele Statului; biserica însăşi a fost mutată din loc, „locul de memorie“ a dispărut ireversibil. Ştirea mi-a trezit sensibilitatea. Lucrasem câţiva ani aproape zilnic în acel local, unde cercetam documente privitoare la vremea domniilor fanariote.
Efortul intens de detectare şi transcriere a textelor chirilice era alternat cu pauze prelungite petrecute în admirabila ambianţă oferită de parcul înverzit din incinta clădirii, în centrul căruia se afla biserica. Recuperarea forţelor intelectuale se împlinea admirabil în acest loc, în care se întâlneau natura îmbietoare cu spiritualitatea comunicată de sunetul clopotelor şi cu trecutul de secole înscris în documentele păstrate între zidurile memorabilei clădiri. Pe nesimţite, complexul se instalase în subconştientul meu, în memoria mea afectivă, din care a fost trezit de actul brutal din primăvara anului 1985.
De atunci, am urmărit mai atent succesiunea actelor de dezrădăcinare din peisajul urban şi din conştiinţa colectivă a numeroase alte astfel de „locuri de memorie“ şi, mai mult încă, am încercat să înţeleg motivaţia adâncă a puterii care se înverşuna să înfăptuiască această operă de demolare de vaste proporţii despre care nimeni nu putea spune unde avea să se oprească. Ce l-a determinat pe conducătorul politic, care asumase conducerea ţării sub semnul redescoperirii identităţii naţionale – „de la partid la naţiune“ a caracterizat un istoric străin prima etapă a regimului Nicolae Ceauşescu –, să renunţe la ceea ce păruse a fi opţiunea sa fundamentală pentru a-şi înscrie efortul intern în etapele următoare ale carierei sale în direcţia unei acţiuni înverşunate de nimicire a unora dintre cele mai de seamă vestigii ale tradiţiei naţionale?
Traiectoria regimului Ceauşescu s-a aşezat pe direcţia rezultată din întâlnirea între un cadru favorizant – regimul totalitar impus de sovietici, dar care începuse să se îndepărteze de tiparul originar – şi un temperament predestinat să-şi împlinească total vocaţia puterii absolute în contextul prielnic dat pe care l-a exploatat din plin.
În cursul unei întâlniri ocazionale, academicianul Iorgu Iordan, complet retras la acea dată din viaţa publică, a caracterizat sintetic personalitatea celor doi dictatori comunişti ai României pe care avusese prilejul să-i observe deaproape: „Gheorghiu-Dej – a spus academicianul – era incult, dar îi respecta pe intelectuali; ăsta (adică Nicolae Ceauşescu) e primitiv“, cu inevitabila componentă a ostilităţii primitivului faţă de cultură şi de exponenţii ei. Aşadar, sistemul a oferit cadrul, iar caracterul esenţial al personajului l-a exploatat deplin. Când, după câţiva ani de relativă liberalizare - răgaz tactic necesar subordonării efective a structurilor Partidului Comunist şi ale statului faţă de politica sa -, cultura a devenit una dintre ţintele principale ale voinţei sale totalitare. Redută a libertăţii în sfera intelectuală, cu puternice implicaţii generale în viaţa societăţii, refugiu al libertăţii izgonite din sfera politică, cultura a fost inevitabil resimţită de noua putere consolidată ca o forţă concurentă care trebuia neapărat integrată în propriul sistem de dominaţie, prin pervertire sau, la nevoie, direct prin anihilare.
În anul 1971 s-a dat semnalul substituirii creaţiei literar-artistice printr-un vast program festivist intitulat Cântarea României, antiteză propagandistică de masă la cultura autentică, mijloc de dominare a conştiinţelor, de exaltare a eroului conducător în care s-ar fi contopit şi împlinit deopotrivă trecutul şi prezentul naţiunii. Anticultura tindea să se substituie culturii. Întrucât istoria-ştiinţă devenise o piedică în calea efortului de instrumentalizare a trecutului în scopul consolidării puterii totalitare, echipe de energumeni au fost instruiţi să adapteze viziunea istorică la imperativele cultului personalităţii şi ale propagandei sale. Într-o fază mai avansată a procesului absolutizării puterii personale a „Conducătorului“, zilnic apoteozat de toate mijloacele de informare în masă, s-a impus de la sine ideea modelării viitorului, complementară celei a remodelării trecutului. Terenul trebuia pregătit pentru aplicarea unei noi viziuni arhitectonice destinate să-l veşnicească pe geniul „epocii de aur“ a istoriei româneşti.
A venit aşadar rândul monumentelor arhitectonice ale trecutului să fie sacrificate, pentru a face loc ambiţiilor totalitare din ce în ce mai aberante ale fiinţei primitive însetate de putere absolută, proiectată şi în trecut, şi în viitor. Istoria reală a trecutului românesc nu mai conta, nici mărturiile ei de tot felul, care trebuiau să dispară pentru a face loc înfăptuirilor „geniului Carpaţilor“. Cu cea mai mare înverşunare s-a năpustit furia nimicitoare asupra monumentelor religioase, care, în ciuda complezenţei Bisericii faţă de puterea totalitară, găzduiau o forţă, cea spirituală, resimţită ca o piedică majoră în calea desfăşurării puterii totale a celui hotărât să domine nu numai asupra trupurilor, dar şi asupra sufletelor supuşilor săi. Unele biserici au fost demolate, altele deplasate din locurile lor sau ascunse între blocuri recent construite. Între numeroasele „locuri de memorie“ care au căzut jertfă acestei furii totalitare demolatoare s-a aflat şi complexul încântător în centrul căruia se afla Biserica Mihai Vodă. Biserica a fost mutată, dar „locul de memorie“ în centrul căruia se afla a dispărut, lăsând un vid ireparabil în conştiinţa istorică a locuitorilor oraşului.
