Pe aceeași temă
Piaţa Universităţii este consacrată ca unul dintre cele mai importante locuri de memorie ale oraşului. Departe de a fi un simplu punct pe hartă, ea avea să devină un adevărat site „antropologic“. Modelată de memorie, ea pare a fi într-un continuu proces de transformare.
Decembrie 1989: construirea unui loc de memorie
În seara lui 21 decembrie 1989, către orele 18:00, manifestanţii anti-Ceauşescu veniţi din toate părţile oraşului au ridicat baricade improvizate în jurul Pieţei Universităţii. Forţele de ordine şi în special trupele fostei Securităţi au ripostat cu duritate. Din ordinul personal al lui Nicolae Ceauşescu, aceleaşi vehicule blindate au pătruns în masa de manifestanţi. Către orele 22 încep arestările, manifestanţii sunt împuşcaţi de la mică distanţă, atunci când nu sunt urcaţi cu forţa în autobuzele miliţiei şi aruncaţi în diferite închisori din Bucureşti. Se estimează că au fost omorâte între 50 şi 100 de persoane.
Dimineaţa zilei de 22 decembrie, Piaţa Palatului din Bucureşti. Marea adunare populară ordonată de Nicolae Ceauşescu degenerează în haos generalizat. Imaginea „celui mai iubit fiu al poporului“, pe faţa căruia vuietului mulţimii scăpate din frâu întipărise neîncredere, stupoare şi perplexitate va rămâne unul dintre cele mai puternice simboluri ale căderii comunismului în Est. După fuga în elicopter a cuplului prezidenţial, mii de lumânări sunt aprinse în Piaţa Universităţii, acolo unde a curs sângele manifestanţilor. Piaţa Universităţii capătă astfel consacrarea unui solemn loc de memorie al luptei împotriva comunismului.
Pe numeroasele pete de sânge închegat pe caldarâmul pieţei, după înspăimântătoarea noapte de 21 decembrie 1989, trecătorii veniţi să se reculeagă au aruncat monede şi au aşezat articole tăiate din primele ziare „libere“ care începeau să apară. La Biserica Colţea se păstrează o piesă excepţională, mărturie a contribuţiei religiei ortodoxe la construirea acestui loc de memorie. Parohul bisericii a închis o parte dintre aceste monede într-un soi de raclă din sticlă obişnuită, care poate fi văzută înăuntrul bisericii, unde este expusă într-o stare de conservare destul de proastă. Acelaşi preot nu a şovăit să tragă clopotele bisericii în noaptea de 21 decembrie, sfidând interdicţia severă a superiorilor săi ierarhici, pentru a-i încuraja pe manifestanţii din piaţă să reziste. Gestul spontan al preotului poate fi interpretat ca o „mobilizare a memoriei“ care face din amintirea înrădăcinată într-o istorie localizată în timp şi spaţiu momentul fondator al naşterii unui adevăr atemporal şi universal, momentul sacrificiului fondator necesar întemeierii unui timp nou.
Primăvara lui 1990, timpul protestelor
Potenţialul revoluţionar al bucureştenilor atinge cote maxime şi, odată cu libertatea recucerită, ei au redescoperit libertatea de a protesta, iar tendinţele autoritare ale noii puteri instaurate, în fruntea căreia se află un fost membru al oligarhiei comuniste, Ion Iliescu, trezesc opoziţia bucureştenilor. Între ianuarie şi iunie 1990, mai multe manifestaţii importante au loc în perimetrul Pieţei Universităţii. Începând cu aceea din 22 aprilie, piaţa este confiscată, în sensul propriu al termenului, de către manifestanţi, majoritatea studenţi.
În fiecare zi se ţin adunări, iar de la balconul Facultăţii de Geografie se pronunţă discursuri incendiare. Prin acest balcon vor trece toate personalităţile societăţii civile în curs de constituire. „Happening“-ul era alimentat de oratori sau de diverşi invitaţi.
