Pe aceeași temă
Pasiunea pentru Bucureşti vine din milă. Este mila pentru un bolnav, pentru un răstignit pe care îl iubim de mult. Putem înţelege mai bine de ce bucureştenii iubesc câinii vagabonzi. Oraşul însuşi este tot atât de persecutat, de neglijat, ca aceste vietăţi cu care omul simplu se identifică.
Nu vreau să vorbesc despre oroarea Bucureştilor actuali, despre greşelile şi crimele care continuă să agreseze mult încercatul nostru oraş. Cert, Bucureştii nu sunt o mare destinaţie turistică. Dar străinii care poposesc aici au tendinţa să întârzie, chiar să se stabilească, în mult primejdioasa noastră urbe, iau riscul să-şi ducă viaţa în imensa aglomeraţie care poate oricând să fie distrusă de un seism. Să fie oare numai pentru că oraşul nostru este o mare capitală a dragostei? Nu numai a celei venale, dar şi a sentimentelor delicate, a voluptăţilor neîntrecute. Femeile sunt principalul atu al urbei noastre. Explicaţia convine în mare măsură, dar nu poate fi singura. Bucureştii, aşa cum indică şi numele, sunt la plural. Chiar ansamblurile organizate, splendide, cum este Lotul Ioanid sau Parcul Filipescu, sunt de o eterogenitate dezarmantă. Fiecare casă e altfel. Apoi, în Bucureşti treci cu uşurinţă dintr-un timp istoric în altul, de la luxul parvenit contemporan la ansamblul socialist, de la megalomania Bulevardului Unirii la umilele resturi ale unor cartiere burgheze de altădată, iar în curţile din spatele blocurilor, înconjurate de lăzi de gunoi şi de cupluri canine copulânde, se înalţă, renovată şi superbă, câte o mănăstire. Cine nu are paseismul uşor pervers de-a iubi pluralul bucureştean nu poate aprecia acest haos. Dimpotrivă, un rău cumplit îl poate năpădi.
Bucureştii sunt un oraş al cărui farmec provine dintr-un mister. Mult mai straniu, mai greu de perceput ca „Misterele Parisului“: nu răul care se săvârşeşte în el, nu crima, nu complicitatea dintre cei care ar trebui să vegheze la ordinea publică şi cei
ce o tulbură constituie „Misterele Bucureştilor“. Toate acestea există, dar nu ele sunt marile taine. Nu sunt nici străzile subterane care ar lega Palatul Domnesc de Obor, cum persistă să spună o legendă urbană. A fost odată un „oraş fanariot“, ceea ce, în definiţia urbaniştilor, corespunde unui păienjeniş de drumuri necarosabile prin mari grădini şi case, boiereşti sau burgheze (oraşul dinaintea Unirii Principatelor). Acest oraş nu mai există... numai un ochi expert sau un maniac al istoriei este capabil să descifreze, ici, colo, o bisericuţă, bijuterie sacră, resturile mânjite, scurse ale unei faţade neobaroce, câţiva metri pătraţi dintr-o grădină care a dispărut, nici măcar sub betonul urban, cât sub noroi şi colb. Chiar marile edificii, Ateneul, Tribunalul, par nişte meteoriţi căzuţi acolo fără legătură cu contextul. Îndrăgostitul de Bucureşti este, prin urmare, un soi de paleontolog, un arheolog care se mulţumeşte cu foarte puţin spre a imagina foarte mult. Eroziunea timpului se petrece în oraşul nostru cu o rapiditate stupefiantă. Curtea Veche, încă locuită în secolul al optsprezecelea, este azi o ruină care pare să provină din Antichitate. Un bucureştean care îşi iubeşte oraşul nu este cineva care contemplă, care se plimbă. El cercetează urme, este bolnav de fantasme, ca nevrozaţii.
Uimeşte şi puţinătatea documentelor. Prima hartă care s-a păstrat este de la sfârşitul veacului al optsprezecelea. Pentru epoca anterioară există desene, gravuri, care ar putea fi fanteziste.
Dar poate că nu ar exista dragostea pasionată, bazată pe mai nimic dacă nu ar persista şi violenţa distrugerii în care geologia – cutremurele – îşi dă mâna cu barbaria. Asasinii oraşului nostru sunt rareori cuceritorii, fiindcă el a fost mereu un oraş deschis (nemţii în 1916, ruşii în 1944 l-au luat în stăpânire, în timp ce guvernele fugeau sau se prăbuşeau). Duşmanii lui, care nu au fost niciodată atât de puternici ca azi, sunt lupi deghizaţi în oi, falşii bucureşteni cu instincte cupide. Ei, aceşti barbari interni, sunt cei care au pus azi, mai mult ca oricând, gând rău Bucureştilor. Ei nu sunt numai lacomi, dar sunt şi stupizi. Egoismul lor nu vede că prefacerea oraşului dintr-un trup viu în hălci sângerânde nu-i va servi nici pe ei, iar construcţiile ridicate în pripă, fără infrastructuri, fără drumuri, fără mijloace de circulaţie, nu vor sluji la nimic. Cât despre cartierele paşnice cu farmec vetust, câte mai rămân, ca frânturi, vor deveni complet neinteresante, nişte mahalale sordide, ocupate de lumpeni.
Pasiunea pentru Bucureşti vine din milă. Este mila pentru un bolnav, pentru un răstignit pe care îl iubim de mult. Putem înţelege mai bine de ce bucureştenii iubesc câinii vagabonzi. Oraşul însuşi este tot atât de persecutat, de neglijat, ca aceste vietăţi cu care omul simplu se identifică. Iubind Bucureştii, ne oploşim rănile sufleteşti. Această mentalitate nu mai este privilegiul unor rare sensibilităţi rănite. A devenit, în ultimii ani, populară. Se apropie un moment de revoltă. Poate că subtilii noştri politicieni vor simţi acest moment. Dacă statul nu paralizează total, lucru spre care se îndreaptă, se poate spera că va reacţiona. Altfel, arheologii care sunt bucureştiofilii se vor vedea constrânşi să se mulţumească doar cu cioburi sau să ia cu asalt primăria.
