Pe aceeași temă
În nr. 32 (4 august 2009) al revistei 22, arhitectul Peter Derer critica un proiect care prevedea construirea unei clădiri moderne în spatele Palatului Ştirbei din Capitală. Autorul proiectului incriminat, Vlad Arsene, a adus argumente în favoarea construcţiei, în nr. 37 (8 septembrie 2009) al revistei 22. Dezbaterea continuă în acest supliment cu contribuţia arhitectului Kázmér Kovács.
Nu voi zăbovi asupra circumstanţelor demolării unei părţi a ansamblului Palatului Ştirbei de pe Calea Victoriei, nu pentru că lucrurile ar fi limpezi, ci pentru că patrimoniul, odată pierdut, nu se mai poate restitui. Niciodată. Bucureştiul, nu prea bogat în monumente istorice, a mai pierdut un ansamblu unic dintre cele care conferă identitate unui loc. Mă voi mulţumi să discut schematic pe marginea replicii arhitectului Vlad Arsene la critica pe care i-a adresat-o profesorul arhitect Peter Derer în revista 22 din 4 august 2009.
În încheierea articolului său de răspuns, Vlad Arsene se plânge de „iresponsabilitatea“ celui care-l acuză de „fraudă şi ilegalitate“. Dar niciunul dintre cele două cuvinte nu apare în întreg textul publicat de profesorul Derer. Mai devreme, arhitectul Arsene calificase poziţia preopinentului său ca „ultraconservatoare şi anacronică“, ca şi cum noul ar însemna neapărat bine, iar vechiul, neapărat rău, dar declară că respectă „o asemenea opţiune teoretică asupra oraşului“ (sublinierea noastră: a se distinge de opţiunile practice asupra oraşului, ca aceea a inserţiei în chestiune).
Un alt reproş adus profesorului Derer, chiar la-nceput, este că el „nu poate concepe că o viziune care diferă de a domniei sale poate avea vreun merit profesional“. Dar nu este vorba de o altă viziune, în cazul proiectului propus de Vlad Arsene pentru situl Palatului Ştirbei, ci de o carenţă de viziune urbană, culturală, civică. El scrie că „totul depinde de circumstanţa urbană, de specificitatea sitului şi contextului“, însă, judecând după perspectiva cu care-şi ilustrează articolul, autorul recită vorbe goale. Proiectul lui, dimpotrivă, trădează nesocotirea câtorva postulate care ţin de abecedarul profesiei şi pe care este locul să le reamintesc:
1. Dacă nu poate exista arhitectură în afara contextului, pot exista arhitecţi care nu ţin seama de el. Purtătorul de stindard al acestei din urmă categorii este Rem Koolhaas cu faimoasa sa declaraţie „fuck context1“, dar care se referă la altă scară urbană şi la contexte destructurate, ceea ce nu este cazul Căii Victoriei.
2. Contextul unui monument istoric este prin esenţa lui diferit de un context urban oarecare: abordarea sa presupune considerarea prioritară a punerii în valoare – inclusiv vizual – a monumentului istoric, orice alt criteriu trebuie să fie subordonat.
3. Nici o prevedere legală, respectată în litera şi spiritul ei, nu va putea vreodată înlocui bunul simţ profesional, respectul pentru valorile urbane şi culturale în general, tratarea cu deferenţă a muncii înaintaşilor; aici este cazul arhitectului Palatului Ştirbei, Michel Sanjouand, a cărui operă devine azi obiect de batjocură.
Argumentaţia sa, prin care susţine soluţia propusă, se bazează mai întâi pe un subterfugiu aritmetic: media dintre CUT-urile respective ale celor două zone protejate adiacente din centrul Capitalei, pe a căror linie de joncţiune se află terenul Palatului Ştirbei. Faţă de importanţa simbolică a monumentului în chestiune, acestea sunt socoteli de târgoveţ pus pe şmecherit Fiscul. Nu au niciun fel de relevanţă atunci când este vorba de impactul urban al unei inserţii de asemenea anvergură.
