Pe aceeași temă
Musique et marteau, poate vă amintiţi textul dintr-un manual comunist de limba franceză, în care ciocănitul grosolan al ciocanului devine, în concertul muncii, acompaniamentul notelor suave ale pianului. Ştiu, nimănui nu-i plac blocurile. Blocurile din România se confundă cu majoritatea oraşelor mici şi medii, cu tot ceea ce înseamnă urbanitate postbelică. Dar, mai grav, blocurile se confundă cu comunismul. Blocurile sunt, cum scria Ciprian Şiulea în eseul lui Saivane şi piramide din Retori, simulacre, imposturi (Editura Compania, 2003), urma cea mai evidentă şi mai solidă a comunismului românesc. Urâm blocurile pentru tot ceea ce conotează ele pentru cei care le asociază imediat cu România lui Ceauşescu: gregaritate, dezumanizare, lipsă de măsură şi gust, standardizare şi spălarea creierelor. Kitsch monumental. Forţă coercitivă. Putere discreţionară.
Bine. Atunci să vorbim despre Paris. Arondismentul 19 este unul sărac. Am ajuns acolo ca să cumpăr un laptop la mâna a doua de la un imigrant român, pensionar pe caz de boală, dublu by-pass, cu o indemnizaţie lunară de 600 de euro, care mai activa ca depanator de material informatic pentru a-şi rotunji veniturile. Din copilărie, îmi place să merg cu autobuzul. L-am luat de lângă Père Lachaise şi m-am plimbat cu el pe tivul de nord-est al Parisului, în cea mai mare parte printre locuinţe sociale, alături de magrebini, negri şi asiatici. Blocul în care am intrat, odată ajuns la destinaţie, se afla pe marginea unui bulevard cu trotuar larg, pe care adolescenţi de culoare băteau mingea. Am intrat într-o casă a scărilor minusculă, apoi n-am avut curajul să pătrund în cabina unui lift pentru o persoană. Am urcat pe o scară strâmtă, am intrat într-un apartament de jucărie, de unde am ieşit jumătate de oră mai târziu pentru a mă afunda într-o gură de metrou de pe linia 5. Rama defila cu vagoane golaşe, până la unul plin, în care m-am urcat. De ce tocmai ăsta era plin? Pentru că era supravegheat de un jandarm cu un câine lup. Poveşti din Paris vă mai pot spune. Sau pot cita. În Le Monde din 27 august curent, a apărut un articol despre Coborârea în infernul din Grigny, un orăşel din suburbia pariziană, cu imigranţi, cu 40% tineri sub 20 de ani, cu 49% locuinţe sociale, cu natalitate ridicată şi venituri foarte mici: o comunitate în faliment. Ne putem întoarce în timp, pe vremea filmelor lui Jacques Tati, cu Modern Times, de pildă, un film despre modernizarea arhitecturală de la începutul anilor ’60, perioada în care Parisul şi alte oraşe franceze mari se extind prin absorbţia localităţilor din împrejurimi transformate în cartiere, adică în „zone“. Iniţial locuite de muncitori, zece ani mai târziu ele devin locul de inserţie a imigranţilor de culoare. Dar poate vreţi să vă povestesc despre cartierul chinezesc de la Vitry, cu clădiri de zeci de etaje, ca-n filmele hong-kong-eze.
Mai bine să ne întoarcem la Serenadă pentru etajul 12, un film cu Toma Caragiu din 1976 (regia Carol Corfanta), unde utopia comunistă e găzduită de o scară de bloc nou, acolo unde vecinii fac cunoştinţă, se conversează, se întrajutorează şi unde, la un moment dat, doi tineri studenţi se îndrăgostesc. Nu întâmplător, premiera are loc la 27 decembrie 1976, pentru a însoţi carevasăzică fraternitatea locuirii de bloc, la care Fourier şi alţii visau de secole... Pentru că blocul este, pretutindeni, la Paris şi la Bucureşti, locul unei utopii, aşa cum, apoi, după ce utopia a fost demascată, devine locul unei distopii. Blocurile albe dintre oceane de verdeaţă devin cenuşii şi ascund mizerie. România era, la sfârşitul anilor ’90, ţara europeană cu cea mai importantă industrie muzicală hip-hop, după Franţa: muzica „blocurilor gri“ oferea o imagine la fel de parţială a vieţii la bloc ca şi cea din filmul citat. După ce utopia unei locuiri raţionale şi romantice totodată a fost denunţată, de ce n-am denunţa distopia blocului strivitor de vieţi? De ce n-am recunoaşte în orice utopie, negativă acum, o altă formă a unui aceluiaşi proces, de manipulare, iniţiat mai întâi în slujba consolidării unui regim reducţionist, apoi în slujba capitalismului cultural pe care-l trăim zi de zi?
