Pe aceeași temă
Marea provocare a Iaşiului este să îşi redefinească identitatea şi să îşi stabilească priorităţile.
Pentru a deveni un oraş modern, în accepţiunea de spaţiu care să stimuleze alegerile indivizilor, oferindu-le alternative în care să se exprime cât mai mult pe ei înşişi, Iaşiul are de luptat, în primul rând, nu cu lipsa de bani. Nici cu lipsa de strategie şi de viziune a autorităţilor din ultimii douăzeci de ani. Toate aceste aspecte sunt, evident, factori care împiedică oraşul să răspundă cerinţelor actuale, de centru convivial, organizat, plăcut la vedere, în care mediul natural să facă armonie cu ambientul construit şi toate împreună să stimuleze acea „joie du vivre“ pe care o emană multe oraşe ale lumii. Înainte de aceste piedici însă, Iaşiul are de luptat cu imaginea prăfuită pe care i-a creat-o istoria: de oraş al statuilor şi al celor şapte coline; de capitală culturală a Moldovei şi a ţării. Cel mai important pol urban al Moldovei a rămas încremenit în aceste etichete care par să îl condamne pentru totdeauna la a rămâne o aşezare vetustă şi patriarhală.
Iaşiul are nevoie să iasă din capcana propriei sale imagini. De la trecătorii de pe străzi, la funcţionarii din instituţii şi până la cei care au pârghiile necesare să pună pe hârtie un „necesar“ de schimbare a feţei oraşului, cei mai mulţi spun că Iaşiul e un oraş frumos şi, drept argument, aduc în discuţie Copoul, Piaţa Unirii, Palatul Culturii şi cele şapte coline. Dar îndeplinesc acestea funcţiile unui centru modern? E de ajuns să ne uităm pe agenda Iaşiului din ultimii ani şi vom afla răspunsul. Evenimentul cu cea mai mare „acoperire“ naţională din ultimul deceniu este pelerinajul de Sfânta Parascheva. Iniţiativa fostului primar Constantin Simirad de a lega sărbătorile Iaşiului de această sărbătoare religioasă s-a mulat perfect pe această atmosferă vetustă şi a avut succes, dar este aceasta o expresie a civilizaţiei urbane contemporane?
Fireşte că nu, dar Iaşiul devine, de la an la an, mai mult capitala sfintelor moaşte decât capitala culturii. Proiectul Sărbătorilor a rămas încremenit în tiparul său de serbare câmpenească desfăşurată în centrul oraşului. Copoul este în fiecare an, pentru câteva zile, gazda Târgului meşterilor olari şi cam atît. Piaţa Unirii, care cu excepţia pavajului împrospătat acum câţiva ani arată la fel ca acum multe decenii, găzduieşte doar festivităţile dedicate Micii Uniri de la 24 ianuarie. În afară de acest moment, scena festivă mai este asamblată doar cu prilejuri speciale, cum ar fi vizitele preşedintelui sau vreo lansare electorală cu mare pompă.
Palatul Culturii, aflat de mulţi ani în reparaţii capitale, străluceşte cu adevărat doar în Noaptea Muzeelor, iar faptul că nu duce lipsă de vizitatori nu trebuie să fie motiv de autosuficienţă, căci arată potenţialul pe care acest ansamblu de referinţă l-ar putea avea dacă ar fi modernizat şi reformat după principii muzeale moderne.
Cât priveşte „cele şapte coline“, acestea găzduiesc măreţele cartiere muncitoreşti ale Iaşiului, cutiile de conserve ale lui Ceauşescu care nu întrunesc decât o singură funcţie: cea vegetativă. Dacă vom avea bunăvoinţa de a privi cele şapte coline nu doar panoramic, prin binoclu, vom constata cât de lipsite de viaţă socială sunt cartierele pe care le găzduiesc.
Avem aşadar imaginea unui oraş fracţionat. Pe de o parte, Iaşiul vechi, cu monumente de patrimoniu - ce necesită însă renovare, investiţii, reformarea instituţiilor pe care le adăpostesc înăuntrul lor -, care, din acest punct de vedere, tind să fie mai degrabă o povară decât un atu. Istoria urbană a Iaşiului din ultimele două decenii arată că o statuie, o piaţă, un monument sau un parc nu sunt importante prin ele însele, ci prin felul în care acestea se constituie în spaţii de sociabilitate, de manifestare a energiilor creatoare. Pe de altă parte, există Iaşiul muncitoresc, cu cartierele în care viaţa nu se deosebeşte cu nimic de cea din orice târguşor al Moldovei sau de aiurea, unde nu transpare de nicăieri vreun suflu de metropolă culturală sau de centru universitar. Pe de o parte, constatăm o lipsă de proiecte moderne în spaţiile tradiţionale, iar pe de altă parte, nu există spaţii adecvate funcţiilor urbane moderne. Iaşiul nu îşi poate permite un concert de largă audienţă decât pe stadionul municipal. Două clădiri din Epoca de Aur, Casa Sindicatelor şi Sala Sporturilor, cu o capacitate de puţin peste o mie de oameni, sunt singurele spaţii acoperite, iar condiţiile oferite nu satisfac exigenţele unor evenimente de anvergură.
Capitala culturală a ţării nu are un spaţiu expoziţional modern. În majoritatea cartierelor nu există deloc săli de expoziţii, nici alte puncte de petrecere a timpului liber. Un singur cartier are o modestă sală de cinema, dar a-i călca pragul reprezintă o probă de curaj.
Marea provocare a oraşului celor şapte coline este să îşi redefinească identitatea şi să îşi stabilească priorităţile. Pasul următor ar fi elaborarea unei strategii de dezvoltare urbană durabilă, care să vizeze tocmai această armonizare a mediului, a identităţii locale cu nevoile şi interesele locuitorilor şi vizitatorilor săi, întrucât Iaşiul este un pol pentru întreaga regiune a Moldovei.
