Pe aceeași temă
Pentru mine, frumusețea unui oraş, cu atât mai mult a unei capitale, constă în ponderea memoriei urbane pe care şi-a conservat-o. Vorbesc acum din perspectiva unui nativ bucureştean, legat prin nenumărate fire de memoria precomunistă a urbei sale (şi de ceea ce a mai rămas din ea). Dar cred că aproape orice turist de pe lumea asta se arată interesat în primul rând de zonele vechi ale oraşelor pe care le vizitează, de „culoarea lor locală“ purtătoare de identitate estetică, de atmosferă, de specificitate stilistică...
Observația rămâne valabilă nu numai pentru Bucureşti, ci şi pentru turismul din oraşele noastre montane, din fericire ceva mai bine gestionate: aici, cel puțin, locuitorii au învățat să construiască în acord cu stilul cochet-imaginativ al libertății pretotalitare. Cât despre turismul estival... o, Doamne! Faptul că nu am ştiut sau nu am vrut să conservăm „stilul balcanic“ al locuințelor tradiționale de pe litoralul bulgăresc, grecesc sau turcesc, înlocuindu-l cu dezolantele betoane ceauşiste (vezi oribila Mangalie, dar nu numai), a făcut ca litoralul autohton să fie din start handicapat sub raport ambiental în raport cu „concurența“ sus-amintită.
Nu am nicio îndoială: proiectul de sistematizare urbană din anii lui Nicolae Ceauşescu a reprezentat, pentru oraşele şi satele noastre, cea mai hidoasă calamitate a secolului XX, atât prin ceea ce s-a distrus, cât şi prin modul în care s-a construit pe acele ruine. Dar, întrucât ireparabilul nu mai poate fi... reparat, întrebarea care se pune e ce se mai poate face acum cu ceea ce nu a fost încă distrus. După cum se ştie, o mare parte a clădirilor de patrimoniu bucureştene a fost supusă după 1990 degradării progresive (cu pierderi de proporții alarmante).
Unele zone vechi sunt amenințate de proiecte haotice de construcții, iar soluțiile „urbanistice“ alese de edili şi arhitecți se dovedesc a fi, de regulă, produsul unei mentalități păguboase: cârpeala, devălmăşia, inadecvarea stridentă, eclectismul țipător, lipsit de gust şi de discernământ au devenit endemice. Nu sunt adeptul hibridizărilor arhitecturale haotice (clădiri din sticlă şi beton, ce plombează locuințe interbelice ş.a.m.d.) şi cred că păstrarea sau renovarea – atunci când este posibil - a cât mai multor insule de oraş vechi este preferabilă mixajelor şi plombelor fals modernizatoare. Exemplul Sibiului mi se pare elocvent în acest sens. De alte oraşe europene „cu tradiție“ nici nu mai are rost să vorbesc: acolo vârstele arhitecturale/ambientale coexistă paşnic, fără a se „încăleca“ promiscuu.
Aş spune că nu doar salvarea centrului istoric al Bucureştiului ar trebui să constituie o prioritate pentru edilii noştri (dar pentru ei Capitala pare a fi mai degrabă un loc de tranzit spre posturi mai înalte...), ci conservarea cât mai multor elemente de arhitectură precomunistă din oraş. Cu trecutul urbanistic te poți mândri, desigur, aşa cum te mândreşti cu „ştaiful“ unui blazon, dar aici este vorba de mai mult decât atât: e vorba, în ultimă instanță, despre rezervele de intimitate şi de confort psihic ale ambientului în care trăim. Recunoaşteți sincer: vă simțiți mai acasă, mai în intimitate atunci când vă strecurați printre monştrii nevrozanți de beton din Vitan şi Pantelimon (spre exemplu) decât atunci când vă plimbați, să zicem, prin zona old fashioned a Foişorului de Foc? A avea acces direct la mai multe „vârste“ ale memoriei ambientale echivalează cu a avea acces direct şi simultan la mai multe lumi.
E o modalitate elementară de prezervare a confortului psihic de care vorbeam: atunci când eşti stresat de ambianța şi ritmurile ultramoderne poți evada în atmosfera unui alt timp, trecând, pur şi simplu, într-un alt perimetru urban. Căci optând – mai mult de nevoie decât de voie - pentru o arhitectură „prezenteistă“, optăm, fără să ne dăm seama, pentru un stil de viață amnezic, unidimensional şi standardizat, generator de alienare, de anxietate, de sentiment al captivității şi al depersonalizării. Grav e că la noi noutatea (şi nu doar în urbanistică...) nu coabitează armonios cu formele tradiției, ci le agresează dizgrațios, cu scopul de a le elimina. Ceea ce arată că avem mari probleme cu noi înşine.