În 1970, un sociolog şi teoretician american, Richard Sennett, debutează cu o carte care se numeşte The Uses of Disorder (Întrebuinţările dezordinii). Celebritatea şi-o câştigă mai târziu, dar acest volum, scris de un tânăr american de treizeci de ani în epoca marelui concert de la Woodstock – şi citit de un tânăr român de aceeaşi vârstă, după alţi treizeci de ani –, ilustrează un pathos trăirist al mixităţii fraterne pe care tineretul occidental îl exprimă pretutindeni în anii flower-power şi pe care, din exces fără îndoială, îl vede manifestându-se în China maoistă sau în anumite regiuni ale Americii Latine. În The Uses of Disorder, Sennett propune abolirea segregaţionismului urban în favoarea metisajul social de clasă şi de vârstă, luarea în posesie comună a spaţiului urban dincolo de normativitatea (puritanistă, în cazul experienţei lui) urbană dominantă.
Ei bine, acest deziderat afectiv, pe care profesorul Sennett nu-l mai reia (pentru că nu-l mai nutreşte) apoi, promitea să se împlinească în Bucureştiul comunist al anilor ’70, când apar câteva cartiere faimoase: Drumul Taberei şi Titan sunt singurele cartiere de blocuri pe care Ceauşescu le arăta preşedinţilor de stat veniţi în vizită oficială la Bucureşti. Nu-mi dau seama unde s-au făcut filmările pentru Serenadă pentru etajul 12, dar ţin minte o scenă dintr-un episod al Brigăzii Diverse, când George Mihăiţă dă o mână de ajutor unei familii care tocmai se muta într-un bloc din Titan. Era linişte şi verdeaţă, peisaj sacru, dacă ne gândim la discursul preotului la slujbele de înmormântare. Locul nou construit în jurul unui lac şi al unui parc (IOR), cu bulevarde, imense pentru numărul autoturismelor din epocă, reprezenta desigur o dez-lumire paradisiacă şi o reinserţie cumva anesteziată într-o lume etern fraternă, a unor oameni care aveau să trăiască, de-acum, o nouă viaţă. Linştea poate fi o cheie de acces la imaginarul artistic al cartierului de blocuri. Personajele din filmul citat se întâlnesc tot mai des, se adună şi sărbătoresc, domestic; tinerii pe cale să se îndrăgostească comunică de la un balcon la celălalt. Liniştea, care frizează spaima la început – pentru că e cea a unei pustietăţi –, e conjurată. Blocul devine, treptat, de altfel foarte repede, locul unei societăţi ideale, unde oamenii au preocupări asemănătoare, unde bătrânii se pot odihni după o viaţă de muncă grea, iar tinerii au la îndemână şcoli care să-i formeze pentru perpetuarea vieţii recent descoperite. Din exterioară, liniştea devine interioară, sufletească.
De fapt, lucrurile stăteau altfel. Cartierul de blocuri devine un loc al diversităţii, ce-i drept. Pentru copii, mai ales, cartierul e un loc iniţiatic în registrul iniţierilor corporatiste din epoca preindustrială a Europei. Despre găşti, înjurături, bătăi îmi povesteşte mereu un prieten fizician care a locuit toată viaţa la Valea Oltului. Convieţuirea „dezordonată“, la care ţine atât de mult politica socială franceză, de pildă, are repartizat rolul de solidarizare socială în numele unui bine comun transcendent clasei, rasei, sexului. Numai că această idee se bazează pe utopia umanistă a „bunătăţii“ omului. Chipurile, convieţuirea mixtă ar reuşi să-l transforme pe paria, în contact cu omul integrat, în cineva „mai bun“, înzestrat altfel spus cu o conştiinţă cetăţenească superioară. Fals. Lucrurile se petrec de obicei invers. În anii ’80, cartierele de blocuri se manelizează tot mai mult, deşi nu decisiv. Nivelarea se produce de sus în jos, ca întotdeauna. În Bucureşti, însă, până atunci, distribuţia demografică salvase şi va salva cartierele de blocuri de sordid: romii, pentru care locuirea nu înseamnă nimic, fuseseră instalaţi în cartierele vechi, la case. Spre deosebire de alte oraşe care au avut şi mai au cartiere de blocuri „de ţigani“ (eu cunosc doar două, Târgu Mureş şi Baia Mare, dar probabil că e o regulă), Bucureştiul şi-a păstrat cartierele de blocuri relativ curate cu preţul distrugerii centrului vechi.
