Pe aceeași temă
În bună măsură, clădirile în Bucureşti arată rău pentru că prin regimul fiscal ele au putut fi păstrate în proprietatea unor persoane care nu aveau veniturile necesare ca să le întreţină.
În bună măsură, imaginea unui oraş e o chestiune de impozite şi taxe. Bine calibrate, gândite într-un anumit scop, ele pot stimula sau inhiba. Desigur, principiul neutralităţii fiscale este unul obligatoriu, dar chiar şi aşa, atunci când pe lângă cuvântul dezvoltare se doreşte apariţia unui alt cuvânt determinant – armonioasă, logică, ecologică etc. –, impozitele şi taxele o pot impune. O pot impune, dar nu o impun pentru Bucureşti şi cu puţine excepţii nici pentru celelalte oraşe ale României. Reglajul parţial, dar absolut necesar care se poate realiza este dat de impozitul pe profit, TVA, taxe de autorizaţii de construcţii şi impozite locale. Cum (nu) funcţionează la noi toate acestea?
ANAF anunţa de curând că urmează să investigheze peste 7.000 de persoane în toată ţara (jumătate, cel puţin, sunt însă în Bucureşti) pentru neplata de TVA şi impozite pe profit în urma unor tranzacţii imobiliare cu scop comercial. Aceste persoane au făcut peste 5 tranzacţii de apartamente sau locuinţe începând din 2003, fără să plătească impozitele şi TVA-ul corect la stat. Este cazul deja notoriu al deputatului Negoiţă, cu cele peste 1.000 de apartamente vândute pe persoană fizică. Aici avem de-a face cu o flagrantă neclaritate a legii, care a făcut posibil acest tip de tranzacţii, deşi în Codul Fiscal e precizat că o tranzacţie în scop comercial (care presupune o serie de asemenea vânzări) se impozitează şi se taxează altfel. Interpretarea vagă a lăsat loc acestor abuzuri şi unui paradox: Bucureştiul este plin de blocuri aflate în proprietate personală. Nu proprietatea personală este de criticat aici, cât legislaţia proastă care a lăsat deschisă o asemenea poartă abuzurilor.
Regimul fiscal al proprietăţii personale se taxează şi impozitează cu mult mai avantajos decât al proprietăţii juridice. Aceasta pentru că, în bună măsură, nu proprietatea a fost încurajată în acest mod, ci tocmai degradarea ei. Bucureştiul este una dintre capitalele europene cu cei mai mulţi proprietari de locuinţe. Impozitele pe clădiri au fost lăsate mici cu tot riscul, pentru că veniturile proprietarilor sunt mici. Riscurile au însemnat degradarea clădirilor şi mai puţini bani pentru primăriile de sector pentru îmbunătăţiri urbanistice. În bună măsură, clădirile în Bucureşti arată rău pentru că prin regimul fiscal ele au putut fi păstrate în proprietatea unor persoane care nu aveau veniturile necesare ca să le întreţină. Taxe mai mari ar fi impus vânzarea lor, pentru că ar fi fost de nesuportat. Vânzarea lor ar fi mai potolit ceva din expansiunea imobiliară de anii trecuţi. În fond, impozitele locale mici nu fac decât să deprecieze în mod real valoarea proprietăţii, iar imaginea blocurilor bucureştene nu face decât să confirme această realitate.
Prin abuzul de utilizare a fiscalităţii pe persoane fizice, această situaţie continuă. Cele 7.000 de asemenea cazuri identificate de fisc riscă să accentueze această situaţie. De data aceasta, nu pentru că noii proprietari nu au bani, ci pentru că autorizaţiile obţinute pe persoane fizice sunt mai puţin pretenţioase în ceea ce priveşte mediul înconjurător. De asemenea, regimul spaţiilor comune rămâne incert. Cine se ocupă de aceste zone? Proprietarul, persoană fizică până când va apărea o asociaţie de proprietari? O zonă de incertitudini... şi indiferenţă.
Soluţiile pentru a preîntâmpina asemenea zone de incertitudine şi indiferenţă sunt la îndemână şi sunt spre binele Capitalei şi al celorlalte oraşe. În primul rând, clarificarea Codului Fiscal în ceea ce înseamnă tranzacţiile comerciale. E împotriva logicii de afaceri ca un bloc să fie construit pe persoană fizică. Apoi, creşterea impozitelor şi taxelor locale. E greu de aşteptat aşa ceva de la vreun primar care are pretenţii politice, dar, spre binele oraşelor noastre, acest lucru trebuie să se întâmple. Altfel, vom avea oraşe tot mai căzute, tot mai sărace şi tot mai anarhice în ceea ce înseamnă dezvoltare imobiliară. Măsura este simplă: e anormal ca, pentru două clădiri identice, impozitele să fie diferite pentru că unul este deţinut de o persoană fizică şi altul de una juridică. Egalizarea impozitării este, de aceea, necesară. Impozitele nu sunt o expresie a rezonabilităţii sociale decât atunci când alte valori, cum ar fi grija faţă de oraşele noastre, nici nu mai contează.