Seara, formaţii de muzică se produc live, dând manifestaţiei un fel de aer de „Woodstock“ . Piaţa Universităţii ajunge un loc la modă. Pentru a marca pe harta oraşului unicitatea şi centralitatea pieţei, participanţii ridică un mic monument ce aminteşte de bornele kilometrice de pe marginile şoselelor din România şi îl numesc „km 0 al zonei libere de comunism“.
Monumentul sugerează poziţia centrală a locului şi intră în rezonanţă cu „memoria lungă“ a oraşului, mai cu seamă cu aceea a anilor ‘30, perioadă pe care imaginarul colectiv românesc o percepe ca pe vârsta de aur a ţării şi, pe cale de consecinţă, şi a oraşului. Pe bornă este scris cu litere mari, negre : „România, KM 0. Bucureşti, Piaţa Universităţii. Libertate, Democraţie. Zonă liberă de neo-comunism“. Pe soclu este pictat drapelul naţional românesc cu stema smulsă, un simbol vizual foarte puternic, care obsedează încă memoria românilor.
În luările de poziţie pe care le-a avut în timpul manifestării, preşedintele Ion Iliescu nu ezită să-i numească „golani“ pe participanţii la fenomenul Piaţa Universităţii şi să identifice în ei nişte generatori de tulburări în societate. Aşa cum se întâmplă de obicei în febra mişcărilor populare, insulta devine motiv de mândrie. De-aici încolo, orice persoană care luptă împotriva sistemului, pentru libertate şi democraţie este un „golan“ şi în oraşele mari ale ţării mulţi oameni arborează la rever bucăţele de panglică pe care este scris cuvântul respectiv, în semn de solidaritate cu manifestanţii. Se compune chiar un Imn al golanilor, pe care mulţimea adunată în piaţă îl repetă iar şi iar, totul într-o atmosferă veselă, paşnică. Piaţa este botezată Golania, pentru a o singulariza prin alteritate. Discursul manifestanţilor se organizează în jurul ideii că Piaţa Universităţii reprezintă avangarda luptei împotriva „uzurpatorilor“ nobilelor idealuri ale Revoluţiei anticomuniste şi anticeauşiste, dar şi singurul loc de adevărată rostire democratică din ţară, o legătură întinsă spre Europa democratică şi restul lumii.
După o lună şi jumătate de manifestaţii, Piaţa Universităţii devine un ansamblu cu mai multe scene, neinstituţionalizate, pe care sunt expuse, justificate şi decise o serie întreagă de acţiuni îndreptate împotriva puterii. Manifestaţia ia sfârşit în mod brutal după alegerile din mai 1990. Frontul Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu câştigă alegerile cu peste 85% dintre voturi. În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, poliţia şi trupele USLA îi prind în încercuire pe manifestanţi. Au loc ciocniri foarte violente, dar către prânz circulaţia este restabilită pe Bulevardul Magheru şi guvernul se grăbeşte să publice un comunicat pentru a anunţa succesul operaţiunii.
Începând însă din acel moment, filmul manifestaţiilor se bruiază şi, până în ziua de azi, adevărul a rămas o necunoscută.
Preşedintele Ion Iliescu îşi face apariţia pe unicul canal de televiziune, cel al televiziunii naţionale, pentru a lansa un apel către „toate forţele conştiente şi rezonabile de a se uni în jurul clădirii guvernului şi al localului Televiziunii pentru a apăra democraţia atât de greu câştigată“. A doua zi, în 14 iunie, trei trenuri pline cu mineri din Valea Jiului sosesc la Bucureşti. Conduşi de membri ai serviciilor secrete, minerii năvălesc în Piaţa Universităţii şi pe străzile din jur. Aici ei se dedau la o „curăţire“ simbolică: ocupă balconul Universităţii, smulg afişele lipite pe ziduri. Tabăra de corturi este distrusă şi în locul ei minerii plantează flori, „la fel ca înainte“, exclamă trecătorii.