Manelizarea din anii ’80 caracterizează o a doua etapă a dezvoltării cartierelor de blocuri. În plină criză economică, acum, cartierele de blocuri trebuie construite repede (Ceauşescu îmbătrânea) şi ieftin (Ceauşescu trebuia să moară liber de datorii). Rahova, 13 Septembrie, Vitanul nou, parte din Pantelimon, parte din Colentina, parte din Berceni, Crângaşi sunt toate cartiere care, acum, aveau premisele transformării solidarităţii sociale în promiscuitate. Fără parcuri, fără spaţiu verde, înghesuite, cartierele muncitoreşti noi sunt alcătuite din blocuri realizate mizerabil. În Crângaşi, pe scara în care a locuit tata, nicio treaptă nu e egală cu alta, pereţii sunt strâmbi, uşile scărilor, de metal, grosolane, te duc cu gândul la o incintă carcerală. Blocurile sunt construite la şosea (Rahova reprezintă aici nec plus ultra al exploatării cinice a spaţiului locuibil), zgomotul e infernal. Muzica lor: formaţiile Generic, Azur şi Albatros, care combină, în expresia instrumentală primitiv-industrială a sintetizatorului, ritmuri populare, ţigăneşti şi pop. Dar anii ’80 sunt şi cei în care blocul însuşi devine un spaţiu eterogen, în funcţie de cartier.
Centrul civic bucureştean înseamnă construcţii spaţioase, din materiale foarte bune, cu un design clasicizant – expresie, desigur, a victoriei socialismului care dă numele bulevardului dintre Piaţa Unirii şi Casa Poporului. Blocul putea, de acum, să-şi permită asumarea unei estetici burgheze: jaluzelele de lemn care erau livrate la pachet cu apartamentele din centrul civic sugerau că spaţiul privat, în orizontul Casei Poporului, nu mai reprezintă un pericol; celor mai merituoşi dintre oamenii noi li se permite, acum, să semnifice, prin trasul jaluzelelor, că izolarea nu e reacţionară. Parterul nu mai e ocupat de spaţii publice. Liniştea burgheză îşi face, stingher şi local, dar nu mai puţin semnificativ, reintrarea într-un spaţiu aseptic din punct de vedere ideologic.
În cartea sa, Ciprian Şiulea e extrem de critic faţă de cartierele de blocuri româneşti, dar surprinzător de clement cu barele şi marile ansamble occidentale (mai ales, ce-i drept, din ţările din Sud, unde cultura comunităţilor locale e impusă de sus). Or, dacă urbanitatea românească are un avantaj faţă de cea occidentală, cel puţin faţă de cea a suburbiilor pariziene pe care le-am cunoscut, atunci chiar despre cartierele de blocuri trebuie vorbit. Se ştie, în anii ’80, a început în Bucureşti construirea circurilor foamei, devenite astăzi mall-uri (o arhitectură a excesului nu poate fi asociată decât cu practici ale excesului). Dar, până atunci, blocurile româneşti au avut prevăzute, mereu, un parter comercial (sau instituţional, ori chiar cultural), pe care blocurile occidentale nu-l au. Liniştea cvartalelor din Créteil, de pildă, e una fizică. Avem de-a face aici cu cartiere-dormitoare, unde se locuieşte de nevoie, dar regimul diurn al vieţii nu pulsează aici. Cumpărăturile se fac la marile centre comerciale, prin parcurile dimprejur nu se plimbă mai nimeni, iar în liniştea nocturnă găşti de şomeri sans-papier dau foc, din când în când, câte unui automobil. Cartierul e fie pustiu, fie, în cazuri grave, lăsat la cheremul unor grupuri lipsite de cultura locuirii. Mixitatea socială subzistă doar pe alocuri, ajutată fiind, ce-i drept, de plasarea în zonă a unor universităţi (Paris VIII la Saint-Denis, Paris X la Nanterre – locul în care s-a declanşat revolta din mai 1968, Paris XII la Créteil, Paris XII la Cergy).
