Pe aceeași temă
Casa Poporului şi Piaţa Universităţii – două locuri în care coliziunea dintre agitaţie şi indiferenţă scoate un scrâşnet insuportabil.
Bucureştiul este un oraş urât, aglomerat şi murdar, care poate fi tolerat doar în trecere, mi-a spus, onest, universitarul din Kassel după doar două zile petrecute în Capitală. Bucureştiul este un oraş frumos, i se spune „Micul Paris“, mi-a turuit operatoarea de la Agenţia Air France din Paris, în timp ce-mi completa datele în biletul de avion, pe care mi l-a întins apoi nu cu mâna, ci cu zâmbetul parcă. Mi-am aruncat ochii pe el şi am văzut că destinaţia era însă Budapesta. Şi-a cerut mii de scuze în timp ce refăcea biletul, turuind în continuare despre frumuseţile Bucureştiului. Mi-a dat alt bilet. Destinaţia trecută în el era, iarăşi, Budapesta. Excedată, ofensată chiar de rateurile propriului zel deplasat, a tăcut brusc şi mi-a completat, acră, biletul cu destinaţia Bucureşti. Bucureştiul este absolut fabulos, iar cluburile de aici sunt mai pline de viaţă decât oriunde, mi-a spus colega olandeză, după ce a petrecut câteva nopţi (pentru că zilele le-a dormit) în miezul fierbinte al barurilor bucureştene.
Văzut din afară, Bucureştiul poate să pară un accident fonetic, o varietate incertă a expresiei „Budapesta, loc al turismului decent“, în care poţi să ai parte de tot ceea ce ţi-a vândut agenţia, fantasma călătorului care vede multe şi totuşi stă pe loc, pentru că regăseşte pretutindeni aceeaşi realitate: un hotel bun, străzi curate, evenimente culturale onorabile, restaurante de calitate. Poţi să proiectezi, în abstract, aceste însuşiri şi asupra Bucureştiului, dacă nu l-ai văzut niciodată şi creditezi, mecanic şi dezinteresat, locurile comune ale reclamelor. Poţi să proiectezi aceste însuşiri asupra oraşului de pe Dâmboviţa şi dacă l-ai văzut, cu condiţia să nu fi părăsit Satul Francez pe toată durata sejurului, aşa cum li se întâmplă vedetelor ce trec meteoric prin Capitală şi care reţin, drept monumente memorabile, vreo blondă sau vreun brunet local. Dar, mai ales, poţi să proiectezi acest Bucureşti fictiv din subterana sclipitoare a vieţii de noapte, în care distanţa de la oraşul de pe Dâmboviţa la cel de pe Tamisa scade vertiginos odată cu orele şi cu creşterea decibelilor, făcându-te să uiţi că primul râu este doar o rigolă betonată, iar, lângă el, Curtea Veche nu este nici pe departe o citadelă înălţată, ci o încropire arheologică pe jumătate îngropată.
Precum pantoful însă, şi Bucureştiul real se arată, atunci când îl porţi, când umbli nu cu el în minte, ci în talpă, ca un cui. Atunci identitatea lui se conturează pregnant şi dureros, undeva între vitalitatea debordantă, iritantă şi indiferenţa stridentă, fără margini, faţă de tot ceea ce înseamnă civilitate, for public, urbanism. Un oraş în care ai ce să faci, dar n-ai unde să te duci. Iar locurile în care poţi să te duci sunt suportabile tocmai pentru că pun între paranteze oraşul, îl fac uitat într-o experienţă (de club, de artă, de politică) ce nu apare drept un beneficiu citadin normal, ci drept o precară răscumpărare pentru tirania unui cotidian de coşmar, cu un trafic infernal pentru automobilişti şi cu un slalom printre câini vagabonzi (flagel incredibil, încă) pentru pietoni. Prins în nemişcarea unei acţiuni perpetue, oraşul pare că uită mereu de sine, că nu le cultivă locuitorilor nimic din fiinţa sa în adâncul sufletului lor, cu excepţia, poate, a carnavalului de pe Lipscani, devenit ciclic, paradă frivolă a deghizamentelor de sărbătoare, pseudo-medievale şi pseudo-paşoptiste, benigne confuzii între divertisment şi civism, între Disneyland şi identitate. Uitarea, indiferenţa sunt izbitoare atunci când cauţi locurile prin care Bucureştiul îşi compune chipul şi sensul pentru cei care-i poartă numele, pentru bucureşteni, probabil cei mai descurcăreţi incompetenţi din lume, care distrug cu frenezie tot ceea ce ar da gust şi parfum oraşului (clădirile vechi, parcurile), pentru a construi în locul lor tot ceea ce dă dezgustul de oraş (mall-urile standard, fără stil şi fără ţară, clădirile de birouri placate cu plăci de faianţă şi piatră artificială).
Două sunt însă locurile în care coliziunea dintre agitaţie şi indiferenţă scoate un scrâşnet insuportabil: Casa Poporului şi Piaţa Universităţii. Undeva între ele se ţese, simbolic, personalitatea Capitalei. Casa Poporului este marea învingătoare în întrecerea socialistă întru consum ideologic după comunism. Ea, simplă (deşi monstruoasă) amoebă arhitectonică, realitatea şi totodată simbolul cel mai frust şi brutal al înrobirii naţiunii la teleguţa derizorie a ceauşismului, a înghiţit deja, după 20 de ani, atât instituţiile fundamentale ale democraţiei (cele două camere ale parlamentului, fapt care a condus la încoronarea ei drept Palat al Parlamentului), cât şi pe cea mai reprezentativă instituţie a culturii vizuale actuale, MNAC, la care se adaugă mai recent, cireaşa de pe tort, un muzeu al portului popular românesc (provocare vag naţionalistă la adresa Muzeului Satului şi a Muzeului Ţăranului Român, unul prea cufundat în negoţ de pitoresc rural, celălalt prea intelectualist-metafizic).