Minerii devastează Universitatea şi sediile principalelor partide de opoziţie. Numeroşi profesori şi studenţi sunt bătuţi. Liderul lor, Marian Munteanu, lovit cu sălbăticie, este aruncat în fântâna arteziană din mijlocul Pieţei şi scapă de la moarte printr-o minune. Toţi trecătorii care poartă barbă, sunt îmbrăcaţi modern sau neconvenţional sunt opriţi şi stâlciţi în bătaie de mineri. O adevărată şi incredibilă „vânătoare de chipuri“, cum va scrie mai târziu ambasadorul Franţei la Bucureşti, prezent şi el la faţa locului. A doua zi, mai multe coloane de muncitori de la marile uzine se revarsă în Piaţă. Lozincile pe care le-a scandat atunci masa de muncitori constituie, după părerea noastră, cea mai bună dovadă a fracturii care scinda în acel moment societatea românească: „Noi muncim, nu gândim !“ şi „Moarte intelectualilor“.
Numărul victimelor este şi acum subiect de controverse. Cifrele oficiale vorbesc de şase morţi şi şapte sute de răniţi, dar este foarte posibil ca numărul real de victime să fie mult mai mare. Dosarul „mineriadei“ din 1990 rămâne nerezolvat.
După 1990. Războiul inscripţiilor
După plecarea minerilor şi a forţelor de poliţie, piaţa este rebotezată în mod spontan „Piaţa Tien An Men II“. Cu timpul, se adună mai multe „obiecte memoriale“: cruci modeste, opaiţe înşirate de-a lungul zidurilor Universităţii şi ale Institutului de Arhitectură. Piaţa devine un martor al trecutului, dar şi al extraordinarei tensiuni care s-a instalat din iunie 1990 între istoria „oficială“ a Revoluţiei şi memoria publică, a rupturii dintre „noi“, intelectualii antitotalitari, democratici şi „ceilalţi“, puternicii zilei, care au „deturnat“ nobilele idealuri din decembrie 1990, şi oamenii simpli, incapabili să înţeleagă şi să practice democraţia, dintre oraşul Bucureşti şi restul ţării...
De-aici încolo, Piaţa Universităţii va evoca un trecut dureros, făcut din incertitudini şi controverse, care îngrijorează şi incomodează puterea. Locul în sine emană o atracţie irezistibilă ca punct de adunare, de revoltă spontană şi de protest.
Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor demonstrează dorinţa universală de a şterge memoria celuilalt, perceput ca adversar, înscris în cadrul mai larg al dispreţului faţă de spaţiul public al oraşului. În noaptea de 27 iulie 2001, un comando de „curăţitori“ de la Primăria Bucureştiului, însoţiţi de poliţişti înarmaţi, descinde în piaţă şi acoperă cu un strat gros de vopsea albă toate inscripţiile de pe zidurile care delimitau perimetrul Pieţei. Explicaţia dată de autorităţile de atunci (Ion Iliescu era preşedintele ţării) a fost „necesitatea de a curăţa faţadele impunătoarelor clădiri istorice din Piaţa Universităţii“. Spre deosebire de Europa Occidentală (unde oraşele se ocupă de patrimoniul lor şi îşi îngrijesc memoria de multe ori mai bine decât o face statul), autorităţile municipale din Bucureşti (aproape că) nu cultivă memoria colectivă a oraşului lor şi sunt prea puţin preocupate de identitatea urbană şi de prezervarea acesteia.
O manipulare a memoriei prea brutală, ca distrugerea unor locuri sacre, sau făcută cu deficit de inteligenţă poate produce efectul invers celui scontat. Or, zidurile Universităţii erau învestite cu o dimensiune sacră, ceea ce explică în parte uluirea şi luările de poziţie ale intelighenţiei româneşti, dar şi ale opiniei publice care au urmat acestui act brutal. Mediile de comunicare par să redevină conştiente de importanţa simbolică a acestui loc din oraş.
În decembrie 2004, după schimbările petrecute la vârf, două asociaţii neguvernamentale care au ca scop declarat „recuperarea amintirii insurecţiei din 1989 şi a manifestaţiei-maraton din 1990“ au afirmat că vor să spele vopseaua care acoperea zidurile şi inscripţiile. Până în momentul de faţă, iniţiativa lor nu s-a realizat. După nefericita intervenţie a autorităţilor, asemenea unui palimpsest, zidurile Universităţii au găzduit noi inscripţii şi „obiecte“ diverse care arată că memoria găseşte adesea locuri de exprimare şi de stocare insolite.