Dar ea scade neîncetat, mereu blocurile se umplu de aceiaşi oameni, imigranţi, lipsiţi de orizont şi, pentru musulmani cu atât mai mult cu cât diferenţa dintre cultura lor şi cea europeană e mai mare, opaci la ideea de conlocuire a acesteia din urmă. Liniştea interioară a blocatarilor români a fost de bună seamă o utopie, o minciună dacă vreţi, dar „gălăgia“ exterioară – cea din piaţă, de la cozile la carne şi lapte, de la Materna, Nufărul, Alimentara, de la cofetărie şi de la cinema, din jurul lacului în care lumea venea să se scalde, mai apoi dimprejurul buticurilor şi al „miilor de dozatoare“ dintr-un celebru hit strămoş al dance-ului românesc de la sfârşitul anilor ’90 – scălda un spaţiu locuit, în care regimul diurn şi nocturn alternau într-un ritm care a reuşit, cel puţin în cele două cartiere amintite la început, Drumul Taberei şi Titan, să se naturalizeze. Sociabilitatea de bloc presupune, astăzi, în cazul meu, o legătură de afect cu vecinele de la patru care au grijă de motanul nostru când suntem plecaţi, o negociere cu vecina de vizavi, care nu vede cu ochi buni hoinărirea aceluiaşi motan în grădina din spatele blocului, schimb de replici cu fata de la chioşcul de ziare din piaţă şi cu cei doi vânzători de noapte de la tarabele de legume-fructe, de unde pot cumpăra un pepene chiar şi acum dacă vreau (e aproape miezul nopţii), ca şi dialoguri de cunoscători cu studenta la medicină veterinară care vinde la pet shop-ul de lângă sala de forţă.
E drept, la o staţie distanţă, printre râpe, răsar escarele de beton ale unor blocuri de nefamilişti. Unde n-aş vrea să locuiesc, chiar dacă acum s-au deschis în apropiere nişte terenuri de fotbal cu nocturnă, care diluează paragina.
Rămâne de văzut cum va arăta Bucureştiul blocurilor care abia acum încep să se termine, dar care duc lipsă de locatari. Retorica numelor cu care le botează dezvoltatorii este aceeaşi cu a filmelor comuniste, doar valorile promovate sunt altele. Aceste blocuri sunt construite în logica occidentală a primatului spaţiului privat chiar în centrul conlocuirii. Există, pretutindeni în lumea occidentală, o retorică a privatului, a propriului, care-i este naturală omului european şi, probabil, cu excepţii care confirmă regula, omului modern în general, ca individ. În civilizaţiile avansate din punct de vedere al locuirii, între spaţiul privat şi cel comun nu există conflicte, pentru că posesia unuia nu exclude grija faţă de celălalt. În altele, ca la noi – şi mai ales după experienţa locuirii la bloc ca alienare ideologică a vieţii –, spaţiul public este dispreţuit. Putem vorbi generic despre locatarul unei vile din Pipera, care are tot confortul între zidurile proprietăţii, dar trece zilnic prin noroiul public pentru a ajunge la şosea: aceasta este probabil cultura locuirii medievale.
Dar acest segregaţionism se regăseşte replicat oriunde putem vorbi despre spaţiu public: în cultură, acolo unde cultura „înaltă“ o dispreţuieşte pe cea „de masă“, ca şi-n discursul public, acolo unde autoritatea numelui sau a argumentului desfide bunul-simţ al observaţiei „la firul ierbii“. Grăbiţi să demolăm locuirea la bloc, nu se interesează să ne mutăm (iar) la casă îmbogăţiţi cu ceea ce, dincolo de disconfortul real şi de coerciţia conlocuirii, acest mod de a vieţuire socială ne poate învăţa: respectul faţă de şi solidaritatea (circumstanţială) cu celălalt. În era stresului renăscut, vrem cu disperare linişte fizică şi facem orice – urlăm – ca s-o obţinem. De cealaltă am uitat.