A doua linie a argumentaţiei se bazează pe comparaţii. Însă nu există două amplasamente identice. De aceea nu stă în picioare compararea inserţiei Ştirbei nici cu Hotelul Novotel, construit pe locul fostului Teatru Naţional demolat după război (lăsând la o parte că nici acest proiect nu poate constitui un model de emulat pentru viitoarele inserţii bucureştene), nici cu turnul ridicat în Piaţa Palatului, deasupra clădirii arse în decembrie 1989 (trecând peste notarea tendenţioasă a funcţiunii sale de odinioară, irelevantă pentru opţiunile arhitecturale); ambele reconstrucţii au urmat unor catastrofe. Nici compararea Bucureştiului cu Paris, Barcelona, Viena sau Budapesta – oraşe cu istorii foarte diferite între ele – nu este valabilă. Ar trebui oare să fim recunoscători că arhitectul Arsene se abţine de la a ridica un bloc de sticlă direct peste Palatul Ştirbei? Or, la scara oraşului, dacă Bucureştiul n-a avut norocul Parisului, Barcelonei etc., putem construi chiar oricum pe Calea Victoriei?
Cel mai prost din această afacere iese chiar edificiul propus de arhitectul Arsene: deşi argumentele (economice, sociale) pentru refuncţionalizarea Palatului Ştirbei sunt solide, nu există argumente arhitecturale care să-l poată susţine în forma prezentată. Dacă va ajunge să fie construit, soarta îi va fi pecetluită: aşa cum Casa Poporului semnalizează enorm peste timp incultura, prostul gust şi brutalitatea comanditarului, „Stirbei-Plaza“ va trona vreme îndelungată pe Calea Victoriei ca monumentală efigie a inadecvării arhitecturale. Se va vedea de departe că autorul a ignorat elementare reguli de inserţie în context patrimonial, a fost insensibil la spiritul locului, nepăsător la criticile confraţilor, ba până şi la evidenţa furnizată de propriile simţuri. Dacă n-ar fi orbit, ar trebui să vadă că o clădire frumoasă (Palatul Ştirbei), plus o clădire frumoasă (masive de sticlă marca Arsene) nu fac aritmetic o clădire de două ori mai frumoasă, ci un ansamblu ieşit din scară. Urât.
Nu este nevoie să fii om de meserie pentru a-ţi da seama de justeţea afirmaţiilor de mai sus. Este suficient să priveşti vederea dinspre Calea Victoriei a propunerii de inserţie. Aşa ceva vor trebui să vadă trecătorii decenii de-a rândul... Până la discursurile de genul „deschiderea complexului către oraş, posibilitatea de a oferi centrului o componentă multifuncţională, cu aportul unui monument restaurat şi accesibil publicului“, la începutul şi la sfârşitul arhitecturii stă edificiul. Or, nicio reintegrare funcţională nu poate justifica disproporţia dintre clădirea-monument istoric şi noua inserţie din spatele ei. Prezenţa acesteia va strivi Palatul Ştirbei. Monumentalitatea sa neostentativă va fi anihilată vizual, iar palatul în întregime se va vedea redus la rolul – totuşi, atât de diferit ca istorie şi subtext – jucat de scenografia arhitecturală care marchează intrarea Hotelului Novotel. Numai că, acolo, raportul bloc-de-sticlă/portic-clasicizant este fără echivoc în favoarea primului. Aici, volumul clasic totuşi masiv al Palatului Ştirbei stă în faţa blocului de sticlă ca o nucă(mult-prea-mare)-n-perete, lipsindu-l de efectul de claritate geometrică ce constituie, pe lângă eleganţa ritmării, forţa expresivă a edificiilor lui Vlad Arsene. Vorba lui Augustin Ioan, invocat chiar de el: „Nu există mare sau mic în valoare absolută“.
Într-adevăr, singurul criteriu care pare să fi contat este cel al umflării numărului de metri pătraţi – arie desfăşurată până la limita admisă de CUT (coeficientul de utilizare a terenului, pentru neiniţiaţi), manipulat şi acesta. Şi dacă tot e vorba de calcule, s-a calculat cumva câte maşini vor trebui să inunde zona, pentru a popula miile de metri pătraţi? Încercaţi. Altminteri, interesul pentru suprafeţe construite cât mai mari este, cum se ştie, dintotdeauna împărtăşit de arhitect şi de investitorul imobiliar. Unul profită maximal de pe urma investiţiei, celălalt îşi calculează onorariul de proiectare în funcţie de valoarea de investiţie.
Arhitectul nu trebuie să fie vândut, este suficient să nu vadă dincolo de lungul contractului pentru elaborarea unui proiect oneros; aici nu e nimic de demonstrat. Iată originea suspiciunilor profesorului Derer: ce altă explicaţie poate sta în spatele unei propuneri atât de proaste ca aceea de la Palatul Ştirbei, venind din partea arhitectului care a semnat impecabila Europe House din Piaţa Victoriei?
Cf. F. Choay, Pour une anthropologie de l’espace, Paris, Le Seuil, p. 237