Astăzi, Piaţa Universităţii, rebotezată între timp „Piaţa 21 Decembrie“, este un amestec extraordinar de obiecte memoriale şi de „urme“ ale trecutului, veritabil studiu de caz despre constituirea şi supravieţuirea unui loc de memorie din Europa de Est postcomunistă.
O cruce de fier, lucrată fără pretenţii de fineţe, este înfiptă chiar în mijlocul Pieţei, alături de fântâna arteziană din centru, peste care este aşezată altă cruce, mai mică. Ridicată în 1995, crucea a trecut peste toate schimbările petrecute de atunci încoace în acest perimetru – ba chiar a fost îngrădită cu grijă cu un mic gard de fier... Pe braţul orizontal, o inscripţie făcută de mână a unor cuvinte naive: „Scumpă fiinţă trecătoare, pune la cruce o floare, ca durerea să ne-aline“. Pe braţul vertical, reproducerea „drapelului revoluţiei“ şi o floare. Autorul monumentului, Constantin Popescu, care semnează „pictor“(?) şi-a dedicat munca „memoriei eroilor anticomunişti“. Crucea pare să fie complet ignorată de trecători şi de publicul obişnuit al locului, de obicei studenţi care-şi omoară aici timpul între două cursuri.
Un mic ansamblu memorial ad-hoc a apărut în decursul timpului în locul unde manifestanţii au blocat Bulevardul Magheru în noaptea de 21 decembrie 1989, locul unde a căzut cel mai mare număr de victime. În cazul acesta, suprapunerea, „bricolajul“ şi improvizaţia sunt foarte evidente. Două mici drapele pictate direct pe perete încadrează o frumoasă placă comemorativă de granit negru. O cruce care seamănă cu aceea despre care am vorbit mai sus este dedicată „memoriei tinerilor căzuţi pentru Revoluţie“. Două plăci de marmură albă fac elogiul a doi tineri care în decembrie 1989 au fost împuşcaţi chiar în acest loc. Pe cea din dreapta, pusă la zece ani după evenimente de „familia general Iancu“ în memoria fiicei lor, este scris: „În zilele noastre, ei şi-au însuşit sacrificiul tău, dar va veni o zi când vor plăti pentru ce au făcut. Noi ştim că voi nu vă veţi găsi liniştea acolo sus atâta vreme cât adevăraţii vinovaţi nu vor fi răspuns pentru faptele lor“.
Piaţa Universităţii a devenit „inima psiho-socială“ a oraşului, locul de predilecţie unde se desfăşoară, ca pe o mare scenă de teatru, „investiţii afective eterogene“ ale unor grupuri sociale diverse, fără o identitate clară. Opozanţii (Greenpeace şi alţii) la proiectele guvernamentale de mare risc pentru mediul înconjurător au luat obiceiul să se adune în Piaţa Universităţii pentru a se face auziţi de media. Când România câştigă câte un meci cu miză, suporterii echipei naţionale de fotbal îşi exprimă bucuria în centrul pieţei. Şi chiar actualul preşedinte al ţării, Traian Băsescu, a căpătat obiceiul să apară în piaţă cu ocazia diverselor serbări populare.
Exemplul cel mai spectaculos de utilizare a acestui „potenţial memorial“ este crearea unui site Internet, numit Piaţa Universităţii: http://www.piatauniversitatii.com/. Site-ul, cu un conţinut radical anticomunist, este tribuna de la care se exprimă un „Comitet de reprezentare a victimelor comunismului“ şi al „Acţiunii pentru eliberarea României de comunism“. În intenţia conceptorilor săi, site-ul este un spaţiu de protest împotriva comunismului şi, pe de altă parte, o „redeschidere“ a Pieţei Universităţii în mod virtual. „Noi redeschidem astăzi Piaţa Universităţii, de data aceasta pe Internet. Aşteptăm participarea
voastră. Dacă veniţi cât mai mulţi, vom putea declanşa un adevărat proces de conştientizare. Şi chiar dacă nu sunteţi mulţi, prin interesul vostru veţi ocroti o părticică de adevăr în speranţa unor viitoare manifestări“, scrie într-o secţie a site-ului, unde sunt explicate raţiunile care au motivat deschiderea lui.