Politicianismul dâmboviţean, internaţionalismul snob şi naţionalismul bont şi-au găsit, toate, căminul sub acelaşi acoperiş, ca pentru a arăta, încă o dată, cât de categorică a fost victoria socialismului asupra românismului şi a bunului simţ. Dincolo de asta însă, ca un Leviathan, Casa Poporului prosperă pentru că, vie în ciuda tumorilor pe care le exhibă, ea continuă să arate, tocmai prin compromisurile şi aranjamentele pe care le poartă în pântece, cât de potrivită este ca loc în care se revelează, simbolic, profilul naţiei.
Pentru cine caută genius loci în Bucureşti, niciun alt colţ nu este, din păcate, mai potrivit decât Casa Poporului, un deşert al solitudinii în mijlocul oraşului, umbrela sub care se fac (sau se încâlcesc) legile democraţiei, unde se mixează tezele euro-atlantice până devin spumă, clăbuci, locul unde se concocteză organizaţiile (pseudo)civice şi în care se întind instalaţiile plutocraţiei culturale pe ritmurile petrecerilor house, şi totodată cenaclul unde se ambalează animatorii folclorici de altădată, păstrători reşapaţi ai spiritului utecist viu. Iar peste ceva timp Casa Poporului va fi chiar mai mult decât a fost, prin cuprinderea sub aura şi aripa ei protectoare a viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului, care, mall ecleziastic în proiect, va fi doar un vampir ortodox ce va profita şi se va hrăni din capitalul de notorietate al Casei Poporului, căreia îi va adăuga spectacolul credinţei la portofoliul de adevărată Curte a Miracolelor pe care îl deţine deja. Deşi pare o creaţie New Age, numai bună să aprindă imaginaţia post ideologilor pentru care Guinness Book e o glosă la Das Kapital, Casa Poporului, pocit multiculturală şi polivalentă cum se dovedeşte ea (atrăgând în permanenţă turiştii autohtoni şi străini, ca monumentul reprezentativ al Bucureştiului), este în fapt instituţia totală a statului nu pentru meritele sale, ci doar din cauza indiferenţei noastre, a uitării active.
Aceeaşi indiferenţă care, de pe versantul celălalt, al uitării pasive, a şters de pe chipul simbolic al oraşului Piaţa Universităţii. Din locul care a întruchipat cea mai acerbă rezistenţă anticomunistă nu a mai rămas, practic, nimic. Piaţa Universităţii ar fi putut deveni marca identitară a Capitalei, pentru că revoluţia din 1989 nu a început la Bucureşti, ci la Timişoara, şi a avut intensitate reală şi la Cluj sau la Sibiu, nu doar la Bucureşti, în timp ce protestul anticomunist radical din 1990 nu a fost în toată ţara, ci doar la Bucureşti, şi doar în Piaţa Universităţii. Aceasta ar fi fost de ajuns pentru a o transforma într-un simbol real. Însă ţesătura sufocantă de complacere şi compromisuri, de indolenţă şi calcule sociale perverse au redat Piaţa Universităţii, treptat, cotidianului, obscurităţii, anonimităţii. Faptul că în Piaţa Universităţii, în dreptul Teatrului Naţional, a apărut controversata statuie Caragialenin, în locul unui memorial al fenomenului Piaţa Universităţii, face parte dintr-o strategie consecventă de amuţire, de ştergere a urmelor, de refacere a monotoniei benigne a ţesutului urban (continuare a acţiunii de curăţenie începută de mineri în iunie 1990).
Recent, în partea dinspre Spitalul Colţea a Pieţei Universităţii, oameni de bine (până când justiţia nu va dovedi contrariul) au împlântat în spaţiul verde o enormă vioară de bronz cu gâtul turtit (să fie o aluzie deşucheată la unul dintre politicienii propulsaţi în decembrie 1989, doborât din funcţie de mineriadă?!), o oroare de mobilier urban cu pretenţii de artă, produsul unei anonime artiste din Italia (!), care însă se înscrie, prin derizoriu şi penibil, prin banalitate, în împingerea tăcută către comun a Pieţei Universităţii. O progresie atroce către rizibil ce va fi adâncită, în curând, de instalarea, tot în perimetrul Pieţei Universităţii, a unuia dintre cele mai degradante ansambluri monumentale produse după 1989, Căruţa cu paiaţe, un morman de bronzuri de Ion Bolborea (! – numele aşa-zisului artist nu spune totul, căci numai scriptele Ministerului Culturii şi ale diverselor autorităţi locale din ţară arată ce sume astronomice a încasat acesta în ultimii ani pe tonele de bronz livrate sub eticheta de sculpturi). Când tot acest ansamblu de batjocuri se va închega (şi i se vor adăuga, probabil, alte piese ce vor interpreta aceeaşi partitură înjositoare), soarta Pieţei Universităţii va fi pecetluită pentru totdeauna: în locul consacrării memorabile a unui moment crucial din istoria recentă a naţiunii, ea va face oficiul reprobabil de consacrare a derizoriului cotidian, devenind locul în care (ne) râdem de noi în neştire. Şi aceasta pentru că niciodată Piaţa (Piaţa Universităţii) nu-şi va putea revendica Poporul, la fel cum Casa (Casa Poporului) nu-şi va putea asuma Piaţa. Termenul mediu dintre ele, Piaţa Poporului, rămâne utopia (artistică, antropologică, urbană) care ar aduce la un loc toate contradicţiile, elanurile şi laşităţile ce strâmbă faţa Bucureştiului.