Acest site demonstrează, pe de o parte, că un loc de memorie este o noţiune abstractă, pur simbolică, cu misiunea de a pune în valoare dimensiunea memorială a unor obiecte materiale, dar în acelaşi timp şi mai ales imateriale, ca această dorinţă de „eliberare a României de comunism“, la şaisprezece ani de la căderea regimului lui Ceauşescu. Pe de altă parte, el deschide noi întrebări referitoare la memoria colectivă a (post)comunismului în legătură cu „ambivalenţa patrimonială“ a Internetului – o chestiune care merită un studiu separat.
Piaţa Universităţii marchează „naufragiul“ memoriei Revoluţiei române din decembrie 1990, ca şi al efervescenţei civice de care s-a înconjurat ucenicia democraţiei în ţară. Cauzele acestei stări de lucruri sunt multiple. Să menţionăm doar că numeroasele întrebări rămase fără răspuns legate de căderea comunismului şi de desfăşurarea Revoluţiei au dus la naşterea unui trecut „inutilizabil“, care se reflectă ca într-o oglindă în constituirea acestui loc de memorie.
Devalorizarea clasei politice şi lipsa unei adevărate politici urbane fragilizează şi distrug urmele trecutului (ca în cazul inscripţiilor de pe ziduri) şi ale celorlalte elemente constitutive ale Pieţei Universităţii. Echilibrul memorial între politica oficială a memoriei şi bricolajul complex şi subtil al resurselor memoriale este grav perturbat în acest caz. Preocuparea de a institui o cultură a justei memorii (Paul Ricœur) între datoria de memorie şi nevoia de uitare este complet inexistentă.
În al doilea rând, se pune întrebarea: care va fi viitorul Pieţei Universităţii ca loc de memorie? Nu de „dispariţie“ este vorba, ci de transformarea ei. În locul autorităţilor care par să ignore complet semnificaţia acestui loc, dacă exceptăm organizarea de serbări populare, există indivizi care s-au autoproclamat gardieni ai memoriei grupului „lor“ de afiliere, de multe ori de tendinţă naţionalistă şi cu crispări anticomuniste.
Piaţa Universităţii continuă să exercite şi o atracţie irezistibilă asupra unor grupuri fără o definiţie socială prea clară, cărora le oferă un statut special, acela de protestatar din Piaţa Universităţii, faţă de media din ţară. Memoria este deci împrăştiată, uzată, fragmentată şi totuşi ea exprimă dinamismul corpului social.
Decembrie 2007, Bucureşti
Traducere din limba franceză de
LUMINIŢA BRĂILEANU
Post Scriptum, octombrie 2009 – pentru cititorii revistei 22. Au trecut aproape doi ani de la redactarea acestui articol, parte dintr-un proiect de cercetare mai larg derulat în cadrul Colegiului Noua Europă, Bucureşti, instituţie căreia îi mulţumesc încă odată pentru sprijinul acordat. Locul ceasului „european“ din centrul Pieţei a fost luat de nişte improbabili palmieri pigmei, folosiţi ca decor pentru fotografii trăznite de către tineri cu sensul ridicolului. Bătaia cu perne din Piaţă a devenit aproape o tradiţie pentru generaţia Twitter. Maşinile continuă să parcheze zi şi noapte în buza zidului de la Arhitectură, zidul plângerii şi libertăţii noastre. Se mai ridică acolo efemere statui de carton presat pentru roleri şi alţi atleţi ai inutilului urban. Din ce în ce mai mulţi lumpeni şi cerşetori populează zona. Pasajul Universităţii, proaspăt remodelat şi renovat, nu conţine nici o alveolă care să ne reamintească de Decembrie 1989. Cutia de tablă unde se ardeau lumânări a fost dusă şi ea la fier vechi. Le travail de mémoire al căderii comunismului, varianta românească, continuă însă să se deruleze pe pergamentul istoriei: autist, schimonosit, trist, haotic.
